Al cui caine sunt? – Un film cum probabil n-ai mai vazut

Plin de haz, dar și de substanţă, Al cui câine sunt? este un film ce stârnește curiozitatea prin originalitate. Genul de originalitate ce îi va ademeni în sala de cinema până și pe cei ce se feresc de filmele documentare. De fapt, nici nu vei ști unde se termină chestiunile serioase, spionoase, atinse de obicei de un documentar despre naţionalismul extremist vs. deschidere spre alteritate și unde începe satira. Cele două genuri se completează pișicher unul pe celălalt în acest film. Par mai degrabă camuflate unul în rolul celuilalt, așa cum n-ai fi crezut până acum.

Dacă ţi s-ar fi spus că un regizor s-ar fi gândit să facă un documentar în care problemele actuale să fie adaptate la universul unui câine de rasă maghiară ce își caută o parteneră pentru a avea și el urmași așa cum trebuie, ai spune că ideea ar fi mers mai degrabă pentru o fabulă adaptată la stilul unei comedii halucinante sau la cel al unui film de ficţiune cu mesaj de avertisment, cum este și EO, prezentat la Cannes în 2022. Că nu poţi rămâne pe făgașul documentarului dacă urmezi până la capăt această idee, vecină cu absurdul. Şi totuși lui Robert Lakatos i-a ieșit un astfel de film.

Scenariul ingenios

Asemenea celor ce sfidează legile pedigriului și își iau ce prieten canin vor ei, apoi îl lasă liber să zburde, să-și aleagă o căţelușă, chiar și una din altă rasă, tot așa regizorul cetăţean român de origine maghiară a făcut o rasă nouă prin unirea genului documentar cu satira și cu poveștile cu tâlc ale căror protagoniști sunt aleși din lumea necuvântătoarelor. Nu întâmplător a fost pricizată cetăţenia și etnia regizorului Robert Lakatos. Provenind din lumea celor consideraţi minoritari, a reușit să observe mai bine decât mulţi dintre noi conflictele identitare, transformarea frustrărilor într-un naţionalism împins în direcţia xenofobiei, dar mai ales regresul la mecanismele primitive atunci când nu se găsește un dialog sau o modalitate sănătoasă, civilizată, de apărare a identităţii. Abordând tema afirmării identităţii, Robert Lakatos nu favorizează nici o tabără. Prin satiră, dă și în ai lui, și în ai noștri.

Apărând în propriul film, îl vedem pe Robert Lakatos în ipostaza celui ce are un câine la care ţine foarte mult. Şi tocmai deoarece ţine la el, vrea să îi caute o parteneră. Căutarea perechii pentru câinele său devine un pretext. Îţi dai repede seama că rasa câinelui este de fapt o trimitere la diferenţele dintre oameni. Interesul (devenit manie) pentru pedigri și pentru sănătatea câinelui ascunde încercarea de a demonstra superioritatea. Iar preocuparea pentru originile sănătoase ale câinelui face trimitere la obsesia pentru puritatea rasei. Obsesie revenită în mintea votanţilor de extremă-dreapta, care încep să confunde patriotismul cu xenofobia.

Un stil hibrid

În Al cui câine sunt? vei vedea un experiment estetic la graniţa dintre documentar, ficţiune și trimiteri autobiografice. Este un experiment derutant când vrei să analizezi filmul, însă extrem de benefic pentru acel plus de originalitate, de inedit ce te face să spui că este unic în peisajul filmelor românești. Plasarea acestui film într-o anumită categorie strictă este împiedicată de rolurile multiple asumate de Robert Lakatos. Acesta este și regizorul, și scenaristul și mai bagă și capul în filmul său, imaginându-și cum ar fi el dacă ar juca rolul maghiarului ce nu vrea să fie considerat mai puţin ungur, amestecându-se cu alte rase, dar care la rândul său este ţinta remarcilor xenophobe din partea celor ce îl consideră mereu separatist, iredentist.

La un moment dat, uiţi că te-ai dus să vezi un documentar. Ai impresia că vezi o comedie halucinantă despre niște câini inofensivi ce ajung să fie contaminaţi de ideile politice găunoase ale stăpânilor. Idei alimentate de niște discursuri naţionaliste demne de anii ’30-’40. În film, câinele alb îi face barbari pe cei având altă culoare. Dar nici el nu scapă de obsesia pentru puritate a unora. Alţi câini îl latră de după gard pentru a-i spune că nu este un câine maghiar veritabil.

Atunci când ajungi să citești despre subiectul filmului înainte de a intra în sala de cinema, ești tentat să afirmi că oglindește în tușe groase realitatea politică a unei Europe seduse din nou de extremisme. Că la situaţia politică îngrijoratoare se referă de fapt stăpânul care vrea să creeze o nouă rasă de câini, una maghiară veritabilă. Şi pentru a o crea se întreabă dacă poate apela și la genele unui câine transilvănean. Totuși, pe măsură ce urmărești parcursul câinilor din film și a stăpânului unuia dintre ei, îţi schimbi părarea.

Ai impresia că filmul nu este neapărat despre critica unei tabere. Nici măcar despre cum te poţi raporta la exagerările din ambele tabere. Al cui câine sunt? este un film despre mai multe beteșuguri din minţile unora dintre noi. Este de fapt despre omenirea intrată în zodia aberantului. Iar cel mai bun exemplu sunt discuţiile din film despre obsesia unora pentru AND-ul câinelui, pentru pedigriul impecabil.

Imaginea unei lumi lăsate de izbeliște

Plecând în căutarea unei partenere pentru câinele său, personajul interpretat de Robert Lakatos explorează ţinuturile unde oanenii au învăţat că trebuie să își rezolve singuri orice problemă. Indiferent de comunitatea etnică din care provin. Câinii și oamenii trăiesc într-o lume unde este greu să îţi păstrezi echilibrul. Să nu cazi în neghobii de tot felul. Sminteala este expusă cu mult sarcasm și datorită coloanei sonore. Modul în care îmbină instrumentele tradiţionale în compoziţii ce aduc laolaltă muzica din folclorul maghiar, elementele unei sârbe și acorduri din Ciuleandra te fac să te întrebi dacă nu cumva anumite scene ar fi putut fi realizate de un Kusturica născut și crescut prin satele unde maghiarii sunt vecini cu oameni veniţi din toate colţurile ţării noastre.

Iubitorii de animale vor aprecia filmul și datorită cadrelor în care sunt reprezentate candoarea. Genul de candoare pe care o asociază propriului animal de companie. Prin alegerea unor personaje canine, regizorul nu a vrut o simplă denunţare a exagerărilor la care ajunge uneori rasa umană. Te păcălește la început când te face să crezi că personajele canine iau asupra lor neghiobia umană. Că o vor exprima alegoric. Dimpotrivă, acestea rămân la fel de candide și inofensive.

Când nu latră unele la celelalte pentru a duce mai departe mesajul nationalist, personajele canine revin la adevărata lor natură, lăsându-i pe oameni să își continue spectacolul absurd în căutarea unei rase pure, cu pedigri premium. Unul de campion (închipuit).

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să descoperi și articolul dedicat romanului Perestroika la Paris.