Diamant brut (Wild Diamond) – Delicatete in loc de prejudecata

Diamant brut (Wild Diamond) este genul de film care te face să te apropii de un personaj feminin ce ar fi trezit blamul, repulsia, critica sau râsul umilitor, ca marcă a superiorităţii, prin care este întâmpinată de obicei tânăra catalogată drept fufă, piţipoancă, ratată, ce acceptă să devină obiect sexual în schimbul faimei și al vizibilităţii de influncer pentru care participarea la un reality-show cu femei-ispite duse în insule exotice devine apogeul succesului în viaţă.

Actriţa Malou Khebizi intră în pielea unui personaj feminin (Liane). Un personaj cam neșlefuit, pestriţ, dar interpretat cu atâta naturaleţe și căldură, încât să te facă să te atașezi de el în loc să îl respingi. Vezi multă duioșie și delicateţe în stridenta Liane. Iar camera ajunge să o capteze autentic. Să-i transpună expresivitatea dincolo de ecran.

Apropierea camerei de filmat

image: https://filmedefestival.ro/les-films-de-cannes/en/diamant-brut/

Filmul regizoarei Agathe Riedinger este o lecţie despre cum poate fi gestionată apropierea camerei de filmat de o tânără care se expune apetisant, pentru a hipersexualiza seducţia, sperând să ajungă regina social media, astfel încât personajul să nu te dezguste. Plasticul din ţinutele ieftine, sclipiciul copilăresc, fardurile ţipătoare asortate cu ţinutele vulgare alcătuiesc mai degrabă portretul unui copil trezit într-un corp de femeie ce se vrea dorită pentru a uita de singurătate, de mediul precar, de o viaţă în care tinereţea nu duce nicăieri în absenţa perspectivelor.

Camera expune acel balans feminin între stângăcia adolescentei ce vrea o validate perpetuă și acea mimare ostentativă a siguranţei de sine ce maschează multă insecuritate în relaţia cu sine. Vei dori să o salvezi, să o alini pe Liane. Să îi iei partea când este jignită, să îi aperi demnitatea.

Schimbarea atitudinii este dată nu de predica tezistă despre dreptul fiecărei tinere de a-și trăi viaţa așa cum dorește. Atașamentul faţă de Liane și respectul pe care ţi-l trezeste exact când ar fi trebuit să atragă etichetări deloc măgulitoare se datorează în primul rând modului în care este folosită camera pentru a reda și intimitatea emoţinală a personajului feminin. Pentru a-i capta fragilitatea, drăgălașenia și candoarea dincolo de încercările vulgare de a deveni o femme fatale a zilelor noastre, adică mai apropiată de imaginea vedetelor din filmele pentru adulţi decât de o Marlene Dietrich, regizoarea folosește camera delicat. Filmează cu multă grijă emaptică și tact chipul acesteia, astfel încât să îi vezi candoarea din spatele fardurilor stridente, ale paietelor, sclipiciului și cristalelor false lipite de meșele cu tentă sintetică.

Frumuseţe și vulnerabilitate

image: https://filmedefestival.ro/les-films-de-cannes/en/diamant-brut/

Regizoarea preferă expunerea unei sensibilităţi pierdute printre ruinele și lipsurile ce influenţează traiectoria celor născuţi la periferie, deveniţi din adolescenţi în derivă viitorii aduliţi consideraţi marii pierzători ai visului occidental. Marginalizaţii pe care nu am vrea să îi vedem prin centrele istorice, pline de clădiri instagramabile, ale orașelor doldora de turiști, unde visăm să ne mutăm. Filmată fără strălucire, însorita Coastă de Azur, unde se petrece acţiunea filmului Diamant brut, ar fi putut fi la fel de bine cenușia Anglie cu grafittiuri sălbatice, în nuanţe anarhice, ale personajelor dintr-un alt film care a impresionat publicul de la Cannes – Bird.

Agathe Riedinger face parte din categoria regizoarelor cel mai bine reprezentate de Andrea Arnold atunci când surprinde feminitatea pierdută la periferie. Vede graţia acolo unde ameninţarea degradării vine odată cu nașterea. Își salvează personajele prin oferirea unei rezilienţe ieșite din comun. Însă cea mai mare calitate a unor astfel de regizoare este accea de a reprezenta credibil o restaurare a demnităţii fără soluţii de salvare care să permită brusca ieșire a personajului din mediul degradant și din propriul scenariu de viaţă ce duce spre o direcţie considerată greșită.

Personajelor nu le vine mintea de pe urmă. Nu au revelaţii bruște privind proria rătăcire ori scufundare în pauperitate prin autosabotare. Ele își depășesc condiţia apelând mai degrabă la resursele avute la îndemână, chiar în mediul lor, nu așa cum și-ar fi dorit un spectator ce avusese parte de altă viaţă.

Tenacitate și pauperitate

Tânăra Liane nu se lasă până ce nu reușește să convingă producătorii că ea este cea potrivită pentru a juca rolul ispitei dintr-un show ce seamănă cu Insula iubirii. Pentru a reuși, pentru a fi ea cea aleasă, dă dovadă de o perseverenţă și tenacitate care, într-un alt mediu, ar fi dus-o departe. Însă pentru o tânără din mediul ei, vizibilitatea data de un reality-show poate fi considerat singurul ascensor social. Singura cale de a depăși condiţia femeii ce are de ales fie ipostaza unei lucrătoare sexuale vulnerabilizate, fie condiţia femeii exploatate prin salariul de mizerie. În absenţa unor modele sănătoase, continuarea școlii nu este luată în considerare.

Liane are toate calităţile unei tinere ce ar fi fost condamnată încă de la primele scene de către un spectator ce alesese calea educaţiei pentru a ieși din cartierul de la periferie sau pentru a se îndepărta de părintele dezinteresat, la rândul lui victima unui mediu sărac, din care se iese foarte greu. Ea refuză sfaturile unui consilier oferit de asistenta socială, care a vrut să îi propună un job stabil, dar lipsit de strălucirea unei vedete, la care ea aspiră.

Ajunge să fure din magazine haine scumpe, doar pentru a-și impresiona și fideliza urmăritorii de pe reţelele sociale, care nu se sfiesc să îi facă propuneri libidinoase, ce pot deveni hărţuire. Nu ezită nici să se dea drept animatoare plătită și pentru servicii suplimentare, doar pentru a putea intra la petrecerea ţinută în curtea unei vile de lux. Totuși, în ciuda acţiunilor catalogate drept un șir de greșeli ce duc spre o ratare ireversibilă, ajungi să o înţelegi. Să poţi vedea lumea prin ochii ei.

Camera de filmat, noul ascensor social

image: https://filmedefestival.ro/les-films-de-cannes/en/diamant-brut/

Personajul Liane este creaţia unei societăţi în care pauperitatea întâlnește visul de a deveni vedetă. Doar că visul este dus la un alt nivel, prin expunerea vizuală falsificată. Reţelele de socializare permit dilatarea iluziilor. În faţa unei camere prin care ajunge să se expună provocator pentru ochii unor fani efemeri, fata de la marginea societăţii are impresia că poate deveni la fel de vizibilă precum cele ce par să fi avut mai mult noroc în viaţă. Că poate deveni oricine își dorește. Speră astfel să fie descoperită de cine trebuie. Dar nu de prinţul care să îi pună lumea la picioare, ci de un producător de televiziune.

Poate marea calitate a lui Liane este legată de încercarea de reuși pe cont propriu. Nu își vinde trupul, ci doar imaginea, masca din faţa camerei. Neavând o altă direcţie spre care să își canalizeze perseverenţa și abilitatea de a se construi, își canalizează atenţia spre inventarea unei noi versiuni a ei, prin care să își poată depăși în sfârșit condiţia.

Delicateţe răbdătoare

Deși nu este lipsit de evenimente care să îi dea o notă dinamică, vibrantă, Diamant brut are o delicateţe răbdătoare. Scenele decisive nu par a fi cele pline de acţiune. Sunt mai degrabă scenele ce o surprind pe Liane în solitudinea camerei sale. O cameră transformată într-un studio unde ea își produce filmuleţele virale. Majoritatea scenelor prezintă ritualul tranformării ei în femeia dezirabilă. A celei ce stârnește în faţa camerei. Observi un contrast între privirea regizoarei și privirea urmăritorilor pofticioși.

Camera de filmat prezintă o tânără ce nu a ieșit complet din cocon. Undeva la jumătatea drumului dintre femeia asumată și copila derutată, păcălită de iluzii. Toate accesoriile ieftine, kitsch, capătă deodată candoarea asociată unor jucării. Până și camera ce semănă cu amestecul dintre cabina unui bar de striptease și studioul unui videochat pare una a jucăriilor, a fanteziei. O cameră pentru o papușă mai mare, ce fuge de o lume ce mușcă hulpav din candoarea de care fetele născute sarace nu par să aibă parte pentru multe vreme.

Aceeași cameră de filmat o prezintă și pe tânăra ce nu se teme să fie sexy. Să stârnească apetitul. Totuși, cadrele alunga orice urmă de intruziune libidinoasă. Asemenea lui Sean Backer și Andrea Arnold, regizoarea poate face un întreg film doar urmărind micile ritualuri zilnce ale unei fete ce vrea să seducă la limita pornografiei. Doar că ii reușește o captare a delicateţii. A freneziei adolescentine ce face apel la spiritul nostru salvator. Există multă compasiune în apropierea mai degrabă mângâietoare a camerei.

Grija pentru personaj

Cu toate că are privirea demnă de un realizator de documentare, Agathe Riedinger preferă să nu expună ci să protejeze. Nu dezgolește, ci apără. Aici este paradoxul ce asigură succesul filmului. Ce îl distinge de altele asemănătoare. Pe măsură ce apropie camera de personajul feminin, îl îndepărtează de fapt de lascivitate. De privirea celui căruia o fată precum Liane înseamnă doar sex ieftin, doar fantezii fără emoţii elaborate.

Ai impresia că vezi camera lipită protector de ea. Strecurată printre șuviţele false. Că îi captează până și suntele paietelor sau cristalelor de plastic puse în păr. Sunetul unui ruj strident aplicat pentru o noapte în club sau a unei sandale sclipicioase. Însă tocmai această apropiere alungă intruziunea. Deoarece ritualul machiajului și a aplicarii acelui arsenal de seducţie rudimentară, explicită, este captat încât să pară nevoie de afecţiune. Un strigăt deghizat în bravura sexy. O disimulare a încrederii în sine a celei ce vrea să ia lumea cu asalt prin faimă.

Expunere fără dezgolire

image: image: https://filmedefestival.ro/les-films-de-cannes/en/diamant-brut/

Diamant brut este un film realizat pentru o privire empatică. Poate fi și o invitaţie de a vorbi despe privire în epoca unui corp (supra)expus. Despre camera unei regizoare și camera de amator, a unei (auto)filmari. Un film precum o succesiune de imagini cotidiene în care este redusă fuga după faimă.

Ai spune că este mai importantă fragmentarea narativă în cadre ale expunerii fragilităţii. Care să te convingă de existenţa unei inocenţe naturale, a unei nepervertiri acolo unde pare să fi câștigat (auto)exploatarea pentru faima obţinută doar prin hiperexpunerea sexuală încurajată de reality show-ul ce mizează pe crearea unui personaj-ispită, ce nu are limite în expunerea arsenalului de captare a atenţiei.

Tocmai această importanţă acordata contrastului dintre privirea dublată de empatie și dezvelirea ce transformă în obiect pune orice tentativă narativă în plan secund. De parcă scopul este restaurarea demnităţii, nicidecum povestea în sine. Totuși, dinamismul, tensiunile și imprevizibilul fac parte din viaţa personajului feminin. O viaţă deloc lipsită de provocări. La fel și clișeele. Apare băiatul șmecher de cartier (deși se dovedește mai degrabă inofensiv). Ziua trecută fără sens este urmată de stridenţa neoanelor și de promisiunea unei vieţi mai bune prin imaginea glam a unor dansatoare admirate în timp ce animă clubul, la ale căror siluete și îndrăzneală Liane se uită cu admiraţia dublată de nesiguranţa celei ce nu se crede suficient de frumoasă, de dorită, pentru a fi ea însăși în centrul atenţiei.

Revelaţia de la Cannes 2024

Filmul Diamant brut îţi va rămâne în memorie mai ales datorită unei interpretări extrem de credibile bazate pe forţa autenticităţii dezinvolte. Actriţa Malou Khebizi face din acest film revelaţia de la Cannes 2024. Merita să fie la fel de lăudată ca efervescenta interpretare oferită de Mickey Madison în Anora sau ca stupefiantul tur de forţă oferit în The Substance de către Demi Moore.

De fapt, Diamant brut pare să unească autenticitatea lui Sean Baker când pune luminile neoanelor pentru a transforma în poezie vizuală stridenţa marginalilor, ferindu-i de mizerabilismul degradant, cu mesajele demitizante din filmele despre obsesia pentru femeia-obiect înconjurată de ecranele nemiloase, ce par să îi transmită violent că are nu mai are voie să își arate modificările firești ale corpului după ce trece borna unei anumite vârste. Lila din Diamant brut arată ce poate deveni o seducătoare vulnerabilă din ghetou când vrea o scurtatură spre o viaţă mai bună evitând până la urmă calea unei lucrătoare sexuale, dar care nu are parte încă de grandoarea de la Hollywood, cu tot cu accelerata ei degradare a stimei de sine.

Poţi vedea trailerul aici.