Albatrosul – Sicilia, un taram care te subjuga

Se spune despre Sicilia că este un tărâm care te subjugă precum sirenele din mituri. Un tărâm de o frumuseţe lăsată de zei pentru a te bucura și a te face să-ţi pierzi minţile, să-ţi uiţi busola care te face să te reîntorci la vechea ta casă după ce ai vizitat-o. Nu întâmplător se vorbește despre nostalgia nemărginită lăsată în inima călătorilor ajunși aici. Sicilia adorată cu fast și amintită cu melancolia rămasă în urma unei epoci apuse devine un personaj central și în Albatrosul, în traducerea migăloasă a lui Mihai Banciu. Romanul brodează o poveste inspirată din viaţa și epoca marelui scriitor Giuseppe Tomasi di Lampedusa, autorul iconicului Ghepardul. Asemenea unui regizor, Simona Lo Iacono creează pagini precum niște cadre de o frumuseţe vizuală ce amintește de ecranizarea celebrului roman Ghepardul.

Splendoarea este la ea acasă

Nu este deloc un clișeu să afirmi că ai în faţă un roman în care splendoarea este la ea acasă. O splendoare a cărei intensitate crește năucitor, pe măsura contrastului dintre Sicilia fastuoasă de altădată și imaginea palatului în ruină al familiei Lampedusa, cândva una dintre bijuteriile orașului Palermo. De fapt, acest contrast descris cu expresivitate cinematografică dezvăluie al doilea mare personaj al romanului: nostalgia după un trecut risipit. Este un trecut al nobilimii siciliene, care pierde totul după ce Italia devine republică. Nu-și pierde însă reveriile sclipitoare, suspinele pătimașe, demnitatea, pasiunea pentru frumos.

Trebuie menţionat că nobilimea din Albatrosul nu corespunde imaginii clasice din alte romane. Aristocraţii nu sunt snobii ridicol de infatuaţi, nici hrăpăreţii fără scrupule. Sunt eternii copii mari, care visează. Ei visează în spatele obloanelor trase peste ferestrele imense în amiezile dogoritoare. Palpită când lumina meridională de culoarea mierii se prelinge precum dârele aurii printre umbrele din camerele somptuoase ce abundă în ornamente baroce jucăușe.

Eterna vară a poveștilor

Aflaţi în pragul adolescenţei, copiii acestor nobili (aproape ruinaţi) încropesc povești despre femeile exubernte din trupele de artiști ambulanţi. Artiștii rătăcitori sunt cei mai de seamă oaspeţi. Sunt primiţi să încânte verile familiei Lampedusa, retrasă în reședinţa de vacanţă demnă de film. Părinţii copiilor din roman își creează propriul regat de poveste. Adună opere de artă și transformă într-un regal estetic până și cel mai neînsemnat ritual cotidian.

Totul este un ceremonial estetic în lumea familiei Lampedusa. Palatele ei respiră frumuseţe prin toţi porii zidurilor vechi de secole. Ai impresia că ţi-au pregătit o capsulă de timp salvat. Un timp care începe la finalul amiezii, când arșiţa Siciliei se mai îmbunează. Acest timp se prelungește în nopţile dialogurilor și vizitelor nesfârșite. În palatele de vară ale nobililor sicilieni oamenii prind viaţă mai ales după apus. Atunci începe timpul lor magic, după ce ziua picotesc la adăpostul camerelor umbroase.

Timpul dilatat al anotimpurilor siciliene

Prin modul fermecător de a transpune vizual timpul dilatat al verii siciliene, Simona La Iacono te pune în faţa unei dileme. Îţi vine să-i devorezi romanul având frumuseţea unui film de epocă, simţind ispita hulpavă prin care Sicilia îţi ia simţurile cu asalt. Totodată, ai vrea să încetinești ritmul lecturii. Să aloci doar câteva pagini pe zi, când zgomotele lumii actuale se sparg, lăsând liber timpul ragazului. Îţi vine să-l deschizi târziu în noapte, când lumea exterioară promite să amuţească. Simţi astfel nevoia de a-ţi sincroniza timpul interior cu timpul verii nesfârșite, încapsulat în vastele încăperi ale palatului Lampedusa. Aici, ritmul diurn își relua suflul abia după orele în care, în timpurile noastre, se face trecerea spre o altă zi de pe aţa rutinei din zilele lucrătoare.

Datorită marelui talent de a crea tablouri de epocă, Simona La Iacono poate fi considerată și un pictor al timpului îmbietor. Timpul verii eterne. Odată pășit aici, ai impresia că ai recuperat clipele pierdute. Îţi oferă astfel un timp al regenerării, al primelor mari prietenii și iubiri secrete regăsite. O astfel de prietenie ajunge să-i ţină de urât scriitorului-personaj în ultimele sale clipe de viaţă. De fapt, Albatrosul este retrospectiva afectivă a biografiei lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Începe cu ziua internării la spitalul din Roma, unde scrie ultimele pagini din Ghepardul, înainte de a muri.

Paradisul pierdut

Ajuns la apusul existenţei pământești, Giuseppe Tomasi di Lampedusa își amintește de copilărie. De fapt, copilăria este paradisul său pierdut. Copilăria palermitană i-a fost marcată de întâlnirea cu Antonno, un băiat sărac, devenit însoţitorul său.

Antonno se mută în palatul familiei Lampedusa. Devine confidentul fidel al scriitorului și cel mai bun prieten al său. Însă, pe măsură ce dai paginile, ai impresia ca Antonno are ceva nelumesc. Îţi amintește de anumite personaje din romanele ce abundă în realism magic, din spaţiul sud-american.

Misterul unui prieten pe viaţă

La stranietatea uneori alegorică dată personajului Antonno contribuie din plin misterul ce-l înconjoară. Are niște semne pe corp despre care nu vorbește. Deși vine din Sicilia pauperă, trecutul îi este precum o vastă încăpere dintr-un palat nobiliar, peste ale cărei ample ferestre au fost trase obloanele pentru a face loc umbrelor. El nu vorbește despre acest trecut. Nici micuţul Giuseppe nu insistă. Este mult prea fermecat de încăpăţânarea lui Antonno de a face totul pe dos. Nu din cauza unui teribilism al îndărătnicului. Explicaţia este legată mai degrabă de nevoia unui copil maturizat înainte de vreme de a-și reprezenta partea ascunsă a lumii. Acea parte de necontrolat, iraţională, dublura ascunsă a realului.

Antonno ar fi putut deveni un mare avangardist din boema artistică pariziană a nebunilor ani ‘20. Alături de suprarealiști și dadaiști ar fi putut scoate realitatea din balamale, răsturnând-o cu susu-n jos. Dar s-a născut mult prea devreme și mult prea departe de marele oraș. Devine în schimb un călăuzitor al copilului aristocrat. Îl ghidează subtil spre lumea celor ce nu se spun, ci doar se ghicesc în spatele cuvintelor alese cu (prea multa) grijă de către adulţi.

Sicilia profundă

Prezenţa lui Antonno este una călăuzitoare. Îl cheamă pe Lampedusa-copilul într-o lume din spatele realităţii imediate. Antonno îl face să intuiască dincolo de cuvinte, pregătindu-l astfel pentru vocaţia de scriitor.

De asemenea, personajul Antonno îţi aminteste că nu te afli în faţa unei biografii urmând reţeta clasică. Deși are la baza o documentare solidă, romanul nu redă cronologia unei existenţe. Albatrosul este mai mult despre legătura dintre spiritul unei Sicilii profunde și un scriitor care a venerat-o.

Spiritul acestei Sicilii văzute de Lampedusa este atât de puternic și veridic redat, încât biografia oficială a scriitorului Giuseppe Tomasi di Lampedusa va absorbi, în memoria colectivă, imaginea copilului Lampedusa din Albatrosul. Cititorii vor fi dorit să-l întâlnească în timpul unei plimbări prin cartierele vechi din Palermo pe Lampedusa din romanul Simonei Lo Iacono. Ar vrea să cutreiere prin librării alături de el. Să asiste la spectacolul oferit de forfota lumii ce străpunge lentoarea unui ritual de cafenea retrasă.

Legătura sicilianului cu timpul

Romanul Albatrosul este un mai mult decât un omagiu adus unui scriitor fără de care Sicilia ar fi fost incompletă în memoria literară a lumii. Mai bine zis, Albatrosul este un roman despre legătura sicilianului cu timpul. Cu timpul istoriei, cu timpul personal, cu timpul orașului său, al casei-refugiu, al prieteniilor. Dar, mai ales, cu timpul fantomelor devenite vestigiile rămase în urma unei pierderi, al unei dislocări afective.

Suntem în inima Siciliei. Așadar, fantomele din lumea pustiită a nobilimii palermitane, din care făcea parte și familia Lampedusa, nu au nimic sinistru. Sunt răvășitor de melancolice, dar în acelasi timp solare. Ele se întorc pentru alinare, pentru a bucura si despovăra, nu pentru a chinui. Nici pentru a cere niște compensaţii amânate. Fantomele nu apasă greu. Mai degrabă plutesc în pantecele palatului (dispărut între timp) de pe strada Lampedusa (din Palermo) precum fiinţele marine vrăjite, din miturile siciliene.

Cei doi Lampedusa

Acest romanul este și o ultimă întâlnire dintre cele două ipostaze ale protagonistului. Lampedusa în ipostaza scriitorului aflat la apusul vieţii se reîntâlnește cu Lampedusa-copilul. Întâlnirea are loc într-un palat rămas doar în amintiri. Lampedusa-copilul a văzut ultimele sclipiri de glorie ale familiei sale, dar și ale nobilimii palermitane.

Lampedusa devenit scriitor este precum personajul unui film. Genul de film cu scene alegorice despre memoria prinsă între măreţie și efemer. Unele scene îţi dau impresia că privești din unghiuri îmbietoare mișcările unui personaj urmat de camera de filmat prin grandioasele încăperi părăsite ale palatului Lampedusa din Palermo. În absenţa unei coloane sonore, te lași dus de amestecul sfâșietor dintre frenezia copilului și privirea de o nostalgie sfâșietoare asupra unei lumi ajunse o ruină. Dar este o ruină ce nu și-a pierdut văpăile de splendoare în asfinţitul unei epoci. Exact ca-ntr-un film având ca subiect restaurarea, în propria memorie, a paradisului pierdut, personajele se încăpăţânează să facă din spărturile rămase în zidurile palatului bombardat ferestre către un Palermo salvat, pierdut și din nou regăsit.

Câteva cărţi aveau să se salveze. Câteva versuri. Câteva mobile sau câteva tablouri. Dar restul? Cine avea să povestească profunda noastră melancolie? Cine ar fi explicat că unele lentori ale noastre, unele staze ce seamănă cu lenea, unele opţiuni lașe și trădătoare își aflau propriile raţiuni într-un exces de frumuseţe? Că fusesem egoiști, dar și visători? Că ne încrezusem prea mult în farmecul pământului pentru a nu rămâne mai mult victime decât călăi? (pag. 186)

Invitaţie la reflecţie, nu idealizare

Ai fi putut-o bănui pe Simona Lo Iacono de idealizarea unei lumi. De limpezirea unei biografii cu multe păcate, aparţinându-i unui nobil ce-și plânge de fapt privilegiile risipite, nicidecum istoria nedreaptă a unei întregi insule. Doar că nu despre idealizare este vorba în roman, ci despre invitaţia la reflecţie. Pentru noi, cei din afară, Albatrosul poate fi o explorare a identităţii siciliene.

Giuseppe Tomasi di Lampedusa este mai mult decât o prezenţă intrată în cartea de istorie a Siciliei. Asemenea unicului său roman, Ghepardul, Lampedusa-personajul rămâne un simbol al unei epoci la răscruce, al ultimei priviri înapoi dinaintea inevitabilei treceri spre un timp despre care poate avea o singură mare certitudine, asumată demn: că-i va fi străin.

Puteţi comanda romanul de pe site-ul LibHumanitas.

Vă invit să citiţi și articolul despre un film special – Chess of the Wind