Fallen Leaves (Frunze cazatoare) – Nostalgie cinematografica

0

Distins cu Premiul Juriului la Cannes 2023, regizorul Aki Kaurismaki reușește să creeze bule atemporale de escapism chiar și atunci când ne face (și mai) conștienți de problemele acute ale prezentului. Noul său film, Fallen Leaves (Frunze căzătoare), impresionează printr-un balans tandru și deloc forțat între o poveste despre sufletele-pereche ce se pierd și apoi se regăsesc în iubirea salvatoare și realismul precariatului, încât ai impresia că-i dă replica romantică lui Ken Loach, domolind privirea pesimistă incisivă prin imaginile colorate ale încăperilor unde se refugiază scandinavii când vor să uite de frigul climatic (și simbolic).

Regizând Fallen Leaves, veteranul regizor finlandez, devenit deja un zeu al circuitului festivalier de mare clasă, îndrăznește să-și întrebe spectatorul dacă mai este loc în lumea actuală pentru o poveste de dragoste expusă mai degrabă diafan, ingenuu, decât pătimaș-carnal. Și întrebarea nu-l împinge deloc în derizoriu, în penibil, deoarece folosește sarcasmul (domol, ce-i drept) inteligent și tonic. Prin acest sarcasm ancorează povestea de iubire în real, dându-ți de înțeles că protagoniștii ei nu sunt niște aerieni inadaptabili, ci doar niște oameni ce-și găsesc suficiente resurse interioare pentru a nu se lăsa devorați (până la capăt) de abrutizarea care amenință de obicei precariatul.

Întâlnirea oamenilor singuri

Protagoniștii filmului sunt Ansa (Alma Poysti) și Holappa (Jussi Vatanen). Ea, Ansa, este angajata unui supermarket. Își petrece zilele în rutina așezării mărfurilor pe raft. Ajunge să fie concediată după ce este pârâtă deoarece, pentru a mai economisi niște bănuţi, ia acasa produsele pe cale să expire, în loc să le arunce la gunoi. De atunci, schimbă slujbe, mereu pe linia subțire a supraviețuirii economice. Totuși, nu disperă. Se plimbă de parcă ar pluti printr-un Helsinki ieșit din timp. Același Helsinki retro, marca lui Aki Kaurismaki.

Revezi imaginile care te atrag la filmele regizorului. Un minimalism scandinav retro, în culori calde, primare. Își încadrează cu minuțiozitate personajele în interioare cu decoruri atent alese, geometrice (poate doar Almodovar si Rohmer îl întrec). La fel face și cu Ansa. Ea pare să se ghideze după zicala „Să faci rai din ce ai”. Locuiește într-o garsonieră, dintr-o clădire veche. Decorul nu are nimic din ternul apartament muncitoresc. Pare o nișă caldă scobită într-o cladire pe care încep să se vadă urmele dărăpănării.

Decorul, un personaj în sine

Photo: Malla Hukkanen/source: https://badunicorn.ro/film/fallen-leaves

Interiorul este un personaj în sine. Parcă ar vorbi în locul timidei Ansa. Rostește setea ei de viață, de intimitate emoțională, de apropiere. Camera o surprinde în coconul micuței locuințe colorate. Gesturile simple, banale, dar și trăsăturile o fac să semene cu personajele din picturile lui Hopper. Depistezi la Kaurismaki același talent de a face interioarele banale, austere, să te absoarbă, să facă din cotidian un mister de la care să nu-ți mai poți lua ochii.

În această mică breșă feminină din cotidianul tern nimerește Holappa. El este un muncitor singuratic. Are ceva dintr-un orfan neancorat. Casă îi este doar dormitorul pe care îl împarte cu alți muncitori de pe șantier. Din când în când mai trage o gură dintr-o sticlă pitită printre lucrurile din vestiar. Apoi trage din ce în ce mai des. Este dependent de alcool. Vrea să își mascheze sensibilitatea disimulând duritatea, dar privirea blândă, de adolescent ezitant, îl trădează. Mai ales în prezența femeilor.

Dor de filmele clasice

image: Bad Unicorn (Facebook page)

Holappa o întâlnește pe Ansa la o seară de karaoke. Fiecare venise însoţit de cel mai bun/cea mai bună prieten/prietenă. Schimbă priviri, ezitari, singuratăţi. Următoarea întâlnire are loc într-o sală de cinema. Genul acela de sală unde se proiectează și filme clasice. De altfel, zidul de la intrare este plin de afișe ce trimit la filme-cult. O paralelă între un astfel de film, regizat de Robert Bresson, și un film cu zombie regizat de Jim Jarmusch devine motiv de hohote de râs. Poate este singurul moment din film care poate declanșa râsul. În restul filmului, umorul este mai degrabă sec.

Nu întâmplător cei doi își dau întâlnire la un cinematograf unde se proiectează și filme clasice. Însăși povestea lor pare din alte decenii. Desfășurarea ei are parfum de film de altădată. Criticii au remarcat sensibilitatea unui film mut de dragoste, precum și o trimitere estetică la minimalismul vizual și gestual dintr-un film regizat de Bresson.

Exact precum eroii unor filme despre sufletele-pereche rătăcite și readuse împreună de o forţă a destinului devenit brusc milos, Ansa și Holappa par niște jucării acaparate de vreun zeu al hazardului. Unul care se folosește de vânt pentru a zbura hârtiuţa cu numărul de telefon al Ansei din mainile lui Holappa. Acesta o caută zile întregi prin tot orașul. La rândul ei, Ansa îl caută pe strada primei întâlniri. După ce îl găsește, il salvează de multe ori pe Haollapa. Ai spune că devine îngerul lui salvator când alcoolul ameninţă să-l înghită.

Photo: Malla Hukkanen/source: https://badunicorn.ro/film/fallen-leaves

Orașul ieșit din timp

La impresia că povestea pare din alte timpuri contribuie și imaginea orașului. Mai bine zis modul în care sunt filmate personajele în Helsinki. Cu excepţia scenelor în care este redată rutina lor la locul de muncă – folosindu-se un minimalism de documentar -, personajele par aproape singure pe lume. Ceilalţi seamănă cu niște manechine taciturne ce doar fac figuraţie în jurul lor. Parcă sunt ei și restul orașului.

Te întrebi dacă această desprindere de restul orașului nu are mai multe mesaje. Ar putea exprima subtil că oamenii săraci devin invizibili. Că nimeni nu mai este conștient de prezenţa lor, timpul lor stagnând. Sau poate exprima o delimitare între intimitatea afectivă și răceala aplatizantă din relaţiile formate într-un spaţiu destinat muncii (supermarketul, șantierul). Între oamenii care mai simt și morţii vii din jur.

Căutând cu încăpăţânare partea tandră, Aki Kaurismaki îţi dă impresia că își ia personajele în niște palme calde. Este gata să le ţină departe de pericolul degradării, al demnităţii terfelite. Le unește destinele exact când vor să le devoreze singurătatea în marele oraș, dezrădăcinarea, provizoratul locativ ce devine o rană psihologică, o dezrădăcinare. La final nu-ţi rămâne decât să mai speri că pot fi credibile în zilele noastre poveștile în care cei abandonaţi își fac cuib unul în povestea celuilalt.

Poţi vedea trailerul aici.

Îţi recomand și filmul Privește către cer.

What Do We See When We Look at the Sky? – Un film aparte

 

Leave a reply

Recomandari