The Substance – Fara teama de ratare

The Substance este genul de film care polarizează spectatorii. Unii îl consideră total lipsit de substanţă, asemenea lumii pe care o descrie: a starurilor apreciate doar datorită unui corp apetisant, de la care se cere să ignore trecerea timpului ca firesc al vieţii. Ei îi reproșează lui Coralie Fergeat obsesia pentru vizual. Că încearcă să compenseze lipsa de consistenţă prin exacerbarea detaliilor șocante ce vor deturna sarcastic cromatica glossy demnă de pictorialele retro inspirate din videoclipurile anilor ’80, acei ani obsedaţi de corpul feminin în vestimentaţia apetisantă de aerobic și de haine lucioase mulate, astfel încât să creeze un final vomitiv în nuanţele de bezea cu ingrediente artificiale precum cele din cremele faimoaselor gogoși americane în culori stridente.

Rateul evitat

image: Independenta Film (press kit)

Admiratorii filmului îi laudă tocmai apropierea nerușinată, sfidătoare, de experiementul cinematografic din lumea filmului de artă nelipsit din circuitul festivalier de kitsch-ul cu tentă pop și de filmele horror de serie B. Pentru ei, The Substance nu este un rateu premiat pe nedrept la Cannes. Este mai degrabă pariul curajos al unei regizoare promiţătoare și avizate, care introduce într-un accelerator acele referinte cinematografice din maestri unui body horror, forme de expresie vizuală – de la avangarda ce reinterpretează mituri scandalizând la producţiile video comerciale, menite să seducă instant – și influenţe estetice din decenii diferite, al căror mesaj cu privire la feminitate, feminism, corporalitate și privire masculină le înţelege, pentru a crea un film ce forţează limitele stabilite până acum de regizorii ce abordează teme precum transformarea corpului feminin în obiect, misoginismul din culisele industriei de film și al entertainmentului de masă ce duce vizibilitatea și obsesia pentru tinereţea veșnică la cote nemaîntâlnite (și aberante).

Polarizare asumată

Indiferent de tabăra în care te afli, ai o certitudine. Polarizarea spectatorilor este cât se poate de asumată de regizoare. Pare a fi chiar premeditată. Coralie Fergeat și-a găsit viziunea care să o ajute să nu treacă neobservată. Acea viziune prin care își propune să ia reţete clasice pe care să le improspateze insolent, frizând halucinantul fără limite. Se uită la filmele anilor ’80, la thrillerele despre răzbunare, la filmele comerciale cu femei în rolul supereroilor, la filmele de serie B și la videoclipurile pop în care părţile corpului feminin sunt expuse erotic pentru a excita privirea masculină, apoi extrage esenta clișeelor și a reteţelor extrem de utilizate, pentru a le actualiza apelând la exacerbarea ce flirtează disproporţionat cu parodia. Această revizitare ieșită din comun până la flirtul cu teribilismul a vechilor reţete împinge filmele regizoarei la graniţa dintre inovaţia reușită și esecul deghizat în bizar.

The Substance este exerciţiul de perseverenţă a unei regizoare ce aruncă într-un vortex influenţele trecutului cinematografic recent. Așa cum reușește și în debutul Revenge, ia obsesia pentru corpul feminin din filmele anilor ’70 și ’80, imaginea lucioasă precum hainele pentru aerobic, arhitectura geometric stilizată în care plesează niște persojane a căror viaţă creează mai degrabă dezordine și forţează grotescul corporal.

Denunţarea nedreptăţii

image: Independenta Film (press kit)

Filmul începe printr-o denunţare a nedreptăţii din lumea televiziunii. Victima nedreptăţii este Elizabeth Sparkle, o veterană a lectiilor de aerobic. Ea este venerată datorită unui corp perfect. Nu degeaba are milioane de fani. Elizabeth este interpretată de o Demi Moore într-o formă de zile mari, care face unul dintre acele roluri memorabile (nu e de mirare dacă multă vreme de acum în colo o vei vedea pe Elizabeth ori de câte ori va apărea actriţa pe ecran).

Elizabeth ajunsese un star ale căror exerciţii de aerobic erau urmărite de milioane de oameni. O admiri în ipostaza femeii care nu pare să îmbătrânească. Mereu admirată, impecabilă, energică, adulată. Doar că ochii producatorului libidinos, interpretat caricatural și totodata credibil de veteranul Dennis Quaid, văd o Elizabeth expirată.

Pentru misoginul productor Harvey, Elizabeth este deja prea bătrână pentru marele ecran. El nu vede o femeie care s-a menţinut în formă. Încă activă și capabilă de a convinge și alte femei să facă sport. El vede o stea ce și-a pierdut strălucirea și care poate scădea audienţa. Așadar, trebuie să se descotorească de Elizabeth cât mai rapid, umilitor, fără preaviz, de parcă ea nu s-ar fi dedicat trup și suflet canalului de televiziune.

O alegorie monstruoasă

image: Independenta Film (press kit)

Începând cu ziua concedierii lui Elizabeth, filmul este împins către o alegorie monstruoasă a pactului diabolic pentru menţinerea tinereţii. Reducerea femeii la o carcasă perfectă devine o escaladare a scabrosului și împingerea lui în zona tehnologiei avansate, cu tentă distopică. Intră în scenă seringa cu substanţa care trebuie introdusă în corp. Rezultatul depinde și de respectarea unor instrucţiuni. Odată cu seringa-minune apare și dublura perfectă a lui Elizabeth. O chema Sue.

Arhitectura, un personaj insinuant

image: Independenta Film (press kit)

Interpretată straniu-distopic de Margaret Qualley astfel încât să unească imaginea de papușă cu sinistrul asociat fiinţelor malefice, scăpate din laborator și deghizate în femeia perfectă ce rămâne cu trăsăturile unei adolescente care jonglează între angelic și obrăznicia unei actriţe din filmele pentru adulţi, Sue o înlocuiește fără scrupule pe Elizabeth pe platoul de filmare. Câtă vreme Sue străluceste și devine favorita producatorului ce s-a descotorosit de Elizabeth, Elizabeth agonizează într-o cameră secretă din apartamentul ei decorat minimalist precum un amestec de galerie de artă contemporană, laborator și apartament ce respectă modelul futurismul architectural din anii ’60-’80.

De fapt, arhitectura este foarte bine legată de evoluţia scenariului și deformarea personajelor. Este un personaj tăcut, foarte bine exploatat în atmosfera ce îţi dă fiori. Calmul geometric, ordinea inspirată de apartamentul modernist, cu perete de sticlă prin care intră strălucirea soarelui californian simbolizând o iluzie a gloriei ce poate bate din nou la ușa celei uitate și camera secretă ce pare un amestec între o baie și o morgă creează atmosfera care să te facă să simţi un rău ascuns. Acel rău – atât de credibil sugerat prin mișcările camerei și prin unghiul de filmare – ce plutește peste posterul supradimensionat în care apare Elizabeth din anii tinereţii, când își promova emisiunea, peste eleganţa obiectelor ce transformă apartamentul într-un loc al viselor din mintea vânătorilor de glorie din California.

Teribilism sau mesaj actual (?)

image: Independenta Film (press kit)

Între Elizabeth și varianta ei îmbunătăţită, Sue, se naște un conflict. O simplă nerespectare a instrucţiunilor duce la o accelerare a putreziuciunii halucinante. De aici începe horrorul. Un horror precum o regurgitare peste un pictorial artificial.

Corralie Fergeat nu se teme să îngreţoșeze până la insuportabil. Din lumea ideilor coboară în stomacul spectatorului, agitându-l. Nu este neapărat un gest teribilst de a șoca. Poate exprima ideea unei lumi obosite, al unui vizual ce trece de la stârnirea poftei sexuale, prin expunerea corpului feminin, la surmenarea prin acea suprastimulare explicită ce separară corpul de personalitate, lăsând fiinţa umană precum o papușă perfectă, dar golită.

Experiment devenit supliciu vizual

Rar ţi-a fost dat să vezi o asemenea dorinţă de a tortura spectatorul sensibil. De a-l supune la un supliciu ce pare varianta vizuală (indigestă) a picăturii chinezești. Regizoarea jonglează cu entuziasmul unui realizator de film experimental, ce nu mai simte cenzura producătorilor și propriile frâne, și cu prostul gust. Parcă ar vrea să unească avangarda și vizualul indigest.

Unde este profunzimea în construirea personajului? De ce o reduce pe Elizabeth la obsesia pentru corpul perfect ca bilet pentru faimă? Oare Elizabeth nu este mai mult decât imaginea ei de pe ecranul televizorului? În timp ce anumiti spectatori ar fi dorit o incursiune în interiorul personajului, ci nu o derulare viscerală, cu incetinitorul, a etapelor degradării suprarealiste a unui corp dezirabil, alţii văd în această exacerbare horror (în culori de bezea) un performance sub forma unei avertizări futurist-sinistre despre viitorul omenirii. Al unei lumi ce extrage orice conţinut interior pentru a ne lăsa niște carcase goale. Un viitor în care femeie este precum Sue. De o perfecţiune aproape inumană, inexpresivă, de robot.

Sunetul angoasant

Sunetul joacă un rol vital în apropierea filmului de experiementul distopic. Un experiement ce hibridizează influenţe estetice și desincronizează grotesc interioritatea de corporalitate. La fel ca-n debutul Revenge, sunetul captează devierea de la real, de la concret, la ireal. Un ireal definit precum o tentativă de bruscare a firescului ca formă de integritate corporală și plauzibil.

De la sunetul experimental ce anunţă infiltrarea monstruosului în realitatea lui Elizabeth se trece brusc la ritmul unui pop pe steroizi, amplificat prin boxele în care bubuie turbo piesa Bump It Up! pe care Sue transformă exercitiile fizice într-o coregrafie lascivă și în același timp robotizată. Coregrafia și muzica folosită pentru aerobic exprimă un întreg mesaj îngrijorător. În timp ce muzica folosită de Elizabeth în faţa camerelor era mai degrabă tonică, în stilul hiturilor anilor ’80, cea folosită de Sue este o dezlănţuire a bașilor. Nu mai seduce publicul prin emoţie. Prin contactul vizual prietenesc al lui Elizabeth. Sexualitatea ei este una din care până și erotismul a fost expulzat. În lumea lui Sue totul este accelerat. De la seducerea spectatorului la mișcările corpului.

Dublura lui Elizabeth ajunge într-un viitor care a devenit deja prezentul nostru. În care entertaimentul este precum lumea ce nu mai are pic de răbdare. Totul trebuie să fie accelarat. Trecerea de la realitate la imersiunea în iluzia imaginii TV se face instant. Precum ingerarea unui drog ce îi permite dependentului să sară etapele intrării în transă sau transformarea unui hit catchy din anii ’80 în varianta house-techno, ce ameţește pentru a furniza mai rapid plăcerea.

Poţi vedea trailerul aici.