Priscilla – Evadarea din paradisul creat de Elvis
Sofia Coppola este asociată de mulţi cu filmul dedicat controversatei (și neînţelesei) regine Marie Antoinette. Prin filmele sale și-a câștigat un public fidel, interesat de perspectiva femeilor vulnerabile, reduse la tăcere sau eclipsate de faima unui bărbat. Priscilla, bazat chiar pe amintirile fostei soţii a lui Elvis Presley și pe colaborarea strânsă cu aceasta, tulbură apele în minţile celor ce-l adoră pe Elvis.
Între anonimă și regină
Când regizează filme despre femei celebre, Sofia Coppola denunţă prizonietartul din colivia de aur, apelând în același timp la seducerea spectatorului tocmai prin decorurile generoase, minuţioase, în care atenţia pentru detaliile unor obiecte asociate cu vechea cochetărie feminină depășește simpla expunere calofilă. Evită calofilia tocmai prin apelul la semnificaţia psihologică atribuită acestor obiecte, strâns legată de statutul femeii și de presiunea socială. Totodată, când regizează filme despre femei anonime, cum este The Beguiled, Sofia Coppola dărâmă clișeele despre așa-zisa naivitate și limitare cognitivă a femeii din mediile conservatoare, acele medii în care femeia nu trebuie să fie decât un accesoriu impecabil al bărbatului dorit. Priscilla este un personaj aflat la mijloc, între anonimat și regina invidiată.
Din fata anonimă, aflată în primul an de liceu, ușor timidă, Priscilla este propulsată de interesul faimosului Elvis Presley într-un regat la care visau foarte multe adolescente. Comparaţia cu un regat nu este deloc forţată. Sofia Coppola transformă relaţia într-un prizonierat în care abuzul este psihologic. Ia forma unei manipulări emoţionale, din care Priscilla reușește să scape. De fapt, filmul echivalează povestea despre maturizare cu o desvrăjire.
Elvis avea propriul regat: Graceland. Şi o proprie curte. Din suită făceau parte prietenii care îi aplaudau orice bravadă infantilă și acţiune teribilistă, cum era dărâmarea impulsivă, cu buldozerul, a unei căsuţe de lângă marea lui reședinţă. Mai făceau parte și parinţii deveniţi gardienii Priscillei (mai ales tatăl).
Renunţarea la propria personalitate
Odată ce trece de poarta regatului Graceland, Priscilla realizează că din adolescenta aleasă de megastar din milioanele de femei ce-l venerează, de privilegiată ce îi poate sta alături în public, devine asemenea unei viitoare soţii promise regelui de modă veche. Nu are voie să mai facă anumite acţiuni firești, pentru a nu șubrezi reputaţia suveranului. Trebuie să respecte cutumele de la Curte, deoarece va avea toate prvirile aţintite asupra ei. Așadar, trebuie să se arate demnă de noul statut.
Intrată în palatul lui Elvis, Priscilla trebuie să se despartă de viaţa de om obișnuit. Tatăl regelui îi spune autoritar că nu are voie să-și invite colegele în vizită. În Graceland nu sunt primiţi străinii. Exact ca-ntr-un palat regal. De asemenea, trebuie să treacă printr-o inevitabilă transformare. Elvis îi spune cum să-și vopsească parul. Cum să se machieze, pentru a i se vedea și mai bine culoarea ochilor. Nu pleacă la cumpărături fără el și fără prietenii lui, care trebuie să dea verdictul după ce Priscilla iese din cabina de probă. În ciuda ipostazelor oferite de hainele scumpe, ea pare depersonalizată. Devine precum o papușă Barbie vândută cu tot cu garderobă, căreia îi poţi schimba hainele cum vrei.
Indignarea spectatorilor
Acceptarea în lumea lui Elvis vine la pachet și cu stăpânirea de sine în faţa dovezilor de infidelitate. Un singur repros și Priscilla este ameninţată cu marea cădere în dizgraţie. Riscă să fie trimisă pachet la părinţii ei. Adică este aruncată de pe norul fericirii direct în viaţa searbădă avută până să fie aleasă de marele Elvis. Totuși, Sofia Coppola accentuează de fapt o altă mare sursă de indignare pentru spectatorul actual. Iar interpretarea credibilă oferită de actriţa Cailee Spaeny susţine perspectiva regizoarei.
Spectatorii vor fi indignaţi de relaţia dintre un bărbat uns cu toate alifiile și o copilă. Priscilla avea 14 ani. Era în primul an de liceu când Elvis pusese ochii pe ea. Fusese acostată în restaurantul unde mânca după ce pleca de la școală.
Profitând de singurătatea pe care o simţea ca fiică de militar trimis pe alt continent (s-au cunoscut în anii în care și Elvis își îndeplinea stagiul militar), un cunoscut din anturajul lui Elvis o invită la o petrecere. Nu se va întampla nimic scandalos, i se promite. Elvis se insinuează în viaţa ei seducându-i și părinţii, aţipind mai întâi vigilenţa viitorului socru. De fapt, partea întunecată a poveștii de dragoste mitizate, nu este legată de transformarea Priscillei în obiect sexual. Elvis așteaptă până-n ziua nunţii.
Şocul spectatorilor și disconfortul transmis prin sugestii de catre Sofia Coppola nu sunt legate de transformarea Prisicillei într-o adolescentă precoce. Priscilla sedusă de Elvis nu e adolescenta obraznică, ce pare unsă cu toate alifiile. Nu vezi trăsăturile celei ce își conștientizează de timpuriu forţa de seducţie. Priscilla pare mai degrabă victima perfectă. Fata prostuţă care se lasă modelată precum plastilina pentru a se face plăcută de starul planetar.
Imaginea atipică
Modul în care este prezentată relaţia dintre Priscilla și Elvis este atipică. Nu vezi un asalt din partea starului sigur pe el asupra naivei. Elvis pare mai deagrabă cel ce pretinde că îi pune regatul la picioare. Cu el, Priscilla este copilul ce nimerește în parcul de distracţii fără părinţi. Apoi adolescenta ce ajunge prima oară în Vegas alături de iubitul dorit de toate fetele. Se simte măgulită și răsfăţată. Iar când își dorește o apropiere sexuală, este readusă imediat la stadiul de adolescentă castă. Priscilla trebuie doar să fie frumoasă. Pasivă. Fără pic de iniţiativă care să anunţe o posibilă autonomie. Ca o papușă plăcuta ochiului.
Elvis nu îi permite dezvoltarea. Nici măcar acea autonomie și iniţiativa erotică, incitante pentru mulţi bărbaţi. Priscilla trebuie să rămână păpușa frumoasă, dar pură, la care el revine după aventurile de la Hollywood. Așadar, asistăm la regresul Priscillei, la continua infantilizare a ei. Odată cu infantilizarea ne este reprezentată si imaginea unui Elvis morbid. A unui star deposedat de propria imagine virilă. În prezenţa Priscillei pare mai degrabă un bărbat care întors în dormitorul conjugal are nevoia de a se simţi precum copilul dezabuzat ce ţine în braţe o păpușă care să-i readucă liniștea din copilărie.
În ciuda încercării lui Elvis de a-i simplifica personalitatea, Priscilla este un personaj care intrigă. Îl eclipsează până la urmă pe Elvis interpretat de Jacob Elordi. Sofia Coppola reușește sa creeze fără mare efort imaginea unui Elvis demitizat. Un Elvis lipsit de orice strălucire și de forţa de a captiva. Nu pare decât un copil mare, instabil, ce își ascunde prin impulsivitate imaturitatea.
Priscilla, un personaj înșelător
Interpretarea oferită de Cailee Spaeny îmbină misterul, langoarea diafană, zvâcnirile bruște (dar scurte) de autonomie (când îl face pe Elvis să iasă de sub influenţa unui guru dubios) și momentele în care mimica tradează o introspecţie lamuritoare cu privire la simulacrul de viaţă pe care Priscilla ajunsese s-o ducă alaturi de cel mai dorit bărbat.
Personajul Priscilla pare simplist, schematic. Are puţine replici. Lumea interioară nu este explorată sofisticat. În schimb, detaliile vorbesc în locul Priscillei. La fel ca-n filmul dedicat reginei franceze, Sofia Coppola face obiectele asociate feminităţii să vorbească. Ungiul de filmare și insistenţa camerei devin insinuante. O adâncire a picioarelor de copilă în covorul pufos, aplicarea lacului de unghii de un roșu apris, în contrast cu nuanţele potolite ale rujului sau ale rochiilor, sticluţa de parfum Chanel și alte obiecte de machiaj așezate tacticos pe noptieră exprimă tot ce pare să ţină asuns în ea. Aceste obiecte sunt filmate astfel încât să îţi transmită că personajul este mult mai complex decât pare. Că trebuie să te aștepţi în orice moment la o scânteie de autonomie, la eliberare.
Decorurile vorbesc
Un rol la fel de important în transmiterea mesajului și în explorarea vizuală a relaţiei îl are spaţiul interior. Deși cuplul locuiește în camere ample, ai impresia de continuă restrângere a spaţiului. Atât cel psiholgic, prin renunţarea la autonomie, cât și cel fizic. Dormitorul de lux, cu tentă orientală a cuplului, este de fapt o încăpere întunecoasă. Pare un cavou (scump) al pasiunii veștejite înainte de vreme. De parcă Priscilla este luată din lumea e, a freneziei adolescentine, și obligată să stea într-un loc întunecos.
Folosind contrastul dintre scenele din exterior și cele din interior, Sofia Coppola redă simbolic renunţarea treptată la universul exterior celui în care locuiește Elvis. Graceland pare a fi ultima destinaţie a celei ce avea o întreagă viaţă în faţă. În luxul învecinat cu elementele kistsch, culorile vestimentaţiei pastel, de patiserie artizanală, care la început subliniau puritatea Priscillei, pe fundalul unei case impunătoare, dar golite de orice prezenţă plină de afecţiune sau de vitalitate, fac din ea un desert lăsat să expire înainte de a fi consumat. O papușă părăsită.
Contextul unei epoci
Cum ajunge Priscilla o papușă fără autonomie? Unde sunt părinţii ei în toată povestea? Cum de acceptă? Sunt unele întrebări la care ajung anumiţi spectatori interesaţi mai degrabă de contextul unei epoci. Fără a insista asupra contextului, Sofia Coppola aruncă un ochi plin de reproș catre societatea americană postbelică. De fapt, către toată societatea occidentală.
Tatăl Priscillei avea mentalitatea timpului său. Fata lui ar fi sfârșit oricum măritată. Iar promisiunea lui Elvis de a nu depăși anumite limite câtă vreme Priscilla locuia în reședinţa lui, alături de prezentarea credibilă a intenţiilor serioase cu privire la adolescenta sedusă, erau un garant pentru un tată conservator. Până la urmă, avea intenţii serioase. Priscilla se afla în siguranţă alături de el, că doar îl cunoșteau. Mai ales că le promisese că va fi supravegheată de femei de încredere, așa cum erau ţinute sub supraveghere, în alte epoci, fetele de familie bună, odată logodite, astfel încât să depășească limitele relaţiei cuviincioase când se întâlneau cu logodnicul lor, înainte de nuntă.
Filmul Priscilla te face să afirmi că mari schimbări cu privire la statutul femeii nu erau. Priscilla părea chiar mai limitată la nivelul libertăţii personale decât o nobilă nevoită să accepte cutume bizare. Măcar Marie Antoinette se dezvoltase în secolul romanelor subversive. A paginilor ce încurajau libertatea erotică, emanciparea prin cunoaștere. În schimb, Priscilla aproape că renunţase la examenele de absolvire. Nimic neobșinuit pentru societatea postbelică. Până la urmă liceul nu era un pas către următorul stadiu al dezvoltării. Era doar certudinea minimă că o fată de familie bună putea face o impresie decentă. Că putea să aspire la o partidă reușită. După liceu urma căsătoria. Iar Elvis își declarase deja intenţiile serioase.
Dublul mesaj
Priscilla devine astfel un film precum o radiografie a dublului mesaj. Deși acţiunea se petrece într-o societate modernă, femeia era încă modelată după cutume retrograde. În ciuda faptului că fuseseră de partea bună a istoriei, pe front sau în frabricile de armament, în camerele secrete unde se spărgeau codurile inamicului sau la căpătâiul soldaţilor traumatizaţi, femeile au primit ca semn de mulţumire, după Război, presiunea de a redeveni ce fuseseră cândva: slujitoarele bărbatului. Li se transmitea prin orice mijloc să se întoarca la locul lor. Sa apară din nou în societate doar la braţul bărtatului. De unde și izbucnirea lui Elvis cu privire la mentalităţile colegelor de platou. Noile femei de la Hollywood erau toate la fel. Interesate doar de propria carieră, nu de bărbatul lor. Îi subliniează acest aspect Priscillei, căreia îi intezice până si accesul la un job de adolescentă, pe care ea îl dorea pentru a se simţi utilă.
Poţi vedea trailerul aici.
Sunt Adriana Gionea si va invit sa imi descoperiti lumea populata de carti, filme, expozitii de arta, calatorii si festivaluri. Despre acestea scriu pe site-ul meu, Carti, filme si alte pasiuni. Va invit sa-mi descoperiti biblioteca, explorarile cinefile si artistii preferati. Sper sa va inspire, sa invite la dialoguri sau la discutii relaxate alaturi de prietenii vostri adunati la cafeneaua boema sau la ceainaria inconjurata de gradina visata. De asemenea, mi-ar placea sa imi spuneti, prin comentariile privind articolele mele, care sunt artistii, cartile si filmele recomandate de voi.
Cheia din Smirna – Drumul spre amintiri vechi de secole
8 noiembrie 2024Tacerea Seherezadei – Povesti din Smirna cosmopolita
7 noiembrie 2024UrbanEye Film Festival 2024
4 noiembrie 2024
Leave a reply Anulează răspunsul
Recomandari
-
Festivalul Anonimul 2023 – retrospectiva de la Bucuresti
3 septembrie 2023 -
La premiere veine – Din Creta spre marile lumii
15 august 2023 -
Passion simple – Amintirea unei relatii bulversante
5 decembrie 2022
Cautare in site
Informatii Contact
Puteti lasa un mesaj privat pe aceasta pagina de facebook dedicata
Cele mai vizualizate
Recenzii Aleatorii
-
Jazz Syndicate Festival 2023
7 noiembrie 2023 -
Anii – O istorie la feminin
21 noiembrie 2023 -
27 de carti si alte surprize, recomandate pentru februarie 2023
17 februarie 2023