Patagonia – Un debut reusit

Patagonia este ceea ce se numește un debut în forță. Percutant și memorabil. Impresionant prin consistența psihologică menită să te țină multă vreme în lumea personajelor, abraziv în raport cu niște referințe la filme cult, printre care și fellinianul La strada.

Povestea pe scurt (fără spoiler!): Între două personaje extrem de diferite se înfiripă o relație plasată între magnetismul cu scântei ce precede o mare emancipare personală de tip coming of age film și toxicitatea unei dependențe emoționale. Protagoniștii sunt Yuri, un tânăr cu alură de puști timid, ce pare a fi captiv într-un regres emoțional, și Agostino, uns cu toate alifiile, seducător, cu o carismă punctată de un zâmbet mefistofelic și izbucniri specifice unui borderline.

Tensiunea dintre cei doi protagoniști -Yuri și Agostino – este suficient de bine dozată pentru a injecta imprevizibilul de la primele până la ultimele scene. Sunt suficiente un gest, o privire pătrunzătoare între erotism și malefic, pentru a-ți răsturna impetuos așteptările de la un minut la altul.

Descoperirea unui nou regizor talentat

Apreciat în cadrul festivalului de la Locarno, Patagonia poate marca o nouă relație cinefilă. Mulți vor urmări parcursul promițător al regizorului Simone Bozzelli, impresionați fiind și de privirea sofisticată asupra psihicului uman, de precizia prin care acesta surprinde gradaţia jocului de putere din dinamica atracției și de flerul alegerii unor actori pentru care marile drame și dislocări interioare pot fi credibil exprimate la nivel non-verbal. De asemenea, uimește și prin siguranța de sine în abordarea neconvențională.

Debutantul Simone Bozzelli nu are ezitări în folosirea explicitului care de obicei scandalizează. Dar nici nu frizează teribilismul. Nu simți fronda unui copil teribil, ci mai degrabă maturitatea precoce a celui ce face din interesul pentru jocul de lumini și umbre ale naturii umane o preocupare de cursă lungă.

Două interpretări care intrigă

Rămân în memoria ta jocul actoricesc enigmatic, bazat pe contraste abisale, și chipul actorilor. Camera insistă asupra acestor chipuri pe care vezi multe game afective. În cazul puștiului Yuri descoperi o metamorfoză ireversibilă de la timidul manipulat și dependent, total submisiv, la tânărul ce are o revelație cu privire la statutul său nu numai în relația cu seducătorul Agostino, dar și în relația cu acea realitate aparținând adulților din rândul cărora a fost multă vreme alungat.

Tânărul Agostino este marginalul libertin. Sau nomadul liber. Între două petreceri de copii, unde este animator cu mască de clovn, dansează frenetic pe rave. De fapt, relația personajelor se dezvoltă într-o comunitate de raveri.

Ai spune că vezi un film despre copilul cuminte ademenit și pervertit de un derbedeu. Îngerul căzut în mâinile diavolului. Dar îți dai rapid seama că este vorba despre simbioza dintre doi marginali(zați). Yuri este exclus din cauza unui ușor retard emoțional. Pasat de la o rudă la alta. Mereu în plus. Cel mult tolerat, niciodată înțeles ori ajutat. Toți îl tratează ca pe un copil mare, devenit o cruce de dus. De aceea, Yuri nici nu ezită mult să accepte oferta lui Agostino. Aceea de a-i fi asistent la petrecerile unde este un clovn animator.

Alaturi de Agostino, viața lui Yuri se transformă într-o inițiere precum un rave party. Un party ce unește o comunitate de neînţeleși, întrerupt brusc (uneori) de contactul cu acea realitate nefardată, la granița cu mizerabilismul în culori țipătoare, cum vezi de obicei în filmele lui Sean Baker.

Asocieri cinefile

La sesiunea de Q&A de la finalul proiecției din cadrul festivalului Visuali Italiane, regizorul a menționat și despre influența lui Fassbinder. Totuși, unii cinefili mai pot face și alte asocieri. Personajul Agostino le va aminti de tinerii rebeli ai anilor ’90. Respingerea unei societăți conformiste și bravada îl apropie de personajele britanice din Trainspotting. Mai ales datorită contradicției dintre nevoia de libertate și dependența de substanțe. Agostino este caracterizat prin trăsături contradictorii.  Mai ales prin contrastul dintre apetitul pentru anarhie și dorința de a controla. De a deveni dictatorul altcuiva.

Prin modul în care jonglează cu apetitul pentru imersiunea într-o comunitate marginală, cu propriile cicluri și ritualuri în stabilirea relațiilor sociale, regizorul amintește de perspectiva lui Sean Baker. De asemenea, călătoria în afara spațiului familiar, a celui ce nu mai are ancore în propria viaţă, aminteste și de tinerii fragili, fără destinație, din filmul American Honey, regizat de Andrea Arnold.

Indiferent de influențe, filmul îți lasă impresia de inedit. Cel puțin raportat la cinematografia italiană. Vezi o împrospătare insolită a unor influențe neorealiste. Insolitul este dat mai ales de dinamica relației. De modul în care o legătură de iniţiere devine jocul manipulării.

Consistenţa psihologică

Te va impresiona privirea matură asupra detaliilor psihologice de obicei evazive, derutante, intraductibile. Simone Bozzelli are perspectiva ce pare a unui om avizat asupra etapelor de marcare a dominaţiei de către Augustino. Dar și asupra tensiunii defulate, ce permite răsturnarea de către vulnerabilul Yuri a predictibilului raport de forțe.

Augustino, cu focul unei furii fără obiect precis, joacă derutant. Mizează pe alternanţa dintre flatare și respingere. Dintre critica dură și recompensă. Ai spune ca apelează la un dresaj prin năucirea victimei. Pare jocul abuzatorului ce exploatează. Care știe când să folosească pervers pedeapsa (mai ales psihologică) în instalarea dependenței emoționale, urmată de supunerea totală a victimei. Yuri nu pare să știe cum să se opună. Cu luminozitatea inocenței aminteste de Gelsomina a lui Fellini din La strada. Asemenea ei, caută aprobarea. Doar că Simone Bozzelli nu urmează calea lui Fellini. Îl înzestrează pe Yuri cu niște calități greu de prezis la început.

Ambii actori – Andrea Fuorto (Yuri) și Augusto Mario Russi (Agostino) fac din rolurile lor unele memorabile. Un veritabil tur de forţă dublat de autenticitate. De asemenea, mimica lor, expresivitatea în redarea unor emoţii deopotrivă bulversante și derutante – între vulnerabilitate, nevoia de afecţiune și izbucnirile ce-ti produc stupefacţie -, susţin incercarea lui Simone Bozzelli de a-și plasa filmul între un realism social apăsător, demn de un documentar imersiv despre o lume care se autoexclude din realitatea oficială, și o evadare într-un contra-realism personal. De fapt, această pendulare atent stăpânita, este dată de melodia Patagonia.

Realism și evadare

Melodia sud-americană atât de iubită de tatăl lui Agostino exprimă ceea ce personajul considerat malefic nu poate. Tot ce nu își dă voie în prezenţa mult mai fragilului Yuri. Melodia nu rămâne o simplă referinţă cu valoare simbolică. De proiecţie a ceea ce nu poate fi dezvăluit prin cuvinte.

Regizorul integreaza mesajul cântecului Patagonia la nivel vizual. Se folosește de un peisaj recognoscibil, dar filmat astfel încât să pară unul atemporal. Mitic. Aduce Patagonia, devenită un tărâm al fantasmării, o alunecare din geografic spre fantastic, și în lumea concretă a personajelor. De fapt, toate așteptările îţi vor fi date peste cap atunci când unul dintre personaje este adus cu picioarele pe pământ de încercarea de evadare promisă de acest cântec. Așadar, ceea ce promitea o evadare în fantezie devine o ancorare (brutală) în conștientizarea propriului rol din jocul de putere.

Tocmai această reușită legată de armonizarea lumii interioare, de respingere a concretului, a urgenţei reprezentate de semnalele unei realităţi ignorate ostentativ, cu elementele unui mediu social văzut cu ochiul documentaristului empatic îi dă filmului stabilitate. Îl face să reziste si dincolo de impresia entuziastă provocată la un festival.

Legătura cu noua cinematografie italiană

Pendularea între lumea interioară însetată de nevoia (frustrată) de afecţiune, cu a ei evadare în ireal, și imaginea dură a realităţilor sociale integrează filmul Patagonia în contextul noii cinematografii italiene. O cinematografie prinsă între moștenire și nevoie de reinventare. Simone Bozzelli li se alătură astfel cineaștilor actuali care încearcă să păstreze o mare frumuseţe asociată de obicei artei italiene, fără a cădea în tentaţia colofiliei comericiale și a monumentalismului ce impresionează prin poleiala splendorii lipsite de conţinut.

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să citesti despre un alt debut italian, Stranizza d’amuri (Fireworks) aici.

Fireworks (Stranizza d’amuri) – Sicilia unei iubiri condamnate