Nostalgia – Napoli care stie sa astepte

Nostalgia îţi reamintește că atunci când pictează ori se apucă de făcut filme, italienii repun în drepturi sensul cuvântului frumuseţe. În arta lor, făcută pentru a răsfăţa mai ales privirea, frumuseţea nu își tocește sensul. Nu te bănuiește nimeni de exagerare sau de vocabular limitat dacă spui acest cuvânt (atât de uzitat) ori de câte ori ţi se derulează prin faţa ochilor scenele dintr-un film italian, chiar și ale unuia ce prezintă un oraș asaltat de acea degradare ce se pregătește să muște hulpav din zidurile coșcovite ale fostelor palate și din oamenii la fel de fragili(zaţi).

Titlul filmului Nostalgia nu descrie doar legătura indistructibilă și tumultuoasă pe care o are cu orașul natal, Napoli, cu personajul central, Felice, (interpretat cu șarm și melancolie de Pierfrancesco Favino, revenit la Cannes după interpretarea antologică din Il Tradittore, al lui Marco Bellocchio). Titlul ar putea la fel de bine să descrie legătura cinefililor îndrăgostiţi de Italia cu propriul timp alocat așteptării de a revizita (chiar și imaginar) orașul fremătător al Sudului.

Din dragoste pentru Napoli

Chiar și cei ce nu au pășit în viaţa lor pe străduţele înguste, cu farmec oriental, din Napoli ori din orice altă regiune meriodională, se lasă răvășiţi de voluptatea nostalgiei, fie ea și după experienţe trăite doar în imaginaţie. De fapt, însuși personajul central, Felice, te face să te întrebi dacă se reîntoarce la un spaţiu cunoscut, populat cândva de propriile speranţe și drame, sau la o memorie închipuită, atunci când întinde harta orașului natal în camera de hotel, asemenea unui străin ce pășește pentru prima oară în labirintul ameţitor al străzilor napolitane.

Asemenea marilor cineaști din ţara lui, Mario Martone a înţeles că nu poţi realiza un film italian veritabil fără să redai ritmul dezinhibat al orașului forfotitor. Oricât de des l-ai văzut în filme, de orașul fremătător italian nu te saturi. Conţine în AND-ul său însăși natura umană. Cu apetitul ei pentru splendoare, dar și cu tentaţia inexplicabilă a distrugerii propriului paradis. Iar Napoli este precum o fiinţa umană complicată, seducătoare, dar greu încercată. Acest Napoli la care se întoarece, după 40 de ani, Felice, este întortocheat precum un suflet aflat între frenezie și surmenare. Are străzi inundate de lumină, dar și fundături tenebroase. Palatele semeţe nu se sinchisesc de cicatricile zidurilor pe care paragina își face de cap.

Deși beneficiază de o interpretare actoricească pe placul multor iubitori de filme italiene – cea a lui Pierfrancesco Favino – pelicula Nostalgia recunoaște dreptul orașului de a fi considerat adevăratul personaj central. La fel cum făcea și Roma lui Sorrentino cu spectaculosul Jep Gamberdella face Napoli cu melancolicul Felice Lasco. Îl obligă să-i accepte ritmul și legile nescrise, dacă vrea să se bucure de vraja splendorii. Să-i aducă tributul cerut, uneori cu preţul subjugării. Şi nu doar orașul îi cere lui Felice tributul pe măsura absenţei îndelungate. Din umbră îl pândesc ochii celui devenit stăpânul uneia dintre zonele în care pulsează cel mai bine orașul Napoli: La Sanita.

Secretul din adolescenţă

image credit: https://filmedefestival.ro/les-films-de-cannes/en/nostalgia/#

Noul stăpân din La Sanita, unde a crescut Felice și de unde a fugit în Liban, la doar 15 ani, este nimeni altul decât cel ce a fost cândva cel mai bun prieten al lui Felice. Îl cheamă Oreste și a devenit între timp cel mai de temut delicvent din zonă. Oreste are o mare legătură cu secretul ce l-a făcut pe Felice să fugă din Napoli, în adolescenţă.

Dezvăluirea motivelor ce l-au determinat pe Felice să se reîntoarcă în Napoli ia forma suspansului. Ai tinde să crezi că Nostalgia deviază spre un thriller cu mesaj social despre cutumele sângeroase atribuite Sudului, despre pervertirea timpurie prin acceptatea violenţei ca normă. Doar că scenariul nu se apropie de acel Napoli al lui Saviano, deși nu ezită să surprindă umbrele camoriștilor. Regizorul Mario Martone deturnează realismul spre un spaţiu intim prelungit spre un timp mitic. Acel timp de care napolitanii din vechile cartiere așezate deasupra anticelor catacombe ţin cont.

Încă de când aterizează în Napoli și începe să străbată din nou străduţele înguste și cartierul natal îţi dai seama că Felice se și ascunde. Că are un secret ce ţine de complicitatea dintre el și Napoli. De un cod al prieteniei masculine arhaice. La un moment dat, Felice a rupt acest cod fugind. Nu i se iartă această fugă nici peste zeci de ani. Oreste reapare în viaţa lui pentru a-i aminti că Napoli te poate și bântui.

Răspunsurile privind secretul știut doar de Felice și de interlopul Oreste vor fi amânate. Golul memoriei este umplut doar cu aluziile răsărite precum indiciile ambigue. Sunt totodată indicii extrem de fertile pentru nota de suspans dată de pericolul ce-l pândește pe Felice atunci când acesta se aventurează în regatul tenebros al lui Oreste.

Regăsirea

Când aterizează în Napoli, Felice pare mai degrabă un străin. Muzica aleasă în timp ce îi sunt urmărite plimbările prin oraș amintește de atmosfera filmelor franţuzești din anii ’70, ce urmăreau, pe fundalul unui jazz melancolic, pașii acelui personaj rătăcitor, cu aer singuratic, în contrast cu pulsaţia locului. În primele scene, Felice este un rătăcitor ce pare să-și înece tristeţea într-un oraș neîmblânzit, având o reputaţie de furnicar haotic.

image credit: https://filmedefestival.ro/les-films-de-cannes/en/nostalgia/#

La începutul filmului sunt alese exact străzile și zonele ce fac din Napoli vărul rătăcit prin Europa al unui oraș magrebian sau al Havanei. Faţade somptuoase și mașini ce vin din toate direcţiile, de zici că sunt locuitorii ce gravitează în jurul pieţelor imense din Maroc ori Cairo. Iar comparaţia care-ţi vine în minte văzând imaginile nu este falsă. Felice ajunge să compare Napoli cu noul oraș ce l-a adpotat – Cairo. De cealaltă parte a Mediteranei și-a făcut un rost, găsindu-și marea iubire. Nu îi lipsește nimic în Cairo. Şi totusi, aude chemarea orașului natal, unde i-a rămas mama. Pentru ea s-a întors, dar ușor, ușor ne sunt dezvăluite adevăratele motive.

Prezenţa orașului nu este una pur decorativă. Existe o simbioză viatală între psihicul proragonistului și Napoli. De fapt, memoria lui Felice este la fel de labirintică precum orașul în sine. Biografia îi devine precum interiorul palatelor ajunse să fie populate de cei mai săraci. Pâna să își reamintească de legătura lui cu Napoli, acesta își caută o ancoră în orașul părăsit cu patru decenii în urmă. Iar ancora lui devine preotul ce reușește să îi reabiliteze mulţi delicvenţi din zonă, găsindu-le ocupaţii salvatoare pentru a-i scoate de sub influenţa camoriștilor.

Personajul-ghid

Înzestrat cu același magnetism, Luigi (Francesco Di Leva) este un preot atipic. Nu propovăduiește naiv. Ştie foate bine cu cine are de-a face. Şi mai ales știe și respectă reguli fundamentale pentru a supravieţui într-o lume unde dictează alt alfabet moral. Dialogurile dintre preotul ce salva copii și Felice sunt esenţiale pentru a te face să înţelegi cum poţi salva o lume când ești privit ca un străin.

Extrem de expresiv și bun cunoscător al codurilor afective specifice zonei și ale semnificaţiilor date onoarei, preotul Luigi devine un ghid într-un Napoli lăsat de izbeliște. Introducerea acestui personaj secundar devine pretextul surprinderii unui Napoli mozaicat. Camera îţi permite o imersiune psihologică totală în această lume. Anumite cadre au o acurateţea demnă de un documentar observational-imersiv.

Personajul Luigi este introdus inteligent. Are un dublu rol. Primul este legat de salvarea acelui Napoli devenit un mozaic de culturi, o punte între civilizaţiile răspândite de-a lungul Mediteranei. Biserica părintelui Luigi devine o arcă a lui Noe, unde este salvat însuși sufletul Mediteranei. Văzându-l cum îi adună pe cei din toate colţurile lumii, filmul devine o pledoarie pentru diversitatea ca dat natural. Îţi demontrează că Napoli nu duce diversitatea spre tezism, ci este el însuși fiul acestei diversităţi.

Un alt rol al personajului Luigi este ghidarea spectatorului spre sufletul unei lumi avand legi diferite. Deși lupta împotriva legilor nescrise ale delicvenţei confundate adesea cu normalitatea, părintele Luigi este conștient că trebuie să mimeze respectarea cutumelor pentru a răzbi în sufletul celor înhăţaţi de camoriști. Astfel, Nostalgia poate fi receptat asemenea unui film ce invită la reflecţiile despre cutumele orașului și despre cum ele lasă niște urme ce schimbă de timpuriu perspectiva asupra vieţii.

Timpul de sub prezent

În ciuda interesului pentru latura socială din Napoli, filmul nu rămâne în realitatea străzii. Realitatea subiectivă este de fapt cea prin care vezi Napoli. Fiecare scenă unde splendoarea și ruina se întâlnesc îţi confirmă impresia. În Nostalgia nu vezi împăcarea celui fugit cu orașul de suflet, ci mai mult cu spiritul acestui oraș. Există un spirit al locului în filmul Nostalgia care va face un declic în mintea cinefilului. Modul în care sunt evocate ruinele subterane, catacombele orașului, amintește de filmul lui Rosellini – Viaggio in Italia.

În filmul lui Rosselini, burgheza britanică rigidă interpretata de Ingrid Bergman are parte de revelaţii legate de viata afectivă în timp ce urmărește munca arheologilor, coboară în catacombe însoţită de guralivii napolitani și rătăcește printre statauile antice la ora siestei, când orașul picotește. În Nostalgia, Felice descoperă o frescă în catacombe. Este chipul unei femei din Magreb. Îi amintește astfel de femeia ce-l așteaptă în Cairo. De marea dragoste, întâlnită în sfârșit.

Spre deosebire de personajul lui Ingrid Bergman, napolitanul Felice își amintește și de alt mesaj transmis de timpul fragmentat al orașului. Între mit și realitate pare să redescopere ciclicitatea Sudului. În Italia meridională fiorul trecutului se simte puternic la suprafaţă. Așa cum demonstrează și Rosselinni în filmul său Viaggio in Italia.

Atât Martone cât și Roselinni îţi arată un Napoli în care nu este nevoie de arheologi. Orașul cu prelungiri mitice păstrate în catacombele cu fresce are un cult pentru mesajele venite din alt timp. Din acel timp mitic, ieșit la suprafaţă în lentoarea de la ora siestei. În soarele amiezii cu aer atemporal, în lumina de miere a fiecărei scene.

Personajul care va cere tributul

image credit: https://filmedefestival.ro/les-films-de-cannes/en/nostalgia/#

Nu există graniţă între prezent și vestigii, ci mai degrabă o continuitate. Simţi în peregrinările lui Felice pe urmele trecutului regăsit că prezentul acceptă arhaicul. Sau, mai bine zis, că acceptă acel timp magic. La fel ca-n legendele antice, există și umbrele maleficului, simbolizat de Oreste. Acesta este regele unui Napoli întunecat. Temut, dispreţuit, dar și respectat cu acea resemnare fatalistă în faţa sinistrului. Dar dacă nu este vorba doar despre fatalism în convieţuirea cu acest rege neîncoronat al morţii?

Deși înfricoașează, oamenii precum Oreste fac parte din memoria colectivă. Mai ales a popoarelor meridionale ce au trecut de la un imperiu la altul. Prin urmare, fac parte și din ordinea lumii napolitane, asemenea rămășiţelor din catacombe. Iar Felice pare să înţeleagă mesajul abisal. Nu s-a reîntors doar pentru a-și revedea mama, ci pentru a se da pe sine orașului. Pentru a plăti un tribut. Napoli înlănţuie de timpuriu. Nu înhaţă precum o fiară hămesită. Cel puţin nu în mintea lui Felice. De aceea el ignora avertismentul de a nu se apropria de Oreste.

Refacerea unui timp

Napoli își cere preţul pentru a reface un Timp, o veche ordine de care Felice s-a înstrăinat. De care a fugit când a plecat peste mări. Spre acest Napoli abisal se reîntoarce de fapt Felice. Reîntoarcerea este o repunere în ordine după alte legi. Unele ce transpar subtil sub mesajul de suprafaţă al unui film ce ar fi putut fi doar despre o amăgitoare încercare de a recupera timpul pierdut dacă focusarea asupra cadrelor ce surprind mesajul cu subînţeles al ruinelor nu ar fi captat adâncimile cu sens alegoric. Sub mesajul legat de orașul abandonat în mâinile celor malefici ai impresia că se ascund cele ale unei duble întoarceri.

Nu numai Felice se întoarce la sine, recuperând orașul din propria memorie. În paralelismele dintre Napoli si Cairo (orașul ce l-a adoptat pe Felice după o traumă) ai impresia că Napoli se reîntoarce spre adevărata sa natură: de poartă mediteraneeană, de loc de trecere, dar și acaparare prin ademenire. O ademenire ce poate fi o binecuvantare, dar și prelungirea unor abisuri.

Poţi vedea trailerul aici.