image: August Film press kit
Totem – Candoarea in fata durerii imposibil de evitat
Prezentat la Berlinale și în premieră, în România, în cadrul Bucharest International Film Festival 2023 (unde a câștigat Premiul Special al Juriului), filmul Totem, al regizoarei mexicane Lila Aviles impresionează în primul rând prin autenticitatea interpretărilor actoricești. Alegerea inspirată a lor se suprapune peste abilitatea regizoarei de a lăsa evenimentele să se desfășoare astfel încât să creeze un ritm natural, credibil în raport cu intimitatea emoţională captată.
Regia nu pare intruzivă sau planificată până la artificial. Scenele curg pentru a da impresia că de fapt camera de filmat nu este decât un alt musafir la cina unor oameni iviţi de-o dată în faţa ei, nicidecum a unor actori ce au învăţat niște roluri. Apoi, din musafir, camera de filmat devine un ochi curios, dar încă discret, ce urmărește personajele pe scările, pe holurile și prin încăperile mai retrase ale unei case sub al cărei acoperiș trăiesc mai multe generaţii.
În casa unei familii mexicane
Datorită interpretărilor credibile, vei avea impresia că participi la dramele și la situațiile comice din viata unei familii mexicane extinse, din clasa medie, nevoită să-și redefinească dinamica relațiilor și formele de rezilienţă pentru a face față morții iminente a unui membru. Viaţa familiei este surprinsă din perspectiva unei copile pe nume Sol. Ea își folosește gândirea magică. Speră să capete astfel puterile necesare pentru a împiedica moartea tatălui ei Tona. Acesta se află în ultimul stadiu al unei boli incurabile.
Mutat în casa părinților săi, pentru a fi mai bine îngrijit, Tona ajunge să se izoleze de fiica lui. Stă departe și de fosta parteneră (actriță de teatru). Este înconjurat de patriarhul devitalizat al familiei, de surorile cărora surmenarea le provoacă reacții tragi-comice, de cumnați și de îngrijitoarea care-i este precum o mamă înţelegătoare, care a trecut prin multe. Când una dintre surori vrea să dea o ultimă petrecere pentru el, ies la suprafață atât sensibilitatea, cât și nefericirile cotidiene ale fiecăruia.
Despre intimitatea emoţională în preajma dezastrului
image: August Film press kit/https://augustfilm.ro/
Totem nu are un scenariu bazat pe acțiune și dinamism. Nu se întâmplă multe evenimente în film. Totul se restrânge la câteva ore. Mai bine zis, de la amiază până la primele ore ale nopţii. În schimb, compensează prin talentul actorilor și al regizoarei în a surprinde reacțiile cu o implicare a firescului ce te face să te apropii emoțional de personaje. De fapt, filmul tocmai pe această apropiere se bazează. O apropiere cu scântei, care îţi dă impresia că-n cele câteva ore se poate întâmpla totul. Că pot avea loc și coliziuni în acel mod dicisiv ce transformă personajele în marii invinși ai propriilor povești sau le trece într-o altă etapă a propriei deveniri.
Deși Totem este despre o familie nevoită să se pregătească de un doliu anunțat, înconjurată de semnele unei vizibile căderi a clasei de mijloc în pauperitate (semnele se ascund în micile detalii din casa modernistă ce a prins vremuri mai bune și în replicile aruncate la nervi), atmosfera este mai degrabă una exuberantă. Îţi amintește astfel de apropierea – la nivelul mentalităţii – de familia românească. Regăsești acel microcosmos pitoresc al contradicţiilor. Unul ce apropie spontan tragicul de comic, prin reacţii la graniţa isteriei. Unele personaje feminine amintesc și de pătimașele lui Almodovar. Iar similitudinile pot continua. Însă cel mai mult iese la suprafaţă dezinhibarea prin care personajele folosesc iminenţa unei tragedii pentru a-și spune ce au ţinut în ele o viaţă. Chiar și atunci când vor să-și arate unul altuia că pot rămâne puternice până la capăt.
Personajele vor să păstreze cu orice preț aparența gestionării crizei comune prin care trec. Astfel, se implică în tot felul de situații amuzante. Reacțiile lor fie detensionează atmosfera, fie provoacă un haos gălăgios. Totuși, indiferent de efecte, ele scot la suprafață capacitatea de a rămâne împreună. De a fi solidare, în ciuda unor divergențe răscolitoare, cu efect exploziv în anumite scene. Totuși, pot naște mici furtuni într-un pahar cu apă atunci când reacțiile provoacă reproșuri precum o ploaie torenţială imprevizibilă într-o zi de vară.
Sentimente și contraste
Pe măsură ce petrecerea atinge punctul culminant al sensibilității arătate celui care suferă, amestecul dintre comic și tragic devine ameţitor (dar și derutant). Personajele adulte se apropie periculos de granița cu propriul haos. Lasă emoțiile să-și iasă din matcă intempestiv. Recurg la tot felul de ritualuri născute din superstiții. Își aruncă unele cuvinte grele.
Spre deosebire de ele, personajele aflate la vârsta copilăriei se concentrează asupra ludicului pentru a-și explica tot ceea ce se petrece. Apropierea tragediei le face să observe detalii invizibile pentru adulți. Camera de filmat insistă poetic asupra imaginilor unor insecte, picturi, plante.
Filmate dintr-un unghi ce permite infiltrarea stranietăţii, anumite detalii (mai ales cele vegetale, invadate de insecte) par să acapareze toate atenţia lui Sol. Ele exprimă de fapt intervenția gândirii magice din copilărie. Înconjurând personajele aflate la vârsta copilăriei de plante și de reproduceri după niște picturi baroce, regizoarea face o breșă în realul familiei. Construiește astfel o nișă unde să își poată adaposti personajul preferat, Sol. Tot această breșă permite inflitrarea luminii și întârzie scufundarea în disperare. Lumina transformă unele cadre acoperite de chipul lui Sol într-o compoziţie ce aminește de arta pictorilor flamanzi.
Spaţiul afectiv
Jocul de lumini și umbre nu are doar un scop estetic. Nu este o flatare vizuală a spectatorului obișnuit să facă trimiteri și referinţe. Adevăratul scop pare a fi acela de a crea încă un spaţiu pentru personajul Sol. De a-i decupa lumea de insuportabila dramă care ameninţă familia.
Farmecul filmului Totem se sprijină și pe crearea acestui spatiu pentru Sol. Iar Lila Aviles gestionează delicat (dar și cu fermitate la nivelul reacţiilor trezite în spectator) relaţia individualitate-mediu social. Intimitate-intruziune. Ştie exact când să insiste asupra unor detalii banale astfel încât să transpună vizual timpul interior. Să contruiască acel timp al personajelor pe care un ritm al răgazului securizant le sustrage de la marea agitaţie din jur. Dacă în filmul anterior – Camerista – spaţiul personal era și unul al refacerii, al descoperirii de sine dincolo de muncă și de statutul inferior de angajat invizibil, în Totem, acest spaţiu impregnat de gândirea magică a lui Sol a salvat filmul de la un realism simplist, exprimând mai degrabă contrastul dintre vitalitatea copilului retras în coconul proriei lumi năpădite de vegetaţie și de insecte și epuizarea adulţilor, mascată de entuziasm.
Tocmai pe acest contrast dintre epuizarea adulților și reacțiile pline de spontaneitate și de căldură ale copiilor se bazează profunzimea. Regizoarea are un talent empatic în a te face să-i înțelegi personajele. În a le expune toate vulnerabilităţile și tandreţea fără abundenţa de cuvinte. De fapt, Totem este un film ce transformă spectatorul în oaspete. Îi cere să iasă din lumea propriei familii. Să întâlnească o replică în miniatură a societății mexicane actuale. Pot interfera astfel propria experiență legată de pierdere cu experiența personajelor dintr-o altă cultură, într-un mod cathartic.
Totem este alegerea Mexicului pentru Premiile Oscar. Poți vedea trailerul aici.
Te invit să citești și despre filmul Alcarras.
