The Sealed Soil – De la miniaturile persane la razvatirea femeii iraniene

Vezi fiecare scenă din filmul The Sealed Soil cu entuziasmul căutătorului în cufărul plin de comori. Filmul regizoarei avangardiste Marva Nabili este o bijuterie regăsită. De fapt, cinematografia iraniană, cu al ei spirit subversiv de neînvins, este plină de astfel de comori.

Realizat cu aproape jumătate de secol în urmă, filmul și-a păstrat prospeţimea, actualitatea și relevanţa. Sensibilitatea și luciditatea specifică unui documentarist cu pricepere de antropolog al satului persan, al acelei lumi restrictive unde se iţesc momente de neașteptată nesupunere și forţarea graniţelor dintre ficţiune și documentar, dintre cinema și etnologie, te fac să te întrebi dacă nu cumva multipremiaţii regizori ovaţionaţi la Cannes și deveniţi monștri sacri ai unui cinema delicat, poetic, dar care strigă a răzvrătire pe marile scene internaţionale – precum Jafar Panahi și Abbas Kiarostami – și-au propus să îi aducă o reverenţă acestei cineaste mult prea discrete.

Scenele rurale din The Sealed Soil îţi amintesc de incursiunile cvasidocumentare din filmele lui Kiarostami în lumea satului persan atemporal, înconjurat de peisaje ce transformă cadrele în picturi, și totodată presat de un prezent alienant (mai ales în filmul Through The Olives Trees) sau ale lui Panahi când vrea să denunţe apăsat (și totodată delicat cu personajele vulnerabile) o lume de un farmec poetic inepuizabil dar în care legăturile femeilor sunt mutilate de cutume ameninţătoare și de teroarea unui regim atroce.

Capcana unor cutume

The Sealed Soil transpune enigmatic și meticulos scene din viaţa de zi cu zi a personajului feminin. Odată cu acest personaj ţi se prezintă un crâmpei din cotidianul unui sat iranian. Deși se află în ultima etapă a unei adolescenţe a cărei euforie e înăbușită de rutina exasperantă a sarcinilor domestice, protagonista este presată să accepte un pretendent, de parcă ar fi rușinos de bătrână încât să își mai permită luxul unui refuz. Doar că ea tot amână răspunsul. Adulţii stăpâni pe viaţa ei devin conștienţi de tentativa ei de amânare a căsătoriei. Presiunile asupra tinerei se acumuleaza mocnit. Mai mult prin replici răzleţe sau prin aluziile otrăvite ale unor femei bârfitoare din sat.

În loc să creeze un film sfâșietor prin reacţiile de exteriorizare a durerii, Marva Nabili alege să se concentreze asupra acţiunilor cotidiene. Asupra unei rutine îndeplinite mecanic, tern, sub care se ghicește apatia. O apatie ca semn al neputinţei de a schimba, urmată de o devitalizare. Deși nimic spectaculos la nivel narativ nu se întâmplă în viaţa tinerei, repetitivitatea gesturilor și a unor îndeletniciri casnice nu devine iritantă pentru spectator. Dimpotrivă, picturalitatea scenelor invită la reverie. Simţi o boare de vrajă aproape onirică în scenele cu un timp ce pare să picotească în peisajul poetic. Un timp al satului atemporal, înconjurat de natură, cu un ritm în contrast cu imposibilitatea personajului de a se sustrage unui prezent în care femeia este redusă la răbdarea de a suporta povara domestică.

Timpul marilor tensiuni mocnite

Filmul The Sealed Soil nu te plictisește. Dimpotrivă, talentul de a transforma fiecare scenă într-o compoziţie picturală și ritmul răbdător al succesiunii imaginilor și al acţiunilor devin sursa unei voluptăţi. Acea voluptate pe care o simte doar cinefilul dornic de a se scălda în timp. De a transforma sala de cinema într-un timp paralel, extras din agitaţia hulpavă a zilelor noastre.

Niște simple scene cotidiene anoste devin o curgere stranie, plină de mister. Un mister ce rezidă în refuzul cineastei Marva Nabili de a-ţi dezvălui narativ biografia personajului său. Resorturile interioare se ghicesc, dar nu se dezvăluie. Le intuiești trecutul și motivele, dar nu le poţi lega imdiat într-o naraţiune a cauzelor. Exact ca-ntr-un film de Bresson, cu lentoarea cadrelor impecabile vizual și acele priviri pierdute ale personajelor, ale căror trecuturi și treceri dureroase prin prezent par să devină spectrale, în ciuda unor drame sfâșietoare, ce pot schimba întreaga arhitectură interioară până la destabilizarea iremediabilă și căderea în abis.

Misterul personajului feminin

Personajul central ţi se pare o femeie simplă, dar de o frumuseţe enigmatică sofisticată. Gesturile ei delicate, asemănătoare cu ale unei femei din filmele japoneze sau din stampe – modul în care servește ceaiul, în care așează cănile și obiectele pe tipsii, în care strange obiectele domestice după servirea mesei sau deretică prin locuinţa rudimentară de pământ – par un ceremonial ancestral.

Misterul ce înconjoară personajul feminin și înlocuirea naraţiunii cu succesiunea de gesturi scufundate în tăcere seamănă cu o coregrafie menită să îţi stimuleze forţa proiectivă a imaginaţiei. Cinemaul își revendică astfel ispita de a proiecta propriile sensuri când vezi niște imagini. Când asiști la o succesiune de imagini fără niște explicaţii anterioare care să te pună în temă. Exact ca după un vis cu scene familiare, dar care degajă mai degrabă stranietatea inaccesibilă.

Ca o boare de vis poetic sunt și unele candre ale acestui film redescoperit. Mulţi cinefili occidentali au avut șansa de a-l vedea pentru prima oară deoarece a fost inclus în selecţia faimosului festival dedicat filmelor clasice, Il cinema ritrovato, organziat în fiecare vară în Bologna, unde se află și un faimos centru de restaurare. A putut fi văzut și la București, cu ocazia unei selecţii de filme clasice restaurate, curatoriată de criticul de film Călin Boto, care și-a propus an de an să aducă în România o parte din atmosfera verii cinefile din Bologna.

Importanţa cinemaului iranian

Curiozitatea cinefililor faţă de cinematografia iraniană de arhivă a fost stârnită de restaurarea capodoperei The Chess of the Wind, un film care aminteste de ochiul format al regizorilor persani pentru a capta frumuseţea poetica a vieţii, misterul, feminitatea fremătătoare, în cadre picturale, de la încăperile somptuoase la peisajele rurale ale unei lumi apuse. De fapt, calitatea vizuală, sensibilitatea picturală și simţul detaliului ce apropie cadrele de compoziţiile unor pictori s-au păstrat în cinematografia iraniană, coexistând, încât să te intrige și să te farmece până la acaparare, cu nevoia de a inova, de găsi mereu noi forme de expresie, prin absorbirea inovaţiei din Vest, prin acea branșare la avangarda sau la vizionarismul unei epoci, adaptat mereu la sensibilitatea autohtonă.

Poţi afirma că atunci când iau camera de filmat, iranienii sunt precum cineaștii și autorii japonezi sau coreeni. Conștienţi de schimbările vremurilor, la curent cu avangarda occidentală, dar capabili să evite formele fără fond prin adaptarea noilor estetici la specificul lor.

La rândul său, Marva Nabili era la curent cu toate inovaţiile și cu perspectiva curajoasă a unor inovatoare precum Chantal Akerman. Doar că le-a adaptat viziunea protestatară, în ton cu mișcările de emancipare, la universul femeii iraniene și a unui sat pe cale de dispariţie, urmând a-i fi înlocuite casele de lut cu noile construcţii necesare modernizării accelerate a ţării înaintea revoluţiei ce i-a adus pe involuaţii fanatici la putere.

Referinţe la vechea artă persană

Regizoarea deschizătoare de drumuri Marva Nabili îmbină povestea unei tinere care tot refuză tentativele familiei de a o căsători forţat cu explorarea documentară a unei lumi și cu pasiunea pentru estetica miniaturilor persane, ce aveau să influenţeze de fapt întreaga artă laică a lumii musulmane, din Bagdadul Dinastei Abaside cunoscute datorită orientarii cosmopolite și încurajării artelor (secolele VII-XIII) până-n Maghreb și-n India Mogulă (celebrele miniaturi mogule). Asemenea unui maestru al superbelor miniaturi persane, Marva Nabili își explorează personajele cu grija pentru detaliile ce le înfrumuseţează graţios. Folosind niște detalii decorative (ţesături vii, ceainice argintate) le surprinde intimitatea copleșitoare, inclusiv preaplinul emoţional ce poate duce la niște izbucniri năucitoare ale durerii feminine inhibate prin violenţa cutumelor, păstrând totodată o distanţă între privitor și ele.

În miniaturile persane viaţa freamătă. Femeile apar chiar și în ipostaze îndrăzneţe, de războinice. Siluetele sunt senzuale, mlădioase, unduitoare. Compoziţia este de o eleganţă bine calculată. Nimic de prisos în dezinvoltura cromatică. La fel sunt și scenele din The Sealed Soil: picturi transferate pe o peliculă. Viaţa protagonistei de o frumuseţe din altă lume ţi se desfășoară sub priviri. Te acaparează precum frumuseţea unei miniaturi, dar te și ţine la distanţă. Ai impresia că vezi ceremonialul cotidian al unei femei din altă lume. Un performance ieșit din timp, cu propriile coduri, dar cât se poate de ușor de pătruns pentru cei familiarizaţi cu lumea patriarhală.

Tehnica miniaturii persane

Tot ca-ntr-o miniatură, cadrele sunt calculate. La fel și gesturile de o graţie naturală. Tânăra este surprinsă din profil. Mai mult așezată – la masă, pe covor, în grădină, lângă râu – ori servindu-i pe ceilalţi. Exact ca-n miniaturi, observi o insistenţă asupra posturilor statice. Asupra scenelor ce prezintă personajele reunite în jurul cinei.

Se renunţă la adâncime și la acel punct central, preluat de la pictură, în compoziţia cadrelor. Chiar și atunci când își plasează personajul feminin în centrul unui cadru, obiectele devin la fel de importante. Tipsiile argintate, ceainicele, brăţările, oalele de lut, ţesăturile întinse la uscat, toate sunt plasate în același plan. Nu există nici adâncimea unei perspective specifice unei compoziţii occidentale. Nici fundal. În această poziţionare a decorativului inert pe același plan cu personajele în mișcare amintește cel mai bine de tehnica miniaturiștilor persani.

Fiecare obiect își are un loc precis, însă nimic nu pare forţat, artificial. Scenele bine drămuite își păstrează în același timp naturaleţea. O autenticitate vecină cu documentarul în care un regizor își lasă personajul să se desfășoare. Să își urmeze ritmul cotidian firesc, acea ciclicitate a zilelor. Fără a face din aparatul de filmat un ochi intruziv.

Sensurile date miniaturilor

Picturalitatea cadrelor nu este pur decorativă. I se pot atribui mesaje ce nasc multe discuţii despre arta plastică în Orientul Mijlociu. Interesul pentru arta trandiţională persană adaptată vizual la perspectiva curajoasă asupra femeii din mediul rural ce ajunge să conteste legile patriarhale poate avea două mesaje. Unul este la vedere, legat de posibilitatea de a-ţi dezvălui personajul feminin prin păstrarea unei anumite distanţe, dătătoare de mister, dar care mai aminteste de acea tendinţă a orientalilor de a-și ascunde trăirile pătimașe într-un mediu al cenzurii.

Al doilea mesaj ar putea fi mai degrabă presupus de către pasionaţii de artă. De cinefilii familiarizaţi cu scrierile unor erudite feministe precum Fatema Mernissi (Haremul și Occidentul), în care abundă paginile dedicate forţei politice din poveștile Şeherezadei și din reprezentările feminine în picturile de influenţă persană din spaţiul musulman, mai ales din casele și manuscrisele celor din înalta societate).

Laicizarea imaginii

Cei familiarizaţi cu dualitatea religios-profan în arta din ţările islamizate știu că miniaturile persane – preluate și în spaţiul uzbek de influenţă turcică, dar și în India împăraţilor moguli – au fost de fapt o portiţă de pătrundere a laicului într-o lume unde era considerată o blasfemie de neiertat reprezentarea chipurilor, vecină cu iconoclasmul încurajat la un moment dat în spaţiile creștine.

Miniaturile persane, de la care s-a inspirat și Marva Nabili, au devenit o formă subversivă de a-i face loc fiinţei umane libere în spaţiul interdicţiei legate de reprezentarea umană. Tehnica miniaturilor a fost adpotată mai ales de elitele erudite din marile orașe islamice. Aparţinea mai degrabă celor din înalta societate. Astfel, tehnica folosită de Marva Nabili este un dialog peste timp. Ocheada subsersivului din prezent spre cel din trecut. O amintire a unei culturi persane ce încă poate rezista oricăror încercări de parazitare sau de anulare din partea fanaticilor, de confundare a ei cu o altă cultură, aducătoare de interdicţii.

Poţi vedea trailerul aici.