My Favourite Cake – Tandreţea împotriva cenzurii
My Favourite Cake este un film de ale cărui personaje te îndrăgostești. Îţi vine să le iei cu tine datorită unor inepuizabile resurse de tandreţe și de umor. O bunătate infinită răzbate mai ales din personajul feminin, pentru a contracara ameninţările unui regim politic dezumaniza(n)t.
Ar putea fi replica iraniană, mult mai înmiresmată precum un sorbet de rodie, dar și sfâșietoare, a unui film sentimental (deloc siropos) din categoria recentului Fallen Leaves. Regăsești aceeași întâlnire a deznădăjduiţilor, aceeași nevoie de apropiere a unor suflete însingurate, rănite de o societate ostilă, dar încă destul de capabile să își creeze propria oază în orașul de suflet.
Respectul arătat femeilor curajoase
Premiat la Berlinale (Premeiul FIPRESCI și Premiul Juriului Ecumenic) și prezentat în premieră, în România, la Bucharest International Film Festival 2024, filmul este și un exerciţiu de venerare a femeilor curajoase din Iran. O reverenţă în faţa acestor păstratoare de frumuseţe rezilientă, ce a continuat să iasă încăpăţânată de sub vălul sufocant al fanaticilor. De altfel, putem spune că 2024 este și anul în care a fost celebrată, la marile festivaluri, femeia iraniană, curajoasă, educată, care nu se dă bătută, dacă luăm în considerare și premierea la Cannes, a unui alt film din această lume, The Seed of the Sacred Fig, dar și readucerea în prim plan al unul film-cult, The Sealed Soil, al regizoarei iraniene inovatoare Marva Nabili, cu ocazia festivalului dedicat filmelor devenite clasice (restaurate), organizat anual în Bologna (unde se află și celebrul laborator de restaurare) – Il Cinema Ritrovato.
My Favourite Cake le dă multor spectatori impresia că au descoperit o lume precum un fruct zemos într-un deșert al fricii. Este de fapt impresia pe care le-o dau filmele despre femeile iraniene celor ce descoperă Iranul rezistenţei cosmopolite, al protestelor, prin intermediul unei cinematografii uimitoare datorită consistenţei psihologic-estetice, frumuseţii vizuale și neîntreruptei sincronizări cu modernitatea celei europene, în spiritul iconicilor inovatori.
O cinematografie captivantă
Cei ce știu mai multe despre adevărata societate iraniană – unde sunt unele dintre cele mai educate femei – prin intermediul artelor vizuale suspină mult mai adânc privind acest film. Simt câtă nedreptate se abate asupra unei mari civilizaţii parazitate de clericii fanatici. Tocmai această nedreptate este expusă vibrant, realist și poetic, prin mijloace estetice și niște scenarii ingenioase, neconvenţionale, în filmele iraniene care adună (meritat) trofee după trofee la marile festivaluri.
Un film care se bazează pe un scenariu imprevizibil, prin care un regizor execută un balet cuceritor între povestea sentimentală despre o dragoste târzie, comedia duioasă, drama sfâșietoare și manifestul antidictatură, este și My Favourite Cake. De fapt, My Favourite Cake aminește de ingeniozitatea regizorilor iranieni de a face un film care să îţi capteze atenţia până la final, să te emoţioneze poetic până la evadarea din cotidian, dar să te ţină lucid cu privire la problemele acute ale unei societăţi aflate sub teroare.
Una dintre cele mai expresive actriţe
Regăsești în My Favourite Cake talentul atâtor cineaști și scriitori orientali ce au reușit să transmită lirismul parfumat, ritmat, al lumii lor, evitând dulcegăriile. Acest echilibru în dozarea laturii sentimentale fără a cădea în butoiul melodramei facile este dat de construirea unui personaj feminin care să ducă mai departe vechea misiune a celor ce își asumau salvarea lumii de la barbarie prin coloratura emoţională, dar care să fie suficient de modern încât să nu dea impresia că face, prin bunătatea și feminitatea ei cochetă, apologia celor ce vor să încadreze femeia doar în imaginea filmelor de epocă. Iar acest gen de personaj are nevoie de o actriţă pe măsură. Regizorii Maryam Moghadam și Behtash Sanaeeha au găsit-o în persoana lui Lili Farhadpour.
Rar ţi-a fost dat să vezi atâta naturaleţe care să stârnească simpatie încă de la primele scene. Actriţa Lili Farhadpour ţi se lipește pur și simplu de suflet. Ar fi putut duce până la capăt un film precum un one-woman-show. Mahin (personajul căruia îi dă viaţă) este bunica tandră și amuzantă la care visăm, suficient de modernă încât să îi încredinţăm secretele picante. Mai este și femeia la care ar visa un bărbat după ce lumea a tot încercat să îl înăsprească. Un astfel de bărbat este și taximetristul Faramarz (Esmaeel Mehrabi), fost soldat rămas cu traume.
O întâlnire târzie
Faramarz ajunge în lumea tandrei Mahin când aceasta îi detectează nevoia de afecţiune. Ai spune că s-au întâlnit două suflete însetate de apropiere. Mahin a rămas singură, după ce ambii copii au părăsit Iranul. Ea își vede nepoţii doar prin Skype. Își concentrează întreaga candoare atunci când le transmite de la depărtare afecţiunea ei. Ar petrece mai multe clipe în compania oamenilor, dar cunoscuţii încep să se împuţineze în jurul său. Când aude o conversaţie între Faramarz și prietenii săi, Mahin își dă seama că acesta ar putea fi acel om spre care ea să își reverse toată candoarea. O candoare de modă veche ar spune unii. Exprimată prin plăcerea oferirii unor mese copioase, cu deserturi irezistibile, pe fundalul unei muzici amintind de mari voci ale iubirii orientale, precum Umm Kulthum sau Fairuz.
Mahin îl ademenește pe Faramarz precum o cuceritoare amfitrioană asociată vechiului Orient. Stăpânește arta bucuriei oferite celui ce nu se mai așteptă la nimic bun de la viaţă. Invitaţia la cină devine pretextul unui schimb de povești de viaţă. Al unui ceremonial de eliberare de sub frica sub care trăiesc iranienii zi de zi.
Odată ajuns în casa lui Mahin, prin reacţiile sale, Faramarz devine atât sursa umorului involuntar, cât și al durerii nemărginite, ce duce spre un final total neașteptat, precum o farsă hâdă făcută de un destin ce își mânuiește năpăstuiţii de parcă ar fi păpușarul neînduplecat. Esmaeel Mehrabi completează performanţa actoricească a lui Lili Farhadpour. În timp ce aceasta îi dă viaţă unui personaj feminin ce menţine atmosfera caldă, actorul face din personajul masculin o precipitare a imprevizibilului, ce amintește de acţiunea concentrată a unei piese de teatru despre întâlnirea în noapte a însinguraţilor cu suflet mare.
Rolul decorurilor
image: Mubi/https://mubi.com/en/ro/films/my-favourite-cake
Farmecul filmului se bazează de fapt pe vraja exercitată de modul în care personajul feminin își creează propia oază de frumuseţe. Ca-n orice poveste orientală, spaţiul interior joacă un rol esenţial în exprimarea feminităţii. Mai bine zis a feminităţii asociate cu acele interioare securizante, calde și primitore.
Faramarz intră în casă manifestând uimirea stârnită de interiorul unui mic palat elegant. Nu întâmplător îţi vine să afirmi că vezi un Fallen Leaves în varianta persană, cu emoţii mult mai unduitoare, mai catifelate și mai ondulate precum niște arabescuri, totodată și mai răvășitoare. Comparaţia este legată și de modul în care sunt folosite decorurile asociate spaţiului feminin. Asemenea protagonistei scandinave, iraniana Mahin creează un cuib de-o frumuseţe desăvârșită, chiar dacă ea dispune de acea generozitate orientală (fără pic de kistsch) în amenajarea spaţiului personal.
Decorul – ce pare un alt personaj al filmului – trece dincolo de simplista desfătare a retinei. Sau de exprimarea evidentă a unei feminităţi de modă veche. De altfel, Mahin este doar în aparenţă o femeie din altă epocă. Trecutul este prezent doar în obiectele dragi – relicve ale unei vieţi în care îi avea pe cei dragi lângă ea. Mahin este cât se poate de modernă. O complice a emancipatelor din prezent pe care le scapă din duba poliţiei moravurilor. De altfel, nu ezită să îi ceară socoteală poliţistului care vrea să aresteze o tânără care nu avea părul acoperit.
Simbolul femeii iraniene
Prin relaţia dintre lumea interioară, spaţiul domestic și ritualul întreţinerii unei atmosfere agreabile folosind ospitalitatea culinară, protagonista reprezintă metamorfozele femeii iraniene. Un simbol al unei feminităţi cu aură de regină, ghidușie de subversivă și demnitate neresemnată. Aparent fragilă, copleșită de propria însingurare, ea ţine de fapt pe umerii săi o lume. O lume unde frumuseţea din trecut nu este ostilă modernităţii (sunt multe aluzii și amintiri despre Iranul liber, dinaintea unei teocraţii cumplite).
Regizorii reușesc, prin personajul feminin, ceea ce și-ar dori orice ghid mai profund. Să te facă să înţelegi spiritul ţării sale. Să îi vezi culorile, să îi simţi freamătul. Apoi să intri în lumea adevăratului Iran feminin deschis la minte așa cum pășește personajul masculin în casa lui Mahin. Cu admiraţie și curiozitate jucăusă.
Casa protagonistei este precum o peșteră a lui Aladin pentru iubitorii de antichităţi. Pentru cei ce visează să cutreiere bazaruri, consignaţii orientale și prăvălii de anticari versaţi, unde să găsească încrustaţii, cutiuţe cu mici sculpturi, dantelării în argint și bijuerii de artizani plini de secrete. Casa lui Mahin este o Persie în miniatură. Ai fi tentat să spui că este o lume spulberată de negrul unui val asupritor. Doar că Persia reprezentată de femeile prezentului se dovedește a fi mai rezilientă ca niciodată. Celebrată la marile festivaluri de film, îi redă artei vizuale forţa pe care fanaticii vor să o răpească ori de câte ori încearcă să acopere, să domolească exuberanţa culorilor vii ce le râd în faţă chiar și în decoraţiunile de pe construcţiile sacre.
Poţi vedea trailerul aici.
Te invit să citești despre un alt film iranian important, The Chess of the Wind, aici.
