Ete ’85/Summer of ‘85/Vara lui ’85 – Un film cuceritor despre acea prima iubire care maturizeaza

Ete ’85/Summer of ‘85/Vara lui ’85, noul film al lui Francois Ozon, poate fi considerat unul dintre cele mai cuceritoare apărute în ultimii, având ca subiect acea primă iubire care maturizează prin descoperirea identităţii și a unei lumi afective mult mai sofisticate.

Filmul lui Francois Ozon reia seducător povestea îndrăgostiţilor diferiţi. A celor ce se apropie pe măsură ce aceste diferenţe devin din ce în ce mai pregnante. Există o chimie electrizantă între personajele interpretate cu atâta naturalete de actorii Benjamin Voisin și Felix Lefebre. Regăsești mitul seducătorului uns cu toate alifiile. El devine poarta spre o lume cu mult mai vastă pentru cel plasat în rolul ezitantului iniţiat de cel rebel în tainele dezlegării de limitările unui mediu aplatizant, ce nu-i înţelege aspiraţiile (nu lipsesc trimiterile, deloc teziste sau dezolante, la riscul adolescenţilor cu aplecări spre studii umaniste de a se pierde într-un mediu al părinţilor-gulere-albastre, care uneori văd în studiu o pierdere de timp).

Vraja muzicii din filmul Ete ’85/Summer of ‘85/Vara lui ’85

La frumuseţea acestui film contribuie din plin coloana sonoră vibrantă. Hiturile anilor ’80 au fost alese pe sprânceană. Incluse pentru a face până și cel mai banal cadru să pulseze irezistibil în memoria ta afectivă. Prin modul în care folosește o anumită melodie celebră astfel încât să creeze o vrajă, Francois Ozon seamănă cu Xavier Dolan. Exact ca-ntr-un film de tip coming of age creat de Xavier Dolan, te lași pătruns de acea euforie ce îţi dă impresia că asculţi de fapt pentru prima oară un hit arhicunoscut, difuzat cândva până la epuizarea farmecului și tocirea sensurilor exprimate de versuri. Astfel, modul în care Francois Ozon alege piesele amintește de acea simbioză – care pare să elibereaze endorfine în fiecare scenă – dintre ritmuri, versuri, stările personajelor și pedala nostalgiei apăsate în memoria spectatorului, pe care o regăsești mai ales în filmele lui Xavier Dolan.

Muzica poate crea magie, amplificând trăirile spectatorului și branșându-le la acea energie euforic-adolescentină a personajelor. Totodată hiturile eclectice transformă într-un spectacol atmosfera estivală în care se scaldă prima iubire a personajelor carismatice. De fapt, muzica este un personaj în sine. Unul care însoţește, alină și apără personajele de propriile furtuni interioare dezlănţuite, învelindu-le într-un cocon de nostalgie exprimată perfect de versurile melodiilor alese (fanii trupei The Cure se vor simti răsfăţaţi).

Alternanţa ritmurilor muzicale exprimă perfect acea trecere de la descătușarea asociată primelor experienţe erotice la nevoia de intimitate emoţională securizantă. Exist o relaţie complementară pe care o dezvoltă personajele cu propria nevoie de intimitate afectivă. La unul dintre personaje, această nevoie este mascată cameleonic prin mimarea ostentativă a nonșalanţei. Pare expert în arta etalării curajului prin care se neagă de obicei teama de consecinţe și de revenire bulversantă la realitate. Celălalt, dimpotrivă, se lasă ghidat. Nu contează decât euforia momentului. Acea euforie simţită de orice adolescent care se înfruptă lacom din intensitatea primei îndrăgostiri. Mai ales când are loc pe fundalul unei veri pe care o vrea de neuitat.

Omagiu adus lui Rohmer

Filmul te farmecă de la primele cadre până la ultimele. Mai ales prin lumina demnă de arta fotografică. Francois Ozon captează o lumină care te face să tânjești după un paradis pierdut. Un paradis pe care îl vrei salvat într-o capsulă a tinereţii veșnice. Prin această lumină sunt potenţate languros peisajele marine de pe ţărmurile pitorești ale Normandiei.

Plăcerea vizuală și ritmul răbdător al primelor scene în care ești introdus de imaginile picturale în atmosfera locului amintesc de filmul-cult al lui Rohmer dedicat tot maturizării pe fundalul unei vacanţe estivale. De fapt, Ete ’85 pare să fie o replică dată lui Rohmer. O replică din perspectiva unei povești mult mai intense. Cu personaje ce trăiesc, se descoperă și se consumă într-un ritm mult mai alert. Tot ca-ntr-un film de Rohmer te bucuri de efectul seducător al culorilor primare intense, care exprimă prospeţimea și pofta de viaţă adolescentină, pe fundalul nostalgic alcătuit de nuanţele de albastru și de cele asociate amiezilor trândave sau orei de aur dinaintea apusului, ce anunţă distracţiile nocturne ale primei veri de libertate.

Un film (și) al timpului nostru

Deși acţiunea filmului se petrece în anii ’80, Ete ’85 poate fi considerat de fapt un film al vremurile noastre. Este ofertant pentru coloratura afectivă expansivă a multora dintre cei nimeriţi într-o sală de cinema actuală. Şi nu numai datorită legăturii de iubire înfiripate între doi băieţi la finalul anilor de liceu, legătură ce devine subiectul unui film lansat în ani de aprinse (dar și extrem de necesare) discuţii despre acceptare, asumarea identităţii, cunoaștere și respect.

Datorită a trei mari calităţi distilate inteligent, subtil, de regizor, filmul este reprezentativ pentru ceea ce traim și noi azi. Prima este branșarea naturală a elementelor stilistice și muzicale asociate anilor ’80 la trendurile actuale. Asistăm la revenirea modei din anii ’80, dar nu prin simpla copiere. Este mai degrabă o revigorare ce ţine cont de nevoile omului actual. Francois Ozon se folosește excelent de explorarea (și uneori exploatarea) nevoii generaţiei actuale de a construi o bulă. Iniţial creată pentru salvarea freneziei în faţa deziluziilor hrăpăreţe asociate unui model de adult confundat cu mortul viu, ce înlocuiește visurile cu mare conformism, această bulă devine și una de imunizare afectivă într-un context (uneori) considerat alienant.

Moda și muzica din film definesc nu doar pofta de viaţă a unor tineri ce s-au bucurat fără remușcări de marea eliberare sexuală din anii ’80. În acest film funcţionază precum un activator al memoriei colective din prezent. Așa cum ne-a obișnuit Francois Ozon în filmele sale, nici un element ce sporește plăcerea vizuală nu este pur decorativ. Tot ceea ce te farmecă vizual în acest film, activează de fapt stări puternice, invitând la reflecţie.

O altă calitate este legată de modul în care Francois Ozon recreeză atmosfera anilor ’80 la nivel vizual. Culorile și elementele vestimentare sunt extrem de bine puse în contextul semnificaţiilor avute. Fiecare piesă vestimentară este aleasă pentru a premedita reacţii devenite o regândire a canoanelor. Ne amintește astfel că moda plină de culori tari din anii ’80 a însemnat și un început necesar. Unul al discuţiilor despre fluiditatea reprezentării genurilor în moda occidentală și mai ales despre încălcarea tabuurilor cromatice legate de normele și codurile ce defineau masculinitatea și feminitatea. Este al doilea element ce leagă decada personajelor de cea trăită de noi.

Al treilea element care face acest film din anii ’80 să fie extrem de ancorat în realitatea deceniului nostru este ritmul în care trăiesc personajele. Anii ’80 nu au însemnat doar emanciparea comunităţii LGBT. Au reprezentat de fapt o întreagă accelerare a ritmului de a trăi, de a consuma și de a se consuma. Omul (dar mai ales adolescentul) anilor ’80, indiferent de identitatea sexuală, avea în comun cu omul actual acea graniţă subţiată între euforia hedonistă, anxietatea ratării sau alienarea timpurie prin aplatizarea perspectivelor social-economice și nevoia de lejeritate definită ca autenticitate emoţioanală securizantă în relaţiile interpersonale, care să contracareze această anxietate.

Revenirea unor preocupări

Prin acest film, Francois Ozon întărește o idee tot mai pregnantă. Idee conform căreia sunt câteva teme ce par să revină ciclic, după câteva decenii: conflictele acute dintre generaţii, teama de ratare a unui adolescent neprivilegiat, născut într-un mediu al oamenilor fără studii, și care se întreabă dacă finalul liceului înseamnă (doar) primul job sau continuarea unor studii din pasiune, dar care nu garantează stabilitatea financiară, precum și întrebările despre identitate și despre graniţa năucitoare dintre nevoia de a trăi viaţa din plin și jonglarea cu pericolele unei societăţi care invită la descătușare, dar fără a oferi plasa de siguranţă, de care adolescentul are nevoie.

Asemenea adolescenţilor din zilele noastre, cele două personaje centrale din film trăiesc într-un deceniu al schimbărilor majore și ireversibile. Un deceniu ce promite multe posibilităţi de afirmare și de exprimare a libertăţii personale. Totodată, este un deceniu în care se trăiește pe muchie de cuţit.

Personajele interpretate cuceritor trăiesc atât pe culmile extazului asociat primelor experienţe erotice dublate și de experimentarea primelor intimităţi emoţionale, ca apoi să flirteze la fel de nonșalant cu autodistrugerea. Într-o scenă îi vezi dansând fără griji ori gonind cu motocicleta la apus. În alta îi vezi citind versurile dedicate de Verlaine lui Rimbaud sau vorbind grav despre moarte. De fapt, scena în care unul dintre parteneri îi citește celuilalt versurile lui Verlaine devine profetică pentru amestecul dintre exuberanţa erotică și atracţia pentru abisurile în care fiinţa umană cochetează bizar cu trăirile năucitoare legate de teama de moarte ca formă a pierderii paradisului regăsit în Celălalt.

Filmul mai multor generaţii

Legătura de iubire începe debordând de francheţea și prospeţimea adolescenţilor care se aruncă visători, cu capul înainte, în lumea Celuilalt, devenit obiect al dorinţei, dar și al fascinaţiei. Se bucură de apropiere și de o primă complicitate erotică. Încep să-și creeze propriul teritoriu identitar, departe de al adulţilor. Ar putea fi adolescenţii din zilele noastre, care par cu mult înaintea vremurilor trăite de părinţii lor. Şi tot asemenea adolescenţilor din zilele noastre oscilează între speranţa de a-si urma visurile și limitările impuse de realitate.

Alexis (Felix Lefebre), personajul mai timid, ar vrea să urmeze studii universitare. Este încurajat puternic de profesorul de literatură care îi observa talentul. David (Benjamin Voisin), iubitul său, ce pare mult mai stăpân pe el, a renunţat la vocaţia lui. În ciuda posturii și atitudinii care degajă încrederea celui ce și-a îndeplinit visurile, al celui predestinat succesului, David este de fapt tipologia celui vulnerabil care bravează. După moartea tatălui său, de care ţi se dă de-nţeles că a fost extrem de marcat, a renunţat la studii. Motivul? Supravieţuirea financiară a familiei care deţinea un magazin, administrat acum de adolescentul pus de mamă, brusc, în rolul adultului adaptat.

Ete ’85/Summer of ‘85/Vara lui ’85 va rămâne în memoria spectatorilor nu numai datorită personajelor interpretate irezistibil și autentic sau elementelor vizuale acroșante, ce susţin magnetismul actorilor. Filmul poate deveni și un imn al unor generaţii aflate la decenii distanţă una de cealaltă, dar atât de aproape datorită problemelor, temerilor, provocărilor și curajului de a explora dincolo de aceste frici. Sunt două generaţii care au luat nu doar viaţa, ci și lumea-n piept, punând multe certitudini în lumina indoielii fecunde.

Trailerul filmului poate fi văzut aici.

Te invit să descoperi și filmul Paris: Arondismentul 13.