Os de peste/Fishbone – Un film în ale cărui imagini te scufunzi

Os de pește/Fishbone este un film în ale cărui imagini te scufunzi. Îţi reamintește de plăcerea pură oferită de acea imagine care pare să iasă din ecran. Care te aboarbe apoi și care îţi antrenează, fără efecte speciale, toate simţurile. Este un film care te branșează la existenţa personajelor prin senzaţiile trezite de ritmul mării. Trăirile și dramele se desfășoară sinestezic. Miroase a mare prin ecran, iar epiderma ta îţi dă iluzia racordării la ritmul unei zile petrecute pe malul mării, de la clipele dinaintea răsăritului la apusul până la care tot ce trebuie spus s-a spus (și lămurit) deja, într-o concluzie asupra existenţei umane.

Pune ritmul în drepturi

Dragomir Sholev face parte din categoria regizorilor care sunt adepţii unui cinema aparte, care pune ritmul în drepturi. Iar acest ritm nu înseamnă doar adaptarea emoţională a spectatorului la emoţiile personajelor. Dincolo de identificarea cu anumite personaje, te invită în primul rând la o branșare mult mai subtilă și mai greu de tradus în cuvinte, dar esenţiala pentru un film, în care peisajele, mai ales cele marine, sunt vitale în transmiterea mesajelor afective. Este vorba despre acea branșare la timpul personajelor și la timpul locului. Iar această adaptare la ritmul temporal asociat peisajului marin din film este cât se poate de gratifiantă pentru cei îndrăgostiţi de mare și de acele ţărmuri unde natura nu a fost cotropită apoi înlocuită de staţiuni turistice pline de betoane.

Os de pește/Fishbone – Un film în ale cărui imagini te scufunzi, regizat pentru a-i fermeca pe cei dependenţi de mare

Os de pește/Fishbone a fost regizat pentru a-i fermeca pe cei dependenţi de mare. Pentru a le aduce aminte acestor dependenţi că malurile mării au fost lăsate pentru ca omul să-și deruleze viaţa, pentru a le da un sens crizelor existenţiale, pentru a fugi uneori de ceilalţi tocmai pentru a-și regăsi autentic semenii, după ce se vindecă, se regăsește mai întâi pe sine.

Fiecare personaj din acest film are dramele sale. Pare să fie o melodie unică, o piesă pierdută a unui puzzle, urmând să se reconecteze cu întreaga umanitate. Ca-ntr-un jazz al deznădăjduiţilor, al naufragiaţilor, fiecare personaj pare un instrument ce ar vrea să urmeze o partitură proprie, decontectată de la partitura altor personaje, dar care până la urmă contribuie la o armonie de ansamblu. O armonie formată, paradoxal, tocmai din talentul compozitorului de a uni autonomia fiecărui instrument la un mesaj final care să reverbereze cu sens în cel ce ascultă, chiar dacă sensul nu este căutat ostentativ, chiar dacă existenţa fiecărui personaj tinde să se dizolve într-un efemer trăit izolat.

Complexitatea dincolo de banalitate

Doar un spectator îndrăgostit de mare poate simţi cu adevărat frumuseţea acestui film. El poate observa complexitatea dincolo de banalitate, stranietatea și enigmele nevăzute din imaginile inundate de soarele orbitor, profunzimea ascunsă de clipa fugită în timpul volatilizat al vacanţelor într-un loc ales mai degrabă de dgragul pitorescului. Şi doar un astfel de spectator vrăjit de peisajele marine poate înţelege că o singură zi lângă mare poate derula cu sens o întreagă existenţă, lămurindu-ţi totul de la răsărit până la apus.

Tot într-o singură zi se petrece și acţiunea filmului Os de pește/Fishbone. Sunt prinse ca în nodurile unei plase pescărești zbaterile unor personaje ce aparţin unor tipologii care nu se prea intersectează în fluxul cotidian.

Marea care unește

Regizorul îţi amintește astfel că marea are și darul de a-i face să intre în același ritm contemplativ și pe cei care în viaţa de zi cu zi sunt despărţiţi de încadrarea (adesea superficială și umilitoare) în categorii. Deși în marele oraș personajele din film s-ar putea raporta unele la altele ca la oglinda ce le-ar dezvălui plină de reproș ceea ce ei nu ar fi vrut să devină, și bărbatul mitocan, tradiţional-retrograd, și familistul obtuz, și hipioţii, și conformiștii par să fie uniţi de aceeași durere: neputinţa în faţa nedreptăţii.

Neputinţa este simbolizată de un delfin eșuat. Administratorul hipiot al plajei sălbatice susţine că delfinul ar fi fost ucis de braconieri. Descoperirea delfinului aduce pe aceeași plajă toate dramele universale, adaptate la actualitate.

Cupluri eșuate

În paralel cu ancheta ce deviază spre absurd sunt răscolite durerile nerostite ale personajelor. Intră în scenă partenera celui ce administrează plaja. Apare pentru a rosti prin replici scurte acele tristeţi îndelungate ale femeii ce vrea să rupă încâlcitele plase ale resemnării în faţa indolenţei cinice susţinute de birocraţie. La un moment dat, apare și cuplul din lumea funcţionărimii ce a moștenit mai toate metehnele sovietice. Partenerii care trebuie să constate situaţia la cald au o relaţie secretă, pe cale să se destrame.

Un alt cuplu vrea să evite destrămarea prin ascunderea problemelor. Este cuplul devenit familie. El se ascunde în spatele imaginii de mascul grobian, nepăsător, secat de empatie. Ea este o mamă care și-a ascuns mult prea mult neîmplinirile și reproșurile. Acestea ies la suprafaţă odată cu descoperirea unei fetiţe despre care se crede că s-ar fi rătăcit de părinţi.

Reacţii absurde

În paralel cu dramele cuplurilor se reflectă cele ale tinerilor veniţi sa analizeze delfinul sau să-l îngroape. Aceștia sunt prinși în capcana apatiei cauzate de lipsa unei perspective, a neîmplinirilor și a unei acceptări tacite a cutumelor strâmbe aparţinând unei societăţi pe care simt că nu o pot schimba.

Descoperirea vietăţii marine va naște reacţii absurd. Reacţiile plasează fiinţele umane din film între profunzimea existenţialistă și meschinărie. De fapt, delfinul scoate la suprafaţă nivelul de profunzime al fiecărui personaj. Unele rămân la nivelul celui dezumanizat, incapabil de a vibra în faţa naturii. Altele sunt incapabile de a opri puţin timpul personal pentru a face loc reflecţiei. Acelei reflecţii care să le conecteze la problemele acute ce pot lovi o comunitate.

Alte personaje decodifică mut un mesaj alegoric trimis de dincolo de propriul orizont. De dincolo de rutina intereselor cotidiene. Însă nu rostesc și concluziile. Transmit doar prin expresivitatea chipului nevoia de găsi un mesaj mult mai adânc, adus la ţărm odată cu delfinul. De fapt, profunzimea filmului este mai degrabă nerostită în cuvinte. Se bazează pe mimica unor actori extrem de expresivi chiar și atunci când intră în pielea celor sterși. Este genul de profunzime pe care o găsești în prozele scurte ale lui Hemingway.

Os de pește/Fishbone: dacă Hemingway ar fi scris despre sufletul est-european actual

Datorită mesajelor puternice exprimate minimalist și discret, informaţiilor eliptice, vagi, despre intenţiile personajelor și despre gândurile acestora, pe care le descoperi mai degrabă în cadenţa dialogurilor și în ritmurile tăcerilor, dar și oscilării personajelor între compasiune și nepăsare, între demnitate și ridicol, între nevoie de a face dreptate și resemnarea favorizată de frica faţă de autoritatea parșivă, ai impresia că scenariul a fost scris de un admirator al lui Hemingway dornic de a înţelege sufletul colectiv al omului actual ce populează ţărmurile est-europene ale Mării Negre.

Exact ca-n prozele scurte ale lui Hemingway, concizia ascunde o mare profunzime cu tentă existenţialistă. Dar pe care mai degrabă o intuiești, îi dibuiești ascunsele tâlcuri în detaliile banale așezate într-o anumită succesiune. Regizorul pare un admirator Hemingway care știe să redea culoarea locală, să  îmbine tragicul și comicul în stilul balcanicului copleșit de întâlnirea în oglindă cu el însuși.

Os de pește/Fishbone – Un film în ale cărui imagini te scufunzi, dar și un puzzle tipic balcanic

Unii ar compara filmul cu un puzzle tipic balcanic. În el se adună piesele tragicului cu ale hilarului. Un puzzle în care imaginea de ansamblu reproduce un tablou dureros al resemnării colective fragmentate în piesele nefericirilor individuale. Alţii își amintesc de romanele în care fiecare personaj vine cu propriile manii și reacţii absurde. Acele romane în care fiecare personaj este în lumea lui, dar ale cărui mărunte acţiuni ricoșează în lumea celorlalte.

Exact ca-ntr-un roman a cărui acţiune este comprimată pe durata unei singure zile petrecute pe malul mării, personajele sunt obligate să ia o decizie până la apusul soarelui sau, dacă nu, măcar să dezvăluie franc, autentic, tot ceea ce le-au ascuns celor faţă de care simt atașament, revoltă, dezamăgire sau dezgust. Destăinuirile nu sunt complicate. Nu sunt însoţite de explicaţii. Sunt mai degrabă niște replici tăioase, niște reproșuri inhibate.

Personajele sunt precum peisajul marin

Personajele sunt precum peisajul marin. Își dezvăluie complexitatea prin tăcere. Ele capătă ecouri mai degrabă prin aluziile din spatele tăcerilor. Se simte o ritmicitate cu prelungiri existenţialiste a tăcerilor devenite uneori sfâșietoare, conectată parcă la ritmicitatea mării. Deși majoritatea personajelor sunt incapabile de profunzime, unele părând trasate în tușele groase ale caricaturii evidente, ce alimenteaza de obicei stereotipurile, plasarea acestor personaje în lumina schimbătoare din anumite momente ale unei zile salvează filmul. Atât din punct de vedere al consistenţei la nivelul mesajului, cât și estetic

Majoritatea scenelor sunt filmate în momentele în care lumina are cel mai mult de oferit la nivelul impactului afectiv. Lumina stranie dinaintea zorilor, de la începutul filmului, plasează personajele într-un cadru mitic, ancestral, cu tentă alegorică.

În prima scenă regăsești farmecul misterios al unui film clasic scandinav. Sau a unui tablou ce amintește de expresionismul nordicilor, datorită luminii stranii. De acele picturi în care peisajul marin dinaintea zorilor este învăluit în metafore. Apoi vine alternanţa dintre stranietatea inspirată de orizontul marin din orele în care lumina solară este esomptată și vraja palpabilă a peisajului inundat de soare.

Lumina, un personaj tăcut, dar esenţial

Regizorul Dragomir Sholev folosește lumina și alege anumite momente ale zilei pentru a despărţi tendinţele contradictorii ale naturii umane. Lumina de la începutul zilei aparţine alegoricului ascuns în cotidian. Desparte parcă ritualic sacrul și metafora de profanul grobienilor.

Trecerea de la un moment al zilei la următorul înseamnă și o trecere de la anumite stadii ale profunzimii la altele. Fiecare oră scursă pare o trecere de nivel. Sau de la o ipostază umană la alta.

Lumina amiezii le aparţine celor veniţi doar sa petreacă un concediu la mare. Însă destinderea lor suferă metamorfoze nebănuite. Dacă orizontul marin din zori amintește de compozitiile unor pictori scandinavi, scenele din lumina vibrantă de la amiază contrastează cu închiderea în sine, în carapacea propriilor tăceri (sau nefericiri) ale personajelor. Până și cele mai banele și vulgare personaje capătă astfel mister. Nu există simplificare nici în cazul personajelor cu viaţă interioară aparent aplatizată.

Invitaţie la cunoașterea peisajului cinematografic din ţările vecine

Pentru mulţi spectatori, Os de pește/Fishbone va fi o revelaţie. Una care ne face să afirmăm că nu cunoaștem aproape deloc peisajul cinematografic al ţărilor din vecinătatea noastră. Printre ţările ofertante din punct de vedere cinematografic este și Bulgaria. Vom recunoaște realităţi interpersonale ori sociale din România în lumea personajelor. Totuși, în acest film nu vedem acel realism cenușiu estic. Prin orizontul marin expus metaforic în anumite scene, privim mai degrabă o fereastră spre insolit.

Filmul va impresiona mai ales prin modul în care Dragomir Sholev lasă insolitul să se strecoare inteligent și bine calculat acolo unde apare tentaţia previzibilului în tendinţa de a introduce filmul într-o anumită categorie. Preia elementele filmului cu mesaj ecologist, satira care demască problemele din relaţia cu autorităţile a cetăţeanului est-european care vrea să denunţe nedreptatea și analiza relaţiilor interumane contaminate de toxicitatea celor de la nivel social. Doar că modul în care le îmbină pare unul aparte.

Acel ceva enigmatic

În ciuda personajelor recognoscibile, familiare, amintind de reprezentarea autorităţilor corupte în filmele noului val românesc, are filmul Os de pește/Fishbone acel ceva enigmatic, inaccesibil descifrării imediate. Şi nu doar datorită fragmentării într-un puzzle de experinte subiective a naraţiunii ce te-ar fi dus la încadrarea previzibilă într-o anumită categorie de film. Şi nici modului în care folosește cadrele pentru a-ţi da iluzia că timpul și realitatea capătă alte dimensiuni pe o plajă (aproape) sălbatică, neinvadată. Caracterul aparte al filmului, care te atinge în profunzime, trezind emoţii și revelaţii despre legăturile umane, este dat de mecanismele psihologice subtile prin care leagă metaforic mesajul ecologic de lumea personajelor.

Fără a deveni tezist, filmul îl sensibilizează până și pe cel ce se declară sătul de mesajele ecologiste. Tragedia delfinului reflectă o societate egoistă, lacomă, a cărei primă victimă este chiar omul. Așa cum delfinul eșuază pe ţărm, la fel și personajele eșuează în propriile relaţii de cuplu sau din propria familie.

Fiecare personaj își duce propria agonie afectivă, lovindu-se de nepăsarea celor ce devin precum anchetatorii din film, care pun în scena ritualul cinic-absurd al birocraţiei pentru a evita oglinda autenticităţii de care s-au rătăcit. Așa cum există ritualul procedurilor absurde prin care se vrea amânarea anchetei, există și cel al tergiversării agonizante din relaţiile interumane ale personajelor.

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să citești și despre filmul Paris, Arondismentul 13