The Human Voice – O muza atipica pentru Almodovar
De obicei asociem filmele scurte cu debuturile în cinematografie. Secţiunile din marile festivaluri sau festivalurile de profil dedicate lor iau pulsul noilor generaţii de cineaști. Așadar, ne invită să facem preziceri legate de viitorul filmului de artă. Anticipăm temele predilecte. Apoi analizăm entuziast mijoacele de expresie folosite pentru a reda temele acute sau clasicele subiecte reinterpretate într-o manieră proaspătă. Dar mai sunt și regizori deja consacraţi, reîntorși la filmele scurte. O parte dintre ei au devenit monștri sacri prin modul în care un scos convenţiile din ţâţâni. Ei au ademenit cel mai mult publicul. L-au făcut să reconsidere canoanele ori să accepte îndreptarea camerei de filmat spre subiecte mai degrabă tabu.
Pedro Almodovar este unul dintre numele ce-ţi vin în minte când spui regizor nonconformist. Şi-a ales de data aceasta o muză la fel de consacrată la nivel de originalitate stilistică. Dar este o muză atipică pentru Almodovar odată comparată cu prezenţele feminine arhetipale pentru universul filmelor sale.
Fimul unui regizor conștient de proriul talent, dar care nu se plafonează
Poţi spune (aproape) orice despre The Human Voice, filmul scurt al lui Almodovar, care a marcat o reîntoarcere festivalieră la Veneţia, ce ne-a făcut să credem optimist că pandemia nu va transforma lumea filmului într-un câmp arid, pârjolit de apocalipse, că mai există viaţă și după vremuri de mare surmenare interioară și angoasă colectivă. Ce nu poţi spune însă este că vezi un capriciu de moment al genului acela de regizor consacrat, dornic să creadă că își poate permite orice, inclusiv să coboare nivelul, că oricum publicul se va ridica în picioare să aplaude la finalul proiecţiei de gală.
The Human Voice este fimul unui regizor conștient de proriul talent, dar care nu se plafonează. Mai ales în relaţia cu admiratorii cărora le-a promis mereu ceva surprinzător. Nu irită nici măcar atunci când pare să dialogheze cu el însuși, cu viziunea lui despre film, stil și umanitate.
Almodovar demostrează că binemeritata desfătare în propria glorie nu înseamnă și închiderea în zona de confort a reproducerii aceleiași reţete sau în autoreferenţialitate ca într-un cerc închis, plictisitor pentru spectator. Când reflectează asupra propriului stil, când se concentrează asupra imaginii sale în oglindă, regizorul nu îţi dă impresia că a uitat de spectatorul fidelizat. Almodovar este conștient (și o transmite în fiecare cadru) de nevoile publicului său. Un public devotat, care vrea încă o poveste care să-l miște sfâșietor în timp ce-l stimulează cromatic așa cum doar Almodovar o poate face. Astfel, se poate spune că The Human Voice merită văzut și datorită modului în care un mare cineast dă impresia că se reinventează, rămânând, în același timp, fidel stilului care l-a definit și mai ales admiratorilor.
Un Almodovar constant, dar și cameleonic
Când recurge la elemente inedite, la ritmuri narative noi, la game de emoţii și la actori pe care nu ţi-i imaginai compatibili cu lumea sa cinematografică, Almodovar devine înșelator în relaţia cu așteptările fanilor săi. Dar fără a fi bulversant și a perturba atașamentul lor faţă de el și de filmele sale. Şi aici este marele său talent. L-a demonstrat din plin în ultimele două lungmetraje prezentate la Cannes – Julieta și Dolor y Gloria.
În lungmetrajele din 2016 și 2019, Almodovar ne-a intrigat printr-o aparentă domolire cu aer melancolic a vulcanului de emoţii sfâșietoare. Mulţi s-au întrebat unde sunt acele emoţii pătimașe din filmele-cult. Au avut impresia că sentimentele copleșitoare au fost risipite în aburul stranietăţii melancolice înainte de a se răvărsa într-o lavă de reacţii excentrice. Astfel, reacţiile nu au mai fost împinse dezinvolt până la graniţa isteriei. Aparent, Almodovar nu a mai recurs la experimentele vizuale cu (deja) previzibilul scop de a salva demnitatea personajelor. Nu a mai fost nevoie de plasarea stridenţei în zona creativităţii transgresive ce transformă aerul de melodramă hispanică dat unor personaje (în special feminine) într-un farmec nelumesc, mult mai sofisticat decât pare la prima vedere.
Almodovar a provocat fidelitatea. Le-a dat fanilor impresia că manifestarile temperate și ritmul nostalgic-molcom din ultimele filme pot distruge coabitarea lor emoţională cu lumea regizorului. Că admiratorii lui sunt precum adoratorii unui tablou preferat, dar ale cărui nuanţe s-au diluat într-o copie anemică a tot ce a fost cândva într-o compoziţie de referinţă. Apoi a lăsat iar șuvoiul evenimentelor, decorurile și emoţiile copleșitoare să se reverse nestingherite. A reușit să producă același catharsis. Revezi aceeași frumuseţe aparte pe care o asociezi filmelor sale ce îmbină sentimentalul, bizarul provenit din creativitate (nicidecum din teribilism) și umbrele unui thriller. Doar că pare să fi urmat o altă direcţie spre aceeași destinaţie familiară.
Tilda Swinton, la fel de surprinzătoare
Aceeași îmbinare dintre frumuseţe, suspansul unui thriller și fluiditatea sentimentală o regăsești și în The Human Voice. Primele scene în care vezi o Tilda Swinton calculată, dar în același timp degajând farmecul androginului înconjurat de crisalida stranietăţii indescifrabile, amintesc de un thriller cu accente scandinave.
Personajul feminin interpretat de Tilda Swinton cumpără un topor de la magazinul de bricolaj. După ce așteaptă cu mimica de sfinx imperturbabil să-i fie împachetat, îl pune, cât se poate de firesc, de parcă ar fi un parfum sau un ruj, în geanta costisitoare, pentru care fashionistele ar face și moarte de om. Te astepţi la o moarte de om și din partea acestui personaj rece. Mai ales dacă ai citit dinainte că este un film despre o femeie rănită, destabilizată de propriile-i sentimente după ce a fost părăsită de cel până atunci considerat marea ei iubire. Dar surpriza (neplăcută) pregătita iubitului ingrat este amânată. Furia treceprin filtrul unui melancolii sentimentale. Acea melancolie care în filmele create de Almodovar nu este confiscată de sentimentalism, ci de misterul unui personaj imprevizibil.
Un film înșelător, intens precum un one-woman-show
The Human Voice pare derutant, la fel cum au fost ultimele două lungmetraje (din 2016 și 2019). Almodovar a făcut o schimbare. Însă nu în modul care să te facă să afirmi că asiști la dezicerea neinspirată de vechea identitate estetică. A păstrat amprenta cromatică nealterată.
The Human Voice derutează tocmai pentru a fi gratifiant la final. Pentru că lasă personajul central să exprime adevăruri emoţionale universal valabile, dar într-un stil debarasat de clișee. De data aceasta, adevărurile sunt legate de golul de după un abandon și de gestionarea lui. Tilda Swinton dă impresia că ne oferă un one-woman-show despre sevrajul post-abandon. Este sevrajul instalat după o relaţie suprapusă peste dependenţa emoţională.
Filmul ia forma unui one-woman-show cu monolog minimalist. Dar spune cât un roman intens despre ani întregi de relaţie cu suișuri și coborâșuri istovitoare, dureroase. Almodovar a fost inspirat de o piesă omonimă scrisă de Cocteau. Astfel, o pune pe Tilda Swinton în postura unei actriţe de teatru. Un teatru independent, unde spaţiul permite ca decorul să devină un personaj în sine. Iar noi știm bine cum transformă Almodovar decorurile într-o vrajă după care tânjim. Cum le face să întreţină irezistibil impresia că oscilează între a potenţa calităţile personajului și a-și revendica propria autonomie.
Culorile, personajele preferate
Mulţi se uită la filmele regizate de Almodovar pentru a se lăsa îmbăiaţi în frumuseţea estetică. Filmele sale pot deveni sursa de inspiraţie pentru cei pasionaţi de artă și design. Ai spune că i-a reușit ceva aproape imposibil. Să ne facă să ne reconfigurăm emoţiile și acele stări evidente asociate culorilor primare din scenele cu personaje temperamentale. Îi datorăm lui Almodovar și invitaţia necesară de a reconsidera convenţiile. Dar mai ales regulile nescrise cu privire la sincronizarea validă/permisă dintre lumea afectivă și mesajul unei anumite culori.
În loc să devină sclavele unor personaje, să le intensifice stările ieșite din matcă, toate culorile tari din filmele lui Almodovar ajung să le absorbă, să le atenueze într-o stranietate care se impune în lumea personajelor. Culorile lui Almodovar sunt asemenea unui păpușar care își propune să facă din niște prezenţe chinuite și pândite de vulgaritate niște personaje mult mai profunde, așadar mai greu de etichetat sau de blamat.
Culorile și obiectele decorurilor prezente în The Human Voice au parcă un efect diferit faţă de cele din filmele de referinţă. Au rămas la fel de intense, la fel de prezente, la fel de stăpâne pe ele și la fel minuţios alese. Doar că, asemenea celor din filmele Julieta și Dolor y Gloria, obiectele și culorile din The Human Voice par de-sincronizate asumat de personaje.
Complicitatea obiectelor simbolice asociate feminităţii
În momente de mare zbatere masochistă pentru personajul central, privirea îţi este acaparată mai degrabă de un nud feminin renascentist. Un nud care doarme abandonat într-o langoare ademenitoare. În alt cadru vedem un cap de maură (de data aceasta desperecheată de varianta masculină, nelipsită în cultura meridională), familiar celor îndrăgostiţi de simbolurile Siciliei. Ambele obiecte simbolizează o feminitate făţișă, convingătoare din perspectiva canoanelor, spre deosebire de senzualitatea protagonistei, mai fluidă, plină de nuanţe.
Personajul feminin degajă o senzualitate stilizată. O senzualitate pe care simbolurile asociate obiectelor fie o susţin într-o complicitate exprimată alogoric, fie o privesc impasibil, cu detașarea zeiţelor netulburate de chinurile pamântencelor. Nu putem să nu ne gândim la plăcerea lui Almodovar de a crea voluptate vizuală tocmai prin punerea sub semnul întrebării a vechilor canoane estetice, implicit ale graniţelor dintre feminin și masculin. Doar că de data aceasta o face mult mai subtil, într-o liniște aproape onirică, demnă de calmul personajului feminin ce anunţă o posibilă dezlănţuire a imprevizibilului.
Decorurile de o frumuseţe netulburată au o lume a lor
În ultimele trei filme ale lui Almodovar, decorurile au mai degrabă o lume a lor. O lume de un echilibru estetic impecabil. Este și lumea din care personajele surprinse în momente de criză profundă par expulzate. Totodată, par decorurile unei lumi pierdute, apuse. Din această oază de armonie estetică, personajele devitalizate emoţional au fost înlăturate. Fie că este vorba despre femeia abandonată din The Human Voice, de regizorul ce și-a pierdut inspiraţia (și marea iubire) din Dolor y Gloria sau de mama care mimează împăcarea cu plecarea fără explicaţie a fiicei, din Julieta.
Uși către noi abordări
Un personaj devitalizat nu este un personaj tern în filmele create de Almodovar. Tilda Swinton susţine un rol principal versatil. Rolul ei demonstrează încă o dată de ce Almodovar a continuat să ne seducă. Ne acaparează până și în filmele ce par atipice raportate la stilul său. Acele filme în care a vrut să ne dea impresia că nu mai este acel Pedro Almodovar pe care îl știam.
Jocul actoricesc permite infiltarea nuanţelor complicate prin falia dintre personajul mut, dar extrem de expresiv și omniprezent din filmele sale -decorul minuţios și eclectic din punct de vedere estetic- și personajul central, mult mai tern decât cele din filmele ce l-au consacrat. Această stranietate indescifrabilă a Tildei Swinton deschide uși către noi abordări. Ele împrospătează continuu lumea unui regizor care nu vrea până la urmă să se îndepărteze de stilul prin care ne-a cucerit.
Regenerarea prin reapropierea de sinele estetic
În Dolor y Gloria, lungmetrajul ce i-a precedat acestuil film scurt, Almodovar promitea o regenerare. Era exprimată simbolic, prin intermediul unui personaj-cineast dornic de a-și resemnifica vindecător trecutul. În The Human Voice își ţine promisiunea din Julieta. Că poate face niște schimbări la nivelul personajelor feminine devenite arhetipale, fără a se îndepărta de sine. Rămâne același Almodovar chiar și atunci când își obligă fanii să își recalibreze așteptările cu privire la personaje și la dinamica lor emoţională.
Poţi vedea trailerul aici.
Te invit să descoperi și articolul despre filmul Madres paralelas.
Sunt Adriana Gionea si va invit sa imi descoperiti lumea populata de carti, filme, expozitii de arta, calatorii si festivaluri. Despre acestea scriu pe site-ul meu, Carti, filme si alte pasiuni. Va invit sa-mi descoperiti biblioteca, explorarile cinefile si artistii preferati. Sper sa va inspire, sa invite la dialoguri sau la discutii relaxate alaturi de prietenii vostri adunati la cafeneaua boema sau la ceainaria inconjurata de gradina visata. De asemenea, mi-ar placea sa imi spuneti, prin comentariile privind articolele mele, care sunt artistii, cartile si filmele recomandate de voi.
Indragostiti la Seoul – La capatul unor aventuri de-o noapte
16 decembrie 20246 carti bune descoperite in toamna lui 2024
9 decembrie 202454 de recomandari pentru targul de carte Gaudeamus 2024
2 decembrie 2024
Leave a reply Anulează răspunsul
Recomandari
-
Relatos de la resistencia/Povesti de rezistenta
6 aprilie 2024 -
Festivalul Filmului Japonez 2022
6 noiembrie 2022 -
Estambul otomano – Declaratia de iubire a unui clasic spaniol
18 aprilie 2023
Cautare in site
Informatii Contact
Puteti lasa un mesaj privat pe aceasta pagina de facebook dedicata
Cele mai vizualizate
Recenzii Aleatorii
-
Abisuri personale – Roma iubirilor la apus
1 iulie 2024 -
Cei mai frumosi ani din viata lui Anton – O nestemata
11 noiembrie 2021