No Other Choice – Imprevizibilul om cuminte

No Other Choice, noul film al lui Park Chan-wook, reconfirmă brandul cinematografic al Coreei de Sud. Ne reamintește că este ţara de unde vin unii dintre cei mai relevanţi regizori datorită subiectelor abordate, dar într-un mod ce pune semnul egal între ingenios și bizar (uneori) până la absurdul șocant.

Vezi un film așa cum te-ai fi așteptat să fie unul din ţara ce i-a dat pe unii dintre cei mai excentrici și inventivi regizori, datorită hibridizării unor influenţe cinematografice adaptate mai întâi la realitatea locală (filmul fiind un remake după The Axe, al reputatului Costa-Gavras), ca apoi să ajungă la un mesaj universal, menit să rezoneze în mintea spectatorilor de pe alte continente. Filmul îţi rămâne în memorie mai ales datorită modului insolit împins către halucinant în care transformă o temă generală, o realitate recognoscibilă.

Un subiect al zilelor noastre

Subiectul pleacă de la angoasele zilelor noastre legate de stabilitate sau, mai degrabă, de lipsa ei. Pierderea locului de muncă, apoi vânarea unui nou job devin în acest film un periplu coșmăresc – pe alocuri atins de umorul negru-, prin psihicul uman, periplu ce face dintr-un personaj întruchipând cel mai inofensiv om unul greu de recunoscut la final din cauza alegerilor stupefiante pe care ajunge să le facă.

Personajul model

Photo: Bad Unicorn

Un astfel de om ce pare cât se poate de banal este și Man-su (Lee Byung-hun). El este tatăl de familie exemplar din middle class-ul sud-coreean și nu numai. Manager de modă veche, atașat de valorile etice și dedicat meseriei sale. Un exemplu de constanţă atât profesională (el lucrează de 25 de ani pentru prosperitatea companiei specializate în fabricarea hârtiei de bună calitate), cât și familială (își iubește soţia cu tot cu fiul acesteia din altă căsătorie și face eforturi pentru a-i plăti lecţiile costisitoare de violoncel fiicei sale neurodivergente, a cărei singură sursă de venit în viitor va fi tocmai acest unic talent muzical). Loialitatea lui Man-su depășeste graniţele prosperităţii personale. El și-a mai servit și patria la greu, asemenea tatălui său. Însă toate aceste calităţi ascund unele porniri mai tenebroase.

Aceste porniri întunecate ies la suprafaţă când stabilitatea familiei sale este ameninţată. O concediere neprevăzută îi dă viaţa peste cap. Ameninţat de posibilitatea pierderii casei, de incapacitatea de a le asigura copiilor educaţia de care au nevoie pentru a reuși într-o societate extrem de competitiva, în care o școală bună este esenţială, dar încă inaccesibila pentru toţi, Man-su își descoperă instinctele violente. Planul de reangajare, care implică o poziţie la fel de bună într-o companie, astfel încât să își păstreze nivelul de trai și statutul în clubul managerilor, include eliminarea posibilor adversari.

Planul absurd

Photo: Bad Unicorn

Planul de eliminare este bine gândit la început, chiar dacă pare absurd. Însă neprevăzutul ia o turnură ce face dintr-un cap de familie cuminte și respectabil o fiară sălbatică, un prădător de-o perseverenţă diabolică, prin trecerea de la fiinţa calculată la ferocitatea dezlănţuită a celui pentru care instabilitatea echivalează cu degradarea morală și psihică de care are parte omul ce începe să creadă că de fapt valorile etice nu mai funcţionează când viaţa lovește pe nedrept și devine o jungla darwinistă, în care lipsa unui job îl face pe un bărbat să pară veriga slabă, exemplarul ratat, incapabil de a se mai face admirat de parteneră și de a-și pune și puii la adăpost.

Tentativele protagonistului de a scăpa de competitori întreţin imprevizibilul până la capăt. Deși mintea îi este aruncată în haosul instinctelor violente, urmează o coregrafie bine stabilită a suspansului ce toarnă elementele unui horror psihologic asupra celor specifice unui crime thriller și ale unei satire care, în stilul filmelor coreene, folosește o situaţie de nedreptate socială pentru a transmite un mesaj incomod, însă vechi de când lumea, despre psihicul individual, despre contradicţiile acestui psihic, ascunse de lumina raţiunii când totul pare previzibil, stabil, dar care devine un monstru trezit la viaţă ori de câte ori posibilitatea ratării, urmată de pierderea stimei de sine prin erodarea echilibrului financiar asociat cu siguranţa statutului social superior, ameninţă.

Miza ascunsă

Când vezi haosul dublat de cruzime punând stăpânire pe mintea tatălui ce își pierde sursa de venit și nici nu întrevede alte oportunităţi salvatoare la orizont, îţi dai seama că alta este miza filmului No Other Choice. La fel cum a făcut în filmele precedente, Park Chan-wook te păcălește. Se joacă extrem de versatil cu așteptările tale. Dar mai ales cu tentaţia de a-i încadra filmul într-o anumită categorie.

Îţi vine să îi etichetezi filmul ca manifest anticapitalist livrat printr-un amestec de melodramă familială, thriller cu influenţe de la Tarantino și Fraţii Coen, satiră deviată spre horror, și o replică dată filmelor din anii interbelici legate de revoluţia industrială ce, odată căzută în mainile celor lacomi, va genera pauperitate la scară larga, nicidecum progres colectiv. Doar că îţi dai repede seama că Park Chan-wook aparţine spaţiului asiatic. Acelui spaţiu cultural pentru care stranietatea din interiorul personajelor este mai importantă decât orice posibil manifest social. Pentru care labirintul subteran este depozitarul adevărului despre natura umană.

Subsolul psihicului

La fel ca marii scriitori din Japonia sau Coreea, regizorul demonstrează că există o trapă secretă sub realitatea calmă. Sub aparenţele persoanei manierate, care moștenește unele dintre valorile fundamentale ale coreenilor și japonezilor: respectul pentru ierarhie, pentru muncă, pentru senioritate și mai ales pentru ceremonialul politeţii, indiferent de cât de vijelios ar interveni situaţiile neprevăzute. Tocmai în aceste ţări ale politeţii ca mod de viaţă, ca estetică a existenţei sociale stilizate ce le pare o ancestrală ceremonie tuturor occidentalilor ce valorizează spontaneitatea și dezinvoltura, dau unii dintre cei mai sofisticaţi scriitori și regizori în abordarea abisurilor unui psihic, de i-ar face invidiosi pe Freud și pe discipolii săi aventuraţi în studiul ascunzișurilor umane.

Pentru majoritatea cineaștilor asiatici, mintea umană și neprevăzutul din abisurile ei trebuie să rămână punctul central. Oricât de importantă ar fi drama socială ce poate influenţa personalitatea individuală. Așadar, ce începe sub forma unei drame cu puternic mesaj social se topește în subsolul psihicului zdruncinat al protagonistului.

Nu mesajul social (deși imposibil de ignorat) devine centrul filmului, ci modul în care mintea se lasă târâtă în iureșul spaimelor accelerate de ameninţările din exterior, ce nu pot fi controlate. De aceea și filmul va deveni din ce în ce mai imprevizibil, iar toate elementele specifice unui thriller si a ale unei satire au fost deviate excentric în direcţia cruzimii dezlănţuite, în care lupta pentru supravieţuire începe să capate aspectele unui horror, ale unei nebunii ce duce spre halucinantul violent și pe alocuri grotesc toate confruntările dintre bărbaţii ce vor aceeași bunăstare.

Dincolo de mesajul simplificat

Filmul abordează de fapt o realitate ce pare ascunsă de mesajele sociale. De lozincile (adesea legitime) legate de lupta cu inechitatea. Concentrându-se asupra psihicului, regizorul recuperează terenul pierdut de filmele cu mesaj politic tezist. Iar această recuperere amintește că în spatele doctrinelor, confruntărilor, atașamentelor sociale se află teama ancestrală a bărbatului confruntat cu momentele de neputinţă. No Other Choice este de fapt despre haosul în care se prăbușește bărbatul respectat când riscă sa piardă totul. Când nu mai poate controla și nu mai poate aduce prada acasă, mâncarea pe masa familiei, de care, în mediile tradiţionaliste, depinde și prestanţa lui.

O concediere înseamna pentru Man-su o retrogradare din liga bărbaţilor dezirabili, a taţilor luaţi în seamă și respectaţi, a celor ce pot demonstra că pot. Iar scenele în care sunt prezentate relaţiile de cuplu și din familie susţin această orientare spre interioritatea personajului.

Capcana vechilor pretenţii

Photo: Bad Unicorn

În stilul propriu al regizorilor coreeni ce transformă drama într-o furtună de acţiuni impetuoase cu miză de parabolă, Park Chan-wook amintește de relevanţa unor credinţe arhaice. Ale unor așteptări primordiale ce definesc înca simbolic virilitatea. Modernitatea nu a îndepărtat fricile ancestrale ce pot face până si dintr-un om la locul lui unul rapace, gata de orice pentru a nu fi considerat un ratat.

Deși lumea birourilor pare să fi civilizat fiinţa umană, mai ales bărbatul competitiv, obligându-l să înlocuiască bâta cu forţa inteligenţei, cu strategii și cu negocieri, în locul sfâșierii adversarului, preocuparea pentru statut ca unic scop al existenţei nu a făcut decât să îi ascută și mai multe instinctele. În acvariul cu pereţi de sticlă al birourilor se dă aceeași luptă. Dar miza nu mai este (doar) mâncarea și împerecherea cu cel mai bun exemplar, ci statutul. Păstrarea vilei, a celor două mașini, a locului în clasa de mijloc, de care este legat motorul ce mișcă adesea evoluţia economică la nivel colectiv și de care middle class-ul situat mai la Est este cât se poate de conștient, purtând ca o medalie apartenenţa la această parte a societăţii ce a scăpat de pauperitate prin abilităţi ce ţin de creier, dar care încă respinge (măcar declarativ) autosuficienţa și lenea marilor moștenitori din clasa aristocraţilor.

Creierul primitiv

Personajul lui Park Chan-wook le dă dreptate celor ce afirmă că raţiunea și progresul civilizaţional trebuie testate în situaţii de criza. Situaţii ce le contestă adesea rezilienţa în faţa creierului arhaic, bazat pe supravieţuire, pe luptă, pe impunerea celui puternic în faţa celui lispit de forţa fizică sau de rapacitate.

În ciuda exploziei de violenţă venită odată cu regresul de la raţional la instinctual, scenele filmului sunt de-o eleganţă stilizată specifică unor thrillere psihologice din anii ’60-’70 – un rol având si arhitectura ce adaptează brutalismul la rafinamentul viziunii moderniste postbelice reinterpretate în zilele noastre. Arhiectura cu linii curate, simple, geometrice, înconjurată de o vegetaţie ce pare mai degrabă sculptată, tipicar întreţinută, contrastează simbolic și premeditat cu dezordinea ce pune stăpânire pe viaţa familiei liniștite.

Calmul reprezentat de liniile simple are vilelor izolate unde au loc înfurntările dintre managerii deveniţi rivali este de fapt calmul dintr-un horror psihologic. Nu face decât să accentueze tenebrele. Să anticipeze pericolul sinistru. Este precum o lume ajunsă la fineţea civilizatoare a fiinţei elevate, dar peste care maleficul din abisurile animalice dă buzna precum o amfibie preistorică hrănită în secret până la atingerea unei dimensiuni angoasante. Multe dintre faptele de cruzime au loc în aceste spaţii domestice elegante. Iar serele și grădinile joacă un rol important, ca simbol al abisurilor de care fiinţa umană se îndepărtează greu și care îi tot cer periodic un tribut.

Substratul alegoric

Pe măsură ce agresivitatea acaparează, ai impresia că vezi un declin civilizaţional. Un avertisment ce ridică miza la cea specifică unui mesaj universal. Doar că mesajul pare ascuns în procesul industrial pe care protagonistul trebuie să îl supravegheze la noul job. Roboţii folosiţi pentru a înlocui oamenii din fabrica de hârtie pot trimite la teama de externalizare a memoriei. De renunţare la continuitate. Hârtia a reusit să accesibilizeze transmiterea cunoștinţelor, a memoriei lumii, a destăinurilor prin corespondenţă folosind scrisul de mână, răspândind și ideile ce au revoluţionat lumea. Acum, personajul central vede cum hârtia este fabricată doar de roboţii ce i-au înlocuit toţi colegii.

Poţi vedea trailerul aici.