Marturii ale copiilor armeni – Cat un alfabet al memoriei nevindecate

36 de litere are alfabetul armean, considerat una dintre capodoperele umanităţii. Câte litere are alfabetul, atâtea povești are și cartea Mărturii ale copiilor armeni. Povești despre supravieţuire, despre o anduranţă ieșită din comun și despre ce înseamnă să trăiești toată viaţa cu o traumă nerecunoscută la nivel internaţional decât peste zeci de ani și neasumată nici în prezent de autorităţile ţării în care peste un milion de armeni au fost victimele unui genocid programat în cele mai mici detalii, în numele naţionalismului, și care avea să anticipeze Holocaustul. Aceste mărturii au fost traduse de Emanuela Stoleriu, la Editura Polirom, iar textele in limba franceza au fost traduse de Nicolae Constantinescu.

Meritul turcilor dornici de a spune adevărul

Despre genocidul armean au aflat mulţi odată cu succesul romanului scris de o turcoaică. În Bastarda Istanbulului, scriitoarea Elif Shafak amintește curajos despre uciderea armenilor din perioada 1915-1922. De fapt, există și turci emancipaţi și cosmopoliţi capabili de a recunoaște genocidul. Cel mai bun aliat al armenilor care au reușit să-i convingă pe marii lideri politici internaţionali să recunoască la nivel oficial genocidul a fost chiar un istoric turc. Este vorba despre Taner Akcam (Ordre de tuer. Armenie 1915/Ordinul de a ucide. Armenia 1915). Lui i se datorează confirmarea veridicităţii documentelor păstrate la Patriarhia Armeană din Ierusalim.

De unde a pornit infernul

Consideraţi trădători deoarece își doreau propria ţară, armenii au fost ţapii ispășitori în conflictul dintre Turcia noilor politicieni naţionaliști (unii dintre ei radicalizaţi, intraţi în conflict chiar și cu Ataturk – anumite surse istorice au contrazis implicarea lui în aceste crime) și alianţa formată din anumite puteri occidentale și Imperiul Ţarist. Dorinţa armenilor de a avea propria ţară odată cu destrămarea Imperiului Otoman a fost privită ca o ameninţare de către o parte a Junilor Turci. Aceștia doreau o ţară a tuturor turcilor, iar minorităţile, mai ales cele non-musulmane, erau considerate niste agenţi de influenţă străină.

Mulţi nostalgici din secolul XX care suspinau după Imperiul Otoman i-au considerat niște trădători pe vecinii care nu aveau origini turce. Alături de armeni, au devenit victimele genocidului grecii pontici și asirienii.

Armenii erau unii dintre cei mai educaţi locuitori ai Imperiului Otoman. Au pus apoi umărul la bunăstarea noului stat turc. Negustori poligloţi, pricepuţi, aveau case elegante, copii educaţi. Vorbeau limba turcă la fel de bine ca limba armeană. De-a lungul secolelor, au contribuit alături de evrei și de greci la prosperitatea turcilor. La reputaţia Imperiului în comerţul internaţional. Fără ei, farmecul și bogăţia Istanbulului ar fi fost imposibile. De aceea, în spatele genocidului a stat și o invidie dusă la paroxism.

Mulţi vecini turci ai armenilor li s-au alăturat jandarmilor troglodiţi ce au dat buzna în casele armenilor pentru a fura și apoi pentru a-i deporta prin marșul forţat al morţii ce traversa Anatolia, ţinuturile kurzilor care au jefuit prizonierii sau i-au transformat în sclavii lor (kurzii au recunoscut însă participarea la genocid), ajungând pe malurile Eufratului, unde mulţi armeni au fost înecaţi (cei mai educaţi oameni au fost omorâţi chiar pe malurile unde au apărut primele mari civilizaţii urbane). Dacă vreun armean încerca să scape din convoiul morţii, locuitorii kurzi și turci îl capturau și îl predau autorităţilor. Totuși, au fost și locuitori care au salvat copii. I-au ajutat să-și regăsească familia desparţită în timpul marșului forţat.

Primii au fost omorâţi bebelușii. La fel ca-n Rwanda. Femeile erau violate și ucise. Altele erau vândute ca sclave în haremul celor bogaţi. Femeile care nu doreau să accepte convertirea forţată la islamism, erau omorâte. Jandarmii se simţeau îndreptăţiţi să-și aleagă soţiile din rândul armencelor, să le turcească. Multe au fost obligate să se căsătoarescă pentru a-și salva familia sau ce mai rămăsese din ea. De aceea se spune că milioane de turci ar avea de fapt origini armene. Origini devenite un secret de familie.

Un adevăr și o divizare

În timp ce tinerii cosmopoliţi au Turciei încep să vorbească despre importanţa armenilor, citind-o pe Elif Shafak, naţionaliștii radicalizaţi sunt gata să ameninţe orice turc sceptic în faţa naraţiunii oficiale. Cine îndrăznește să își pună întrebări și să cerceteze istoria, cu bune și rele, devine trădător.

Pe fondul acestor dispute între cosmopoliţi și retrograzii ce se hrănesc din gloria unor imperii ce nu mai există, apare cartea scrisă de Sonya Orfalian. Devenită o voce a vieţii culturale italiene, le dă la rândul ei glas armenilor supravieţuitori. În Mărturii ale copiilor armeni nu găsești ură. Doar stupoarea unor suflete nevindecate, care nu au putut înţelege de ce vecinii le-au devenit deodată dușmani nemiloși. De ce râdeau în timp ce ei se chinuiau sau își vedea părinţii torturaţi. De ce nu ajuta nimeni femeile vândute ca sclave.

În ciuda ororilor povestite, cartea nu incită la ură, cum ar fi gata să creadă naţionaliștii. Dimpotrivă, este și o declaraţie de iubire pentru o ţară din care armenii au fost alungaţi. Mulţi copii deveniţi adulţi și-au trăit ultimele clipe de fericire în acea Turcie a vieţii întrerupte. Nu vor să fie plătite crimele cu alte crime. Vor doar o recunoaștere a dramei colective. Un drept la comemorarea celor pierduţi chiar pe pământul de care se simţiseră la fel de legaţi.

Curajul unor turci precum Elif Shafak și Taner Akcam este un pas important. Elif Shafak are milioane de cititori în întreaga lume care îi împărtășesc ideile. Poate că forţa literaturii și a prieteniei dintre o turcoaică și o armeancă (personajele centrale din Bastarda Istanbulului) va face tot ceea ce refuză autorităţile. Genocidul armean încă nu a fost cunoscut așa cum a fost Holocaustul (asociaţiile evreiești au fost printre primele ce au recunoscut dramele armenilor).

Intelectualitatea, din toate ţările, are o datorie istorică faţă de armeni. Şi faţă de toate popoarele ce au fost victimele unei tentative de exterminare. Iar datoria nu se plătește prin pedepsirea urmașilor celor ce au un comis faptele, ci prin recunoașterea și împărtășirea durerii. Prin construirea unor punţi culturale și, de ce nu, prin înnodarea unor prietenii cum sunt cele din romanele lui Elif Shafak.

Poţi comanda volumul de pe site-urile Polirom, Libris, Cărturești.

Te invit să citești și despre cartea Prietenul armean.