Paris, 13th District/Paris, Arondismentul 13/Les Olympiades – Te indepartezi de acea zona de confort vizual

Merită văzut noul film al lui Jacques Audiard. Nu numai datorită amestecului irezistibil dintre Paris, triunghiul amoros transpus alb-negru, dezinvoltura senzuală și personajele nonconformiste imprevizibile, ci modului ieșit din tiparele ultimelor filme despre Parisul rătăcitorilor. Paris, 13^th District/Paris, Arondismentul 13/Les Olympiades te va impresiona mai ales datorită stilului. Viziunea proaspătă (și actualizată) a lui Jacquest Audiard ta ia prin surprindere atunci când te invită să te îndepărtezi din acea zonă de confort vizual de care devii conștient ori de câte ori te raportezi la relaţia idealizată (fotografic-iconică) Paris-cuplu-nonconformism, dar și la relaţia Paris-arhitectură-seducţie vizuală alb-negru.

Deși nu renunţă la frumuseţea vizuală care impresionează prin spectaculoasa (dar și expansiva) expunere arhitecturală a Parisului, Jacques Audiard vrea să se îndepărteze de tipicul film parizian frumos. De acel film cu primăveri sentimentale sub apusul violet sau cu veri pline de lucirile feerice ale felinarelor de pe malurile Senei.

Paris, 13^th District/Paris, Arondismentul 13/Les Olympiades – Te îndepărtezi de acea zonă de confort vizual odată cu tinerii lui Jacques Audiard

Tinerii lui Jacques Audiard nu mai plutesc într-un prezent care te farmecă aspiraţional. Ei plonjează cu tot cu deziluzionarea precoce, fără teama de consecinţe. Se aruncă-n viaţă și relaţii dublând hedonismul cu abrupta demascare a vulnerabilităţii. Își disimulează sentimentalismul printr-un erotism asumat (uneori) strident. Nu mai par desprinși din fotografiile pe care le vezi reproduse ca un tribut în revistele fashion.

Boemia nu mai adie precum o boare proaspătă peste Sena, ajungând pe chipurile tinerilor ce plutesc fără griji în paradisul celor mai frumoși ani, simţindu-se recunoscători în fiecare zi pentru acel privilegiu de a hoinări printr-un prezent continuu, petrecut în orașul visurilor. Dacă majoritatea filmelor ajunse în cinematografele din România par să alimenteze vraja asociată cu Parisul unde se pierd eroii lui Godard, ce i-au inspirat și pe tinerii fani ai lui Bertollucci, noul film al lui Audiard pare compatibil mai degrabă cu videoclipurile alb-negru a la Faithless, cu a lor vibraţie și furnicături de trăiri abisale ce-ţi intră pe sub piele și nu-ţi dau timp să le descifrezi, tocmai pentru a te obliga să te scufunzi în ele cu totul.

Arhitectura devine un personaj pregnant

De la primele scene, în care arhitectura devine un personaj pregnant. Unul prezent în toate cadrele. Ai impresia că filmul a fost regizat de cei care, odată plecaţi la Paris, își pun în valiză, pe lângă albumele dedicate lui Bresson, cu ai săi boemi de cafenele perfect conservate în cartiere istorice, și niște cărţi despre transformările orașului, despre mozaicarea, apoi fragmentarea social-economică, despre legătura dintre schimbările straturilor sociale și arhitectură. Astfel, ești invitat să abandonezi bicicleta pe străduţa cochetă demnă de filmele de altădată, pentru a lua metroul, unul care să te ducă spre zona futuristă a Parisului. De fapt, cam așa este și locul unde se petrece acţiunea.

Arondismentul 13 – unul al contrastelor

Locul reflectat în titlul filmului – Arondismentul 13 – este unul al contrastelor. Aici, admiratele clădiri istorice se învecinează cosmopolit și pe alocuri derutant cu arhitectura viitorului. Iar viitorul este reprezentat de zgârie-nori intimidanţi.

Camera insistă obsesiv și totodată expresiv asupra spaţiului vertical. Vrea să ne facă să simţim ritmul de viaţă ameţitor din clădirile lăsate în urmă de adepţii curentului brutalist, ce a răzbit printre curentele ce propovăduiau schimbările radicale din arhitectura secolului XX, precum și modul în care ne vom raporta la supravieţuirea (inclusiv cea estetică) din marile orașe istorice, devenite iconice, prea multă vreme cufundate în moliciunea fotoliului burghez și în vechile mituri.

Nu întâmplător este menţionată obsesiv arhitectura. Puţine filme au reușit să redea atât de relevant, de abisal-ombilical și de expresiv relaţia dintre psihic, spiritul unei generaţii și arhitectură. Mai ales cea dintre arhitectura modernă, cu tentă futuristă, excesiv de simplificată și geometrizată, și alienarea identitar-afectivă.

Obsesia pentru un spaţiu afectiv

Audiard a dus mai departe mesajul lui Antonioni. Acel mesaj (parcă) profeticdin cadrele urbane surprinse în filmele-cult Noaptea și Eclipsa. Acele treceri de la vechi, istoric, la nou. În timp ce schimbările bruște și adesea brutale din orașele istorice italiene permiteau intervenţia stranietăţii poetice în trecerea de la splendoarea zonelor vechi la angoasantele cartiere noi, omogenizante, în filmul lui Audiard vezi o arhitectură ce-ţi cam refuză tocmai escapismul, diafana visare. Nu plutești printre elementele ei decorative. Îţi cere mai degrabă să o privești în faţă. Îţi oferă asumat o poezie brutală. Nu o poţi îmblânzi. O știu la fel de bine și personajele.

Tinerii lui Audiard nu mai sunt boemii chic Nouvelle Vague. Sunt dezabuzaţii care nu mai visează privind orașul. Își caută scăparea nu în Parisul vizual. Scăparea se face prin salvatoarea prezenţă a cuiva alături de care să împartă un spaţiu anonim, în care sunt doar în trecere. O prezenţă la început epidermică, devenită o foame de relaţii autentice, de Celălalt, în toată plenitudinea lui, mai ales emoţională. Pe cât de aplatizantă și rece este arhiectura, pe atât de palpabilă, de incandescentă este căutarea afecţiunii. De fapt, personajele nu își refuză tocmai ceea ce Parisul din film se încăpăţânează să le refuze celor mai puţin privilegiaţi: căldura liniștitoare a unui spaţiu.

Un alt Paris

Legătura dintre fiintele umane și grandoarea Parisului futurist pare una dintre muritori și zei. Clădirile înalte conţin tot ceea ce le este necesar personajelor pentru a o duce decent: joburile și apartamentul care să le permită viaţa în orașul visat ori accesul mai ușor la universităţile de care sunt legate. În același timp, clădirile par strivitoare. Se uită fie precum niște zei cinici la zbaterile muritorilor, fie precum un cor antic menit să prevestească întâmplări deloc faste.

Cele trei personaje centrale par asemenea unor zaruri aruncate-n marele oraș. Clădirile-simbol ale vieţii reușite se uită detașat la chinurile lor emoţionale ce alternează cu momente de regăsirea a sufletului-pereche. De (re)acceptare a nevoii de Celălalt.

Emillie și Camille – colegi de apartament

Unul dintre personaje este Emillie (Lucie Zhang), absolventă de Ştiinţe Politice. Are origini taiwaneze și o familie împrăștiată prin marile capitale europene. Ea alege să locuiască la Paris, în apartamentul moștenit de la bunica sa. Pentru a se întreţine, acceptă un job de stundent, la un call-center. Emillie se va trezi într-un carusel emoţional fierbinte după ce-l întâlneste pe Camille (Makita Samba). Doctorand și profesor de literatură, Camille apare la ușa ei în urma unui anunţ. El va fi noul ei coleg de apartament. Îi va deveni apoi partener (mai mult sau mai puţin) ocazional.

Nora: fantomele trecutului

Într-o altă clădire de inspiraţie brutalistă se derulează povestea Norei. În rolul personajului Nora o vei vedea pe Noemie Merlant. Este actriţa care a intrat în inimile multor cinefili datorită rolului de pictoriţă emancipată în Portrait of a Lady on Fire, filmul de epocă regizat de Celine Sciamma. Fostă agentă imobiliară, Nora fuge de traumele trăite în orașul natal, reluându-și studiile de la Sorbona. În urma unui episod de cyber-bullying, ea revine în lumea imobiliarelor. Se angajează chiar la agenţia pe care o administrează Camille (la rugămintea unei rude). Şi Camille renunţă la mediul școlar. Din profesor de liceu, ajunge agent imobiliar descurcăreţ. Continuă să lucreze, în paralel, și la teza de doctorat. Când nu petrece timpul tachinându-se cu Emillie, Camille dă curs atracţiei sexuale pentru Nora.

Vieţile care se intersectează

Vieţile celor trei personaje se intersectează. Dar nu forţat. Există o naturaleţe în discuţiile lor, din care tot răzbate o sete obsesivă pentru afecţiune. De fapt, nimic nu pare forţat în acest film în care se trece de la timpul răbdător al boemilor lui Godard la ritmul neîndurător de rapid al tinerilor din Parisul actual nevoiţi să supravieţuiască de pe azi pe mâine nu doar financiar, cât și psihologic.

Nu sunt forţate nici dialogurile. Odată cu eliminarea unor replici de prisos, detaliile urbane sunt lăsate să umple tăcerile personajelor. Mai ales acele tăceri ce reflectă stările interioare. De asemenea, alăturarea unor personaje de pe continente diferite nu se face pentru a mima acceptarea și toleranţa. Audiard exprimă autentic problemele sociale din lumea intelectualului urmaș al imigranţilor săraci și ajuns în mediul acandemic, dar fiind încă pe buza prăpastiei reprezentate de un trai precar. La fel cum explică și relaţia încordată dintre tânăra asiatică emancipată și rudele de care se simte tot mai înstrăinată în relaţiile ce se rezumă la apeluri telefonice tensionate.

Problemele tânărului de oriunde

În ciuda faptului că tratează foarte direct niște subiecte ce ar ţine mai degrabă de filmele unui cineast militant pentru dreptate socială precum Ken Loach, în Arondismentul 13 Audiard ocolește denunţul protestatar prin focusarea pe scenele de căutare a intimităţii emoţionale. Accentul de pe realitatea socială crudă se mută pe rănile afective individuale.

Odată ce ţi-a fost expusă renunţarea la vechea relaţie vizuală Paris-tineri boemi, apare și invitaţia de a vedea o altă perspectivă asupra expunerii Parisului în imaginile alb-negru. Datorită focusării aproape exclusive pe arhitectura avangardistă, Audiard îţi lasă impresia că acţiunea s-ar fi putut petrece la fel de bine în New York sau într-o metropolă asiatică precum Hong Kong. Identitatea și amprenta vizuală asociată Parisului pare să se șteargă, la fel cum se șterge și cea etnică a personajelor care preiau dramele și problemele tânărului de oriunde.

Filmul pare și un strigăt al Parisului dezrădăcinat, la fel cum sunt și personajele. De aceea, imaginile alb-negru nu mai au valoarea de monedă a escapismului. În loc să atenueze realitatea unui prezent ostil, acest film alb-negru scoate și mai bine la suprafaţă duritatea realităţii.

Paris, 13^th District/Paris, Arondismentul 13/Les Olympiades – Te îndepărtezi de acea zonă de confort vizual în Parisul actual(izat)

Arondismentul 13 nu este un film alb-negru care să aline. Nu vezi farmec poetic, asemenea unui blues vizual. Este alb-negurul din care se naște griul lipsei de speranţă. În acest gri, personajele par suspendate în apartamentele lor de la etaje înalte ca-ntr-o capsulă a solitudinii. Foarte multe scene sunt filmate în decorul unor apartamente/birouri aflate la mare înălţime. Într-un oraș porţionat în spaţii geometrice, înălţimile nu mai sunt aspiraţionale. Nu oferă priveliști de penthouse, acel view inspiraţional și mai ales aspiraţional, de la balcoane decorate după regulile armoniei stilizate.

Tinerii din film nu plutesc deasupra orașului. Nu admiră priveliști, ci par atârnaţi deasupra abisului. Alb-negrul din film este poate fi asociat (în unele scene) aneantizării sufletești. Nici pentru scenele în care aceștia rătăcesc prin Paris nu este mai prietenos. Spre deosebire de cei din generaţia Nouvelle Vague (din filmele anilor ’60), tinerii lui Audiard nu au lejeritatea unui flaneur. Nu hoinăresc. Ei merg mai degrabă spre un Nicăieri. Iar acest Nicăieri nu mai este abstract, ci este izbitor de vizibil. Nu te pierzi în el ca într-un orizont larg. Pare mai degrabă obturat, captiv între clădirile omogene. Şi tocmai de aici vine și plăcerea dată de film. Pe cât de gri și dezolant pare acel Paris al tinerilor școliţi care sunt nevoiţi să trăiască de pe azi pe mâine, pe atât de generos devine Audiard când le permite evadarea în intimitatea afectivă.

Impresiile puternice luate cu tine dincolo de sala de cinema provin mai ales de la contrastul dintre orașul expus abrutizant și tandreţea (uneori) pișicheră a dialogurilor, a mimicilor. Prezenţa actriţei Noemie Merlant salvează filmul de la scufundarea în tristeţea sufocantă. Purtarea caldă a Norei, sub care se ascund răni pe care începe să le vindece, schimbă traiectoria afectivă a celorlalte personaje. Le obligă astfel să ia în serios, la un moment dat, și propria vindecare.

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să citești și despre filmul lui Almodovar: Madres paralelas.