Mon crime (Crima este a mea) – Parisul interbelic al emancipatelor

Când văd numele lui François Ozon pe afișul unui film nou, mulți știu deja că nu vor regreta zecile de minute petrecute într-o sală de cinema. Regizorul poate aborda cameleonic și proaspăt mai multe subiecte sau influenţe care de obicei riscă să acroșeze clișeu după clișeu. Așadar, când ia un subiect deja tocit de la atâtea abordări, îi oferă o direcție neașteptată, atât la nivelul perspectivei psihologice, interpretărilor și mesajului, cât și stilistic. Mon crime (Crima este a mea), noul său film, poate fi considerat și cel mai accesibil. O mostră elegantă de cinematografie pentru marele public, glisând șarmant între elementele comediei franceze, cu luciri de eleganță Art Deco și dezinvoltură flamboaiantă de comedie bulevardieră făcută cu mare stil, sub care se ascund trimiteri la emanciparea interbelică.

Aducându-i împreună pe unii dintre cei mai iubiţi actori ai filmului francez actual, printre care Isabelle Huppert, Vincent Lacoste, Rebecca Marder, Nadia Tereszkiewicz și Felix Lefebvre, în Mon crime, regizorul și-a propus să abordeze niște subiecte dureroase altfel de cât a făcut-o în filmele anterioare. Adică prin umorul spumos cu accente satirice.

Dacă în filmele anterioare a vrut să-și scoată spectatorul din zona de confort, seducându-l în același timp prin calitățile vizuale ce subliniau senzualitatea dezinvoltă sau, dimpotrivă, subtilă a personajelor, ca apoi să-l răscolească prin intensitatea dramelor, în acest nou film și-a propus pur și simplu să descreţească frunți. Nu vrea decât să-l facă pe spectator să se simtă bine, oferindu-i cadre pastelate, stilizate, interpretări actoricești pline de magnetism și o imagine precum o șampanie a Parisului interbelic.

Parisul interbelic feminin

Mon crime este o călătorie în timp, în inima Parisului interbelic. Una din care nu lipsesc imprevizibilul, răsturnările de situaţie, farsa, rafinamentul. În acest omagiu adus comediei bulevardiere ce și-a avut rolul ei în consolidarea mitulului ce descria Parisul ca pe un loc al evadărilor pentru cei ce vor să se simtă bine, Fraçois Ozon introduce și problema ce a rămas acută în societate: dorinţa unor producători (cu apucături de prădători) de a reduce femeia la propriul obiect sexual. Doar că-i oferă potenţialei victime niște atuuri nebănuite și o prietenă tenace.

Şarmul și tenacitatea personajelor feminine merg mână-n mână. Te poartă de la un crime thriller cu accente parodice la atmosfera care îţi dă impresia că anumite scene tranformă sala de cinema în acea sală elegantă a unui teatru interbelic având adresa pe un important bulevard parizian, frecventat de cea mai chic protipendadă.

O crimă și o viitoare divă

image: Independenta Film, press kit

Filmul începe cu o crimă. Victima: un bogătaș libidinos din lumea divertismentului parizian al anilor ’30. Ţi se dă de înţeles că vinovata ar fi chiar una dintre tinerele speranţe din lumea actoriei. Numele ei este Madeleine Verdier (Nadia Tereszkiewicz). Locuiește într-o cămăruţă sărăcăcioasă de la marginea Parisului.  Abia își poate plăti chiria, deși a devenit, între timp, iubita unui fante celebru, interpretat caricatural de Vincent Lacoste. Iubitul lui Madeleine este nimeni altul decât fiul al unuia dintre cei mai mari industriași ai epocii.

În ciuda imaginii de viitoare femme fatale, cu potenţial de Marilyn Monroe interbelică, Madeleine nu se vinde. Vrea să-și înceapă cinstit cariera. Astfel, ea respinge avansurile bărbatului influent. De asemenea, reușește să scape din tentativa de viol a celui ce a invitat-o la el acasă pentru a-i vorbi despre un rol care să o lanseze pe orbita marilor staruri.

Pentru a- i învinge pe anchetatorii zeloși, ce abia așteaptă să confirme încă o dată mitul conform căruia femeia este cea mai parșivă fiinţă, mai ales dacă este și atrăgătoare, intră în scenă prietena și colega de camera a lui Madeleine. Absolventă de Drept și proaspăt intratată în Barou (dar la fel de săracă), Pauline are mulţi ași.

Pauline (Rebecca Marder) este tot ceea ce nu este Madeleine. Nu are o prezenţă spectaculoasă, dar compensează enorm prin creierul avut. Datorită inteligenţei, ai impresia că devine precum un regizor. Ea va scrie pentru Madeleine replicile potrivite. Vrea ca tânăra actriţă irezistibilă să nu fie devorată în sala de judecată. Așadar, devine precum un autor cu fler, care trebuie să impresioneze publicul.

Procesul devenit un spectacol

image: Independenta Film, press kit

Scena este chiar sala de judecată. Personajele accentuate sunt acuzata și avocatul acuzării. Acesta are apucături de moralist revanșard. Ar vrea să facă din acuzată un simbol care să activeze spaimele masculine ancestrale. Că doar ea este urmașa tuturor femeilor ce au sedus apoi au ucis bieţi bărbaţi puternici, dar mereu lipsiţi de apărere în faţa șireteniei feminine. Publicul este alcătuit din juraţi și din judecător.

Actriţa principală, nimeni alta decât acuzata, este învăţată să facă rolul vieţii ei. Dacă va câștiga procesul, va mai avea un avantaj. Își va putea folosi notorietatea dobândita datorită articolelor. Notorietatea înseamnă alte roluri oferite, de data aceasta pe adevăratele scene. Poate chiar și certitudinea unei cariere de invidiat. Apărandu-I fotografia în articolele despre crimă, anonima Madeleine atrage atenţia tuturor cititorilor. Aceștia sunt impresionaţi de farmecul ei. La fel par a fi și regizorii.

Procesul devine oglinda satirică a modului în care societatea vedea femeile emancipate. Un loc al dublei măsuri și al patriarhatului strivitor. Misogismul avea, chiar și acele vremuri de progres, cel mai de temut complice: legiuitorul. Doar că avocata Pauline, aflată la primul ei caz, are propriile arme. Mintea lui Pauline și interpretarea oferită de Madeleine în sala de judecată oferă cele mai bune scene ale filmului.

Mizând pe contrastul dintre tânăra ce are încredere doar în creierul ei și cea care mimează prostia pentru a seduce și a induce în eroare, Fraçois Ozon concentrează efervescent în filmul său esenţa răului făcut de misoginsm, prejudecăţile primitive, dar și forţa marilor emancipate interbelice în a contracara orice formă de intimidare. Doar că alege calea umorului. Vrea să-ţi ofere o comedie franceză adorabilă precum o seara pariziană. Chiar dacă amintește cu ton de revoltă despre lungul drum al femeii către libertate.

Personajul care schimbă totul

image: Independenta Film, press kit

Fugind răvășită din eleganta vilă modernistă a bărbatului influent ce a vrut să profite de naivitatea ei, Madeleine o lovește din greșeală pe o tracătoare (Odette) interpretată de Isabelle Huppert, a cărei prezenţă amintește de regula conform căreia dacă vezi un pistol în primul act al piesei, nu se va încheia piesa fără ca el să fie folosit. Ea apare îmbrăcată în negru, precum o cotoroanţă iscoditoare. Arată de parcă ar fi relicvă tristă a unui Belle Epoque demodat. Contrastează, prin teatralitatea exacerbate caricatural si prin elementele elaborate (ridicol de încărcate), cu ţinutele mult mai lejere (și mai sumare) ale dezinvoltelor din anii ’30, care se lăsau inspirate de Chanel și iconicele flapper.

Odette pare să reprezinte o mare ameninţare. Este de fapt precum acest element prevestior al lui Cehov. Nu apăruse întâmplător în calea lui Madeleine. Ea va reveni către finalul filmului pentru a schimba total planurile celor două prietene. Doar că spre deosebire de pistolul lui Cehov, folosirea personajului Odette este greu de anticipat. Răstoarnă așteptările și își obligă personajele să își asume riscuri.

Odată cu apariţia lui Odette, cele două prietene vor fi nevoite să își revizuiască planurile. Vor manipula alte personaje, hilar, stârnind astfel hohote de râs. De fapt, plăcerea oferită spectatorului constă tocmai în acest amestec al suspansului cu genul de umor accesibil, executat cu mult rafinament satiric menit să denunţe fără a da impresia că taie în carne vie.

Un alt stil

Comparate cu alte filme anterioare ale lui François Ozon, acesta nu impresionează la nivel psihologic. Nu consistenţa psihologică a personajelor îl preocupă. Preferă să le lase la nivel de schiţe caricaturale, de tipologii. Îi reușește în schimb omagiul elegant adus comediei bulevardiere. Şi femeilor ce au avut curajul de a începe hotărât primele lupte de eliberare, în secolul XX. Filmul amintește și de acele femei care nu au dat inapoi. Care au transformat anii interbelici într-o schimbare de macaz.

Prezentarea luptei dramatice pentru libertate din perspectiva comediei l-ar fi putut aduce chiar și pe François Ozon în boxa acuzaţilor. Delictul: impietatea, sacrilegiul. Cum și-a permis să râdă de cele sfinte? Însă regizorul cunoaște proporţiile. Ştie până unde să intindă umorul pentru a nu fi acuzat că duce in derizoriu o luptă (multă vreme) inegală. Sau că ar vrea să ironizeze dârzenia emacipatelor. Dimpotrivă, comedia nu face decât să accentueze rezilienţa femeilor din acei ani. Să le dea o demnitate dublată de șarmul sofisticatelor din anii nebuni.

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să citești și despre filmul Summer of ’85 (Vara lui ’85).

Ete ’85/Summer of ‘85/Vara lui ’85 – Un film cuceritor despre acea prima iubire care maturizeaza