Alcarras – Ultima vara in livada

Zbenguieli în livada cu piersici. Din zori până la apus. Bunici îngăduitori ca ultimele zile ale copilăriei. Jocuri și complicităţi, departe de vigilenţa adulţilor. O vară precum o ultimă capsulă de fericire ce schimbă în pulbere de miere aerul prăfos din ţinutul potopit de canicula de sub soarele Cataloniei. Astfel pot fi amintite atmosfera și calităţile vizuale ale filmului Alcarras, câștigător al Ursului de Aur la Berlinale, în 2022. Sunt acele calităţi vizuale ce îţi amintesc de ce să te reîntorci în sala de cinema.

Doar într-o astfel de sală, cu un ecran mare, poţi trăi iluzia salvării acelui timp dilatat al verilor din copilărie sau care făceau trecerea de la copilărie la adolescenţă. Iar întunericul sălii nu face decât să amplifice voluptatea nostalgiei și acea lumină aurie a unei veri ce pare a nu mai avea sfârșit. Filmul este despre acea vară magică, la ale cărei amintiri vei reveni, de parcă ar fi acea rezervă de timp securizant pe care-l merită fiecare adult.

Rezonezi de oriunde te-ai afla

Alcarras nu este doar despre o familie catalană și despre livada cu piersici în pârg, de care depinde continuitatea generaţională. Familia Sole, cu ale sale trei generaţii reunite sub acelasi acoperiș al casei înconjurate de livadă, ar putea fi oricare familie din lume. De aici și rezonanţa emoţională ce depășește graniţele culturale.

Mulţi rezonează cu filmlul Alcarras nu numai datorită perspectivei transgeneraţionale. Sau datorită bucuriei estivale împărtășite. Nu numai oglinda micilor dispute dintre generaţii îi apropie pe spectatorii de oriunde. Sub pretextul unui tablou de familie, Carla Simon scoate din atmosfera molcomă a verilor un subiect dureros ce de buzna din timpul nerăbdator al degradării. Familia Sole este de fapt orice familie de fermieri dedicaţi, iubitori de natură, care se văd nevoiţi să renunţe la tihna greu obţinută și la ciclicitatea transgeneraţională care asigură nu numai continuitatea familiei, ci și a unei regiuni, a unei planete ce nu poate trăi fără necesarele roade ale pământului.

Familia Sole a moștenit din generaţie în generaţie o livadă. Bunicul încă prezent a făcut din această livadă raţiunea de a exista a familiei sale. Era sursa supravieţuirii, dar și bucuria vieţii, ce rodea pentru a fi culeasă în fiecare vară. O vară generoasă, ce aduna copii, bunici și nepoţi în același loc.

Alte veri, alte mentalităţi

Ai spune că livada ţinea departe alienarea, dezrădăcinarea și debusolarea. Toate acele dureri ce ameninţa viaţa omului modern. Că asigura firescul afectiv, acel flux al bunatăţii scurs din generaţie în generaţie. Cel puţin aceasta pare a fi concluzia ori de câte ori îi vezi pe cei mici furând câte o piersică în timpul culesului, sub privirea ghiduș-complice a bunicilor, sau când asiști la cina din familie, când masa este pusă chiar lângă livadă. Însă timpurile s-au schimbat. Ceea ce se obţinuse prin sfinţenia cuvantului dat este anulat de obiceiul modern al contractelor.

Bunicul Sole a primit livada familiei de la un om înstărit, pe care îl salvase de la moarte în Războiul Civil. Avusese încredere în cuvântul dat, ce valorase cât o stampilă. Venea dintr-o lume străină lumii noastre, cu alte reguli.

Urmașul celui salvat nu mai recunoaște cuvântul dat. Vrea dovada unui contract, al unui act de vânzare. Inexistenţa acestui act îi dă dreptul de a rade livada de pe faţa pământului. În locul piersicilor vor apărea panourile solare. Doar aduc mult mai mulţi bani. Așadar, familiei Sole i se oferă (pragmatic) o altfel de viaţă mai bună. Va avea grijă de panourile solare, nu de piersici. I se promit și mai mulţi bani, dar fără truda culesului. Doar că fiul celui ce a obţinut livada prin sfinţenia înţelegerii arhaice dintre capii familiilor nu vrea să audă nici în ruptul capului de panourile solare. Viaţa lui este livada, oricât de greu i-ar fi și oricâte sacrificii ar face. Unii îl susţin. Alţii îl cred iresponsabil, căpos, nerealist.

Portretele din albumul de familie

În paralel cu bucuria copiilor ce inventează tot felul de jocuri în livadă și cu frământările celor ajunși la vârsta adolescenţei, vei privi zbaterile familiei în zilele ce se scurg până la hotărârea finală. Având în cap întrebarea: Vor salva livada? urmărești scene definitorii pentru portretele unor tipologii actualizate.

Descoperi cum este să fii un adolescent dintr-o familie de fermieri. Cum este să vrei să demonstrezi că, deși adolescent, ești suficient de matur încât să pui umărul la salvarea familiei, în timp ce tatăl îţi tot strigă să pui mai mult mâna pe carte decât pe tractor, amintindu-ţi că faceţi parte dintr-o lume pe cale de dispariţie, ce trebuie să se reinventeze pentru a mai apuca ziua de maine cu o pâine pe masă. De asemenea, asiști la scenele în care adolescenta familiei își descoperă feminitatea. Iar confirmarea feminităţii va consta în mișcările lasciv-unduitoare ale unui dans latino, exersat cât e vara de lungă, pentru a fi prezentat chiar pe scena amenajată cu ocazia serbărilor locale.

Fiecare potret este de fapt imaginea unui mod de a gestiona situaţia ameninţătoare pentru stabilitatea familiei. În timp ce adulţii au atitudini contradictorii, adolescentii vor să participe și ei la protestele fermierilor. Când își conștientizează neputinţa, se pierd în dansurile sălbatice pe ringul discotecii sătești sau pun la cale farse ori gesturi simbolice prin care să își exprime revolta faţă de prosperul afacerist ce vrea să le ia livada și care nu dă doi bani pe cuvântul dat de strămoșul său.

Ritmul unei lumi într-un film-avertisment

Filmul Alcarras captează natural și prin autenticitatea interpretărilor actoricești ritmul unei familii. Dar și atmosfera și tânguirile vegetale mute ale unei regiuni ameninţate. Este un ritm ce oscilează între lentoarea dogoritoare a verii și presiunea unei realităţi neîndurătoare.

Alcarras este și un film-avertisment. Chiar dacă îmbracă în duioșie o temă extrem de dureroasă și de ameninţătoare. Privind scenele, îţi dai seama că nu numai familia Sole este ameninţată. Este de fapt ameninţată întreaga omenire. Demnitatea fermierilor odată călcată în picioare ne afectează pe toţi. Fără a fi tezist, filmul atrage un semnal de alarmă. Viitorul nostru va fi unul tern. Artificial. S-ar putea să nu mai includă și zilele fericirii estivale cu parfum de fructe. Sau cu tâlcurile pline de candoare, date din generaţie în generaţie.

Filmul nu este doar despre legătura firească dintre ciclicitatea naturii și regenerarea emoţională. Este și despre timpurile care se înfruntă. Iar timpul nostru, deși în avantaj, pare să fie marele perdant. Fragilitatea livezii este de fapt noua fragilitate a sănătaţii afective, de care depinde și natura.

Poţi vedea trailer aici.

Te invit să descoperi și filmul corsican I Comete.