Gli oceani sono i veri continenti – Melancolia splendorii scorojite

0

Gli oceani sono i veri continenti este un debut cinematografic precum o poezie. Remarcabil datorită perspectivei melancolice asupra unei splendori scorojite, (aproape) ruinate. Vei plonja autentic în atmosfera Cubei filmate cu multă empatie de un italian îndrăgostit de ea.

Apropierea de un film clasic

Visuali Italiane (press kit)

Prezentat, în România, în cadrul festivalului Visuali Italiane, filmul lui Tommaso Santambrogio este o veritabilă voluptate pentru cei ce se așteaptă ca odată stinse luminile din sala de cinema să fie absorbiți de ritmul unui alt oraș, călătorind într-o țară vibrantă, ce pulsează precum o fantezie în imaginarul lor. Totuși, perspectiva regizorului vine în contrapondere cu ultimele filme plasate de obicei în Cuba. De unde și impresia că vezi mai degrabă o mostră de insolit (cu subtile accente onirice) în mijlocul unei lumi recognoscibile. De altfel, Gli oceani sono i veri continenti poate fi considerat o bijuterie contemporană alb-negru, ce pare un dialog între cinemaul clasic italian cu amprentă neoralistă, langoarea nostalgiei tropicale și stilul unui regizor actual devenit cult, de talia lui Lav Diaz.

Pe ecran se desfășoară o lentoare în cadre demne de un film clasic. De altfel, primele cadre pot trimite către o parabolă cinematografică marca Pasolini. Lentoarea este întreruptă, din când în când, de un gând sau o muzică sfâșietoare. Nu simți vibraţia sinestezică a exuberanţei tropicale revărsate în beţia de culori. Nici ritmul năucitor de seducător al Havanei. Acțiunea se petrece în inima orășelului San Antonio de los Banos. Unde totul pare mai degrabă amorțit în amintirile unui altădată glorios, precum vechiul cinematograf dezafectat, amenajat în ceea ce pare a fi un superb palat în stil colonial, din al cărui patio se mai iţește semeţ câte un palmier, singura amintire a vieții printre ruine.

Timpurile Cubei

image: IMDB

Regizorul sincronizează trei existențe cu timpuri diferite. Este timpul lui Milagros. Acel timp al așteaptării unui soţ pierdut în războiul de independență din Angola. Un timp în care doar trecutul există. Imprimat pe fâșii de scrisori salvate după ce ploaia a dat buzna prin tavanul casei vechi a lui Milagros.

Celălalt timp este unul al urgenței. Urgența de a părăsi insula cât mai repede. Este timpul rănilor asumate de cei tineri. Al celorlate două povești. Povestea unui cuplu în care ea, artistă a teatrului de păpuși, este cu un picior în Italia, în timp ce el, regizor în ascensiune, vrea să rămână, și povestea a doi copii, ambii pasionați de baseball, a căror mamă, surmenată emoțional de neputință, își exprimă, cu izbucniri, disperarea în faţa unui partner care mai degrabă tergiversează formalitățile necesare părăsirii insulei.

Cuba pare să fi rămas doar în existența personajului ce așteaptă. Pentru ceilalți a devenit un tranzit prin orizonturi obturate. Penurie fără de final, ruinare iminentă.

Cuba din afara Havanei

Existențele personajelor prinse între a rămâne și a pleca ispitesc spre o narațiune suculentă. La întretăieri de drame personale. Totuși, regizorul ignoră ferm această mare tentație. Evită Cuba văzută ca petrecere tropicală febrilă. Cuba pătimașă este înlocuită de cea realistă. Dar fără apelul la sordidul ce mușcă hulpav dintr-o lume abandonată în sărăcie, tentative clandestine de supraviețuire și dictatură.

Inima Cubei realiste, din afara Havanei turistice, pulsează încă în ritmul melancoliei. Străduțele ciobite, duioșia strecurată printre urmele pauperităţii, tristeţea și ritmul cotidian al celei ce își așteaptă bărbatul pierdut îți lasă impresia că în povestea ei s-au întâlnit atmosfera cartierelor din filmul The Woman Who Left, al lui Lav Diaz, și acel saudade al Cesariei Evora pe fundalul unor ziduri cojite dintr-un film de Pedro Costa. De fapt, ca alți mari cineaști, debutantul în lungmetraj hibridizează influenţe. Îmbina eseul, arta fotografică (scenele statice îți dau impresia unei expoziţii de instantanee despre viața cotidiană din Cuba), ficțiunea și documentarul. Iar ceea ce le ține împreună este privirea melancolică.

Lentoarea melancoliei se topește în lentoarea dezolării. Nu vei ști dacă tinerii stau tăcuți și inerți în orele amiezii din cauza unei călduri moleșitoare sau a unor cuvinte nerostite, despre o despărțire din ce în ce mai probabilă, ca urmare a fugii unuia dintre parteneri din Cuba. De asemena, nu le vei ști nici istoria de viață. Nici gândurile.

Succesiuni de imagini asemenea fotografiilor

Filmul Gli oceani sono i veri continenti este mai degrabă un exemplu de imagini ce înghit dialogurile. Personajele sunt reduse la gesturi. Doar o voce din fundal, a unui narator invizibil, sparge tăcerea. Vocea vine de departe, din ținutul unde s-a pierdut bărbatul lui Milagros. Este de fapt vocea care îi dezvăluie spectatorului conținutul scrisorilor la care se tot întoarce aceasta în lungile amiezi.

Tăcerile prelungi transformă cuplul de tineri într-un aisberg. Tot ce vor partenerii să își spună se află în adâncul tăcerilor. Ei preferă să-și petreacă ultimele zile împreună îmbăindu-se în lacul din pântecul unei peșteri. Durerea despărțirii devine însă un prilej pentru regizor de a însufleți marionetele mânuite de unul dintre parteneri. Îţi oferă astfel unul dintre cele mai expresive și sfâșietoare spectacole de teatru cu păpuși, dar și o la fel de sfâșietoare exteriorizare a dezrădăcinării.

În loc să enerveze prin monotonie, tăcerea farmecă. Te scufundă și mai voluptuos în plăcerea vizuală, fotografică. Mai ales când perspetiva alb-negru împinge atmosfera într-o atemporalitate cu tentă onirică.

Străzile din ce în ce mai pustii și aventurarea nocturnă a copiilor pe stadionul pustiu, pentru a juca baseball, îți dau impresia că vezi un film despre o lume nelocuită, părăsită, de film distopic. Doar trimiterile evidente la realitatea socială și politică te mai aduc în prezent.

Ecoul imaginilor alb-negru

Imaginile alb-negru ancorează, dar și desprind. Coexistă ceva nelumesc, straniu, cu toate aceste imagini ale unei degradări cât se poate de palpabile, ce intră impetuos în melasa tăcerii precum revărsările pline de năduf ale mamei surmenate.

Perspectiva alb-negru creează de fapt un balans irezistibil între actualitate și timpul oprit. În multe scene viața personajelor pare decupată. Desprinsă de real. În desincronizare cu prezentul. Este efectul peliculei alb-negru despre o lume descrisă adesea în culori frenetice.

Filmul alb-negru este precum o mare respirație. Răgazul necesar unui suspin adânc. Lasă Cuba să-ţi vorbească nu prin energia colectivă, ci prin intimități individuale. Iar imaginile alb-negru tocmai asta reușesc. Să te cupleze la ritmul unei intimități emoţionale. Sunt o lupă ce vede chipuri dincolo de iureșul petrecerii din Havana.

Poţi vedea trailerul aici.

Leave a reply