Ultimul vis – Almodovar isi publica povestirile regasite
Ultimul vis este cadoul făcut de Pedro Almodovar fanilor săi. Reunește douăsprezece proze scurte. Majoritatea au fost scrise înainte de a deveni regizor. Timp de zeci de ani, au fost rătăcite printre caietele sale mai vechi. Aceste proze sunt la fel de acaparante precum filmele considerate diferite de tot ce fusese realizat în cinematografia spaniolă până la Almodovar, mai ales datorită unghiului insolit de abordare a unor drame universal umane.
O mașină a timpului către sine
Multe dintre prozele incluse în volumul Ultimul vis aveau să devină scenariile filmelor-cult ale lui Pedro Almodovar. Vei recunoaște subiecte, drame, tipologii și teme specifice alfabetului său cinematografic. Scrise în perioada de tranziție către epoca stabilirii în Madrid, prozele nu au fost modificate ulterior (cu mici excepții). Almodovar a vrut să le lase în forma inițială. Să reflecte autentic lumea lui de acum jumătate de secol. O mașină a timpului către sine, pusă în funcțiune datorită asistentei sale. Lola Garcia a găsit aceste pagini și l-a convins rapid să le publice.
Dacă ar fi ieșit din tipografie în deceniul în care au fost scrise, l-ar fi propulsat pe Almodovar în galeria scriitorilor ce au reîmprospătat literatura (mai ales cea de limbă spaniolă) printr-o abordare inedită a temelor familiare și prin îndrăzneala folosirii unor subiecte considerate tabu, pentru a demasca ipocrizia și abuzirile din mediile conservatoare.
Un carusel de emoţii intense
La fel ca-n filmele ce i-au adus cinefili devotați, în prozele din Ultimul vis Almodovar apasă pe o gamă afectivă diversă. Infuzează melancolia cu energia trăirilor pătimașe. Învecinează seducător excentricul avangardist și adierea de sentimentalism specific unei melodrame. La fel și tragedia cu doze de umor. De asemenea, revizitează iconoclast mituri și episoade ce au marcat istoria ţării sale.
Descoperi aceeași umanitate vibrantă din filmele sale. Cu aceleași iubiri și obsesii. Care simte puternic, aruncându-se pur și simplu în vârtejul propriilor emoții copleșitoare. O umanitate care nu se mai uită înapoi când își urmează propriile emoţii, adesea învolburate, cu niște urmări ireversibile.
Trimiteri la marea literatură
La fel de impresionante sunt inteligentele trimiteri la marea literatură. Într-una dintre povestiri, un regizor adaptează pentru amantul devenit un actor adulat piesa Un tramvai numit dorință încât să pară mai degrabă scrisă de Jean Genet. Tot pentru el transformă piesa Vocea umană a lui Cocteau într-un film despre dezordinea sentimentală unde se amestecă tragicul și comicul, dând propria replică la ecranizarea piesei având-o în rolul principal pe iconica Anna Magnani. Nu lipsesc nici trimiterile inovatoare la unul dintre celebrele romane ale lui Fitzgerald și nici la celebra legendă a lui Dracula, adaptată la manifestul anti-habotnicism.
Citind aceste proze, îţi dai seama că Pedro Almodovar stăpânește secretele unui bun autor de proză scurtă. Ştie cum și mai ales când să introducă acel element-surpriză ce menţine și mai mult atenţia cititorului pe măsură ce îi răstoarnă așteptările cu privire la mesajul din final. Totodată, stăpânește ritmul și fluiditatea necesare unei proze scurte reușite. Şi tot precum un mare scriitor, deţine abilitatea de a introduce teme profunde în minimalism.
Dubla activare a nostalgiei
Indiferent de temele alese, toate povestirile sunt străbătute de voluptatea nostalgiei. Volumul Ultimul vis este de fapt o dublă activare a nostalgiei. Nostalgia lui Almodovar, care își revizitează începuturile artistice influenţate de Andy Warhol, anii desprinderii de trecut pentru a permite metamorfozele madrilene și nostalgia cititorilor. Pentru mulţi, filmele regizate de Almodovar au marcat și schimbări ale perspectivei privind lumea, estetica, subiectele adesea respinse, venind în momente de transformări în viaţa lor. Orice asemănare a unei povestiri cu anumite scenarii de film derulează, în memoria afectivă a cinefililor deveniţi admiratorii lui Almodovar, o retrospectivă personală. Își pot revizita epoci diferite ale propriei existenţe, relaţii, decizii, rupturi.
Păstrând acea frumuseţe insolită din filmele sale, Pedro Almodovar oferă și o madlenă în proză. Anumite pagini te aruncă înapoi în episoade uitate ale existenţei. Iar muzica poate avea un rol esenţial în dialogul pe care îl ai cu sine despre forţa unor trăiri bulversante. Este vorba mai ales despre muzica artistei venerate de Almodovar, Chavela Vargas. Unele dintre cele mai frumoase pagini din carte îi sunt dedicate. Almodovar se analizează scriind și despre stilul aparte al Chavelei Vargas. Asemenea lui, artista s-a uitat către propria cultură, aducând o notă personală, ce a reîmprospătat-o și i-a permis o reactulizare ce a dus-o dincolo de granitele spaţiale ale respectivei culturi.
Îmbinarea ficţiunii cu mărturisirea
Volumul Ultimul vis este de asemenea o reușită îmbinare a ficţiunii cu mărturisirea. Când nu inventează lumi subservise, Almodovar își analizează propria artă. Își declară admiraţia pentru Leila Slimani. Face o comparaţie între procesul său de creaţie și cel povestit de Leila Slimani în paginile scrise de aceasta în timp ce a petrecut o noapte în Muzeul Punta della Dogana, din Veneţia. Cinefilii pasionaţi de literatură vor mai descoperi paralele cu scrieri precum Yoga, a lui Emmanuel Carrere, și viziunea din romanele scrise de Enrique Vila-Matas.
Regizorul și scriitorul
În timp ce și-a revăzut paginile înainte de a le publica, Pedro Almodovar a intuit parca dorinţa admiratorilor săi de a citi și alte (posibile) cărti aflate încă în stadiul de manuscrise uitate. Așadar, dedică o proză comparaţiei dintre arta unui regizor și cea a unui scriitor. Scrie și despre cum unele scenarii au dus la apariţia unor cărţi. Nu îi uită astfel nici pe marii artiști ai dialogurilor ce pot naște cărţi rafinate, cum ar fi Bergman sau Rohmer. Şi nici pe Tarantino, care a fost eclipsat la decernările unor premii de Parasite. De altfel, Almodovar oferă propria opinie critică la adresa filmului coreean devenit un hit la Cannes.
După ce ai citit Ultimul vis afirmi că te-ai lăsat la fel de sedus de stilul lui Almodovar, dacă îi iubești filmele. Regăsești acel ceva – între dramă și candoare, între durerea sfâșietoare și speranţă, între stupefacţia excentricităţii subversive (iscate în rândul conservatorilor), hohotele provocate de umorul cu nuanţe burlești și vraja nostalgiei – care face din filmele sale o experienţă ce (încă) dă dependenţă. Așadar, ţi confirmă, încă o dată, de ce îţi dorești iar și iar noi filme semnate de Pedro Almodovar.
Poţi comanda volumul de pe Litera, Libris sau Cărturești.
Te invit să citesti și despre scurtmetrajul Vocea umană aici.
