Il Traditore – Un caz unic

Il Traditore are toate ingredientele unui film pe care să-l recomanzi și altora. Îi lipești imediat eticheta de neratat. Deși povestea este inclusă în reţeta (atât de) des folosită în filmele de succes – acelea despre mafioţi și Cosa Nostra – Marco Bellocchio te face să-i consideri filmul diferit, unic, având un mare impact asupra ta.

Il Traditore este un film care te va impresiona și te va marca. Dar altfel decât o fac marile filme despre mafioti, devenite unele de referinţă. Acţiunea spectaculoasă, prin care sunt demascate încrengăturile și afacerile din interiorul mafiei, este înlocuită de o altfel de prezentare a întâmplărilor veridice: prin schimbarea vechiului raport de forţe, provocată de condamnarea la ani grei de închisoare a sute de mafioţi, în urma celui mai mare proces împotriva Cosa Nostra.

Un rol de zile mari

Filmul atrage nu numai datorită poveștii de necrezut: aceea a primului mafiot care a îndrăznit să trădeze Cosa Nostra pentru a le permite procurorilor să spargă zidul omertei. Aplaudat minute în șir la Cannes, regizorul Marco Bellocchio mizează pe acea demascare palpitant-revelatoare a unei lumi închise. Pe scufundarea acţiunii în pitorescul atemporal (și uneori tenebros) al culturii locale ce a dus la supremaţia mafiei și pe un joc actoricesc memorabil și plin de autenticitate, încât ajungi să te întrebi de ce nu a fost actorul Pierfrancesco Favino câștigătorul trofeului pentru cel mai bun actor la Cannes 2019.

Fidel acelui farmec asociat de obicei unui film italian, chiar și unuia dur, Il Traditore este o adaptare inspirată, mai bine ancorată în realitate, a reţetei de succes din filmele mainstream despre mafioţii deveniţi legendă. Un astfel de mafiot intrat în istorie este și Tommaso Buscetta. Însă faima lui devine coșmarul oricărui don mafiot care mizează pe fidelitarea absolută a subdornonaţilor, deveniţi o mare familie.

Intrat într-un program eficient de protecţia martorilor, el a fugit în Statele Unite. A putut sta departe de mâna crudă a răzbunarii celor trădaţi. Astfel, Tommaso devine un pentito, numele rușinos dat de mafioţi trădătorilor.

Legile unei lumi diferite

Tommaso Buscetta a fost martorul-cheie în cel mai mare proces împotriva mafiei. I-a privit în ochi fără teamă pe cei mai temuţi capi. El a spus că nu a trădat Cosa Nostra. Cosa Nostra este cea care și-a trădat idealurile. Nu doar că a permis ca mult-iubitul său Palermo să devină capitala mondială a heroinei, de care au ajuns dependenţi până și copiii mafioţilor, inclusiv fiul lui Tommaso. Marea familie de mafioţi a ordonat ceva ce ar fi fost de nepermis când a intrat Tommaso în organizaţie: masacrarea copiilor și femeilor din familiile rivale. 

Un mafiot adevărat nu ucidea copii, și nici femei. Este reprezentativă imaginea unui mafiot care, pentru a nu fi ucis de Tommaso în tinereţe, iesea din casă doar însoţit de copil. Fiii cei mari ai lui Tommaso sunt uciși cu brutalitate. Atunci Tommaso devine colaboratorul altui sicilian intrat în istorie. Este vorba despre marele judecător Giovanni Falcone.  Acesta este interpretat într-un mod teatral (dar nu mai puţin convingător) de Fausto Russo. Vei descoperi un Falcone având prestanţa unui înţelept și umbra tristeţii împietrite a celui ce le-a văzut pe toate. Care asistase la decăderea Siciliei iubite.

Incoruptibilul Giovanni Falcone ajunge ţinta unei răzbunări cutremurătoare. Este ucis într-o explozie devastatoare provocată de mafioţi, surprinsă într-o scenă antologică, de un dramatism vizual apropiat de metaforă, în contrast cu bucuria victorioasă, ce răsuna pe străzile din Palermo locuite de interlopi, încât ai fi crezut că vezi scenele cu suporterii unei echipe de fotbal ce a tocmai câștigase un mare campionat mondial.

Mafiotul Tommaso începuse chiar să-l admire pe Falcone. Așadar merge până la capăt, în propriul război împotriva capilor mafiei. Uciderea judecătorului nu face decât să-i întărească hotărârea de a-i înfunda pe cei mai de temut capi ai mafiei.

O întâlnire memorabilă

Tommaso Buscetta decide să colaboreze cu autorităţile. Iar hotărârea lui este invincibilă. De fapt, este la fel de puternică precum cea a luptătorilor anti-mafie din Italia anilor ’80 -’90.

Sunt o adevărată încântare scenele în care Buscetta discută cu faimosul Giovanni Falcone. De numele lui Giovanni Falcone se leagă de fapt cea mai amplă acţiune a justiţiei italiene. Eforturile sale au trimis după gratii capii mafiei, deși nimeni nu ar fi crezut asta vreodată.

Vei fi impresionat de întâlnirea dintre Buscetta și Falcone datorită unui talent aparte al regizorului Marco Bellocchio: acela de a evita clișeele. Chiar și atunci când recurge la dialoguri simple, previzibile, ce par să urmeze un anumit tipar deja consacrat în cinematografie. Sunt suficiente câteva replici ferme, bine ţintite, care pot concentra de fapt esenţa luptei împotriva răului. Falcone iese din ipostaza de personalitate reală, bine plasată în istoria recentă a Italiei. Nu mai este judecătorul Falcone. Replicile sale fac din el un personaj mitic, atemporal, iar interogatoriul ajunge să para mai degrabă întâlnirea dintre două simboluri.

Cuvintele profetice ale lui Falcone (atât despre sfârșitul său, cât și al unei epoci din istoria mafiei) amintesc de relaţia alegoric-ancestrală, adesea iraţională, a fiinţei umane cu maleficul. Falcone vorbește despre un rău care ajunsese, peste generaţii, să fie considerat invincibil, asemenea unei fiiniţe mitice ale cărei capete răsar din nou după ce sunt tăiate.

Perspective adânci

Actracţiape care filmul o exercită asupra spectatorului se datorează în primul rând stilului apare în care este spusă povestea reală și prezentată imaginea mafiotului. Regizorul se joacă abil cu așteptările spectatorului, cu perspectivele. Se apropie fidel de adevărul istoriei recente, dar nu prezintă faptele arid. Asemenea unui veritabil cineast italian, știe să te seducă vizual. Să transforme faptele și documentarea în metafore despre natura umană.

Nici o scenă nu este doar o reprezentare a unei realităţi dure. Are Bellocchio un fel de a reda faptele încât să-ţi dea impresia că ajungi să aluneci într-o relatare cu tâlcuri mult mai ascunse. Sicilia profundă respiră dincolo de cutumuele ce au mistificat mafia.

Influenţa siciliana se simte în modul in care este spusă povestea. Se distinge infiltrarea tradiţiei narative. A basmului meridional, în care frumuseţea si viciul pot exista. Fără a urma totuși calea fabulosului în prezentarea ororilor – cum au facut-o regizorii unui alt film de la Cannes, tot greu de uitat și tot despre mafie (Sicilian Ghost Story), Bellocchio împinge la rândul său realismul spre alegorie. De data aceasta, alegoricul se revarsă peste imaginea interlopului meridional, ce și-a păstrat cutumele ancestrale, viciate apoi de malefic și lăcomie.

Farmecul asociat unui film italian și tema luptei binelui împotriva răului absolut se contopesc în promisiunea unei povesti captivante (și dătătoare de fiori) despre un personaj memorabil. Acest personaj memorabil este strâns legat de locul ce l-a zămislit și l-a șlefuit. El vine dintr-un colţ de lume în care frumuseţea peisajului te apropie de paradis, iar corupţia de un infern moștenit de la o generaţie la alta.

Tabloul unei lumi

Sicilia mafiotului Tomasso Buscetta este o lume ce pendulează între vechi și nou (a se înţelege și între mit și realitate). Vei intra foarte rapid în această lume. De fapt, prima scenă a filmului te face să te simţi un oaspete-martor ce are acces la întâlnirea tuturor capilor mafiei.

Într-un palat sicilian somptuos, demn de nobilimea din Ghepardul, acești capi împreună cu soţiile și fiii lor se reunesc. Este un moment valorificat simbolic de Bellocchio pentru a reprezenta o lume. Foloseste cadrul nocturn pentru a uni prezentul viciant – reprezentat de punerea la cale a unor afaceri murdare și a eliminării celor ce le-au pierdut respectul și le-au încălcat legile – cu pitorescul feeric atemporal, simbolizat de imaginea unei nopţi de vară, când Sicilia capătă stralucire și se întâlnește cu timpul sacru reprezentat de fabuloasele ritualuri din timpul sărbatorii dedicate Sfintei Rosalia.

Această primă scenă nuanţează așteptările cu privire la calitatea filmului și a prezentării evenimentelor. Este legată mai ales de filtrarea estetică a realismului și a imaginii unui mafiot. Realismul va fi dublat de semnificaţiile alegorice atașate luptei împotriva răului. Astfel, regizorul nu ignoră nevoia spectatorului de mesaje profunde, cu tâlc, și nici rădăcinile siciliene ale personajelor – Sicilia fiind asociată cu nevoia de mit, de poveste ce include atât frumuseţea, cât și tenebrosul.

Realitatea prezentată este crudă. Însă regizorul strecoară și momente luminoase, de frumuseţe sentimentală. Este reprezentativă pentru amestecul de frumuseţe și oroare încă o scenă antologică despre rezistenţa iubirii dintre mafiot și femeia vieţii lui. Femeia fidelă va rezista atârnată de un elicopter, la zeci de metri deasupra oceanului, fără a-și trăda soţul. Acesta este obligat s-o privească din celălalt elicopter, pentru a fi determinat să colaboreze cu autorităţile braziliene, primele ce au vrut să-i vină de hac.

Personajul plin de contradicţii

Preocuparea pentru alegoric și pendularea între frumuseţe și urâţenia violenţei extreme conduce întregul scenariu și conturează personajul central. Interpretat multifaţetat, printr-o desfășurare de ipostaze și emoţii contradictorii de Pierfrancesco Favino, mafiotul Tomasso Buscetta devine o altă întruchipare a bărbatului grandios din lumea interlopă. Grandoarea lui nu vine din capacitatea de a intimida. El și-a pierdut, puterea. Mai bine zis, nu și-a dorit-o niciodată cu adevărat, refuzând să devină un cap și alegând să rămână un simplu executant, ce-i drept mai înstărit. Devine cu adevărat un mit când încetează să corespundă idealului de virilitate impus de mafia care s-a pliat pe modelul patriarhal meridional.

Tomasso Buscetta nu este genul de mafiot ce strârnește repulsie, dispreţ, revoltă. Şi nici admiraţia celui ce vrea un model de masculinitate copleșitor, intimidant. Deși nu este departe de brutalitatea mafiei, nu vezi în imaginea lui plăcerea de a domina. Este mai degrabă un soţ ce nu se sfiește să-și arate nevoie de afecţiune în prezenţa soţiei. Un tată devenit fragil, disperat când își vede fiul în pragul sevrajului chiar la întrunirea în care familiile mafiote își etalau nu doar puterea, ci și adevărata avere – reușita copiilor, viitorii stăpâni, transformând reuniunea din timpul sărbătorii sacre într-o declaraţie de fidelitate demnă de un unirea forţelor într-un clan, strict supravegheată de masculii alfa, dar și în confirmarea unui model existenţial intact conservat de secole.

Din tatăl ce își vede familia ruinată de heroină devine aliatul suprem al judecătorului Falcone. Personajul Buscetta ajunge aproape să-l venereze pe Falcone. Admiraţia este inspirată tot de modelul arhaic legat de masculinitate. Este admiraţia unui bărbat de onoare (nu doar din Sicilia) care întâlnește un alt bărbat care nu se teme. Care nu își trădează crezul și nu ezită să își ducă misiunea până la capăt, înfruntând pericolele și chiar moartea.

Dialogurile despre mafioţi, bine și rău dintre protagonist și judecătorul Falcone te absorb asemenea replicilor prevestitoare precum un oracol sau acelor mesaje atemporale despre fiinţa umană și coruperea ei. Însă lipsită de afectarea cu pretenţii filosofice eșuate în clișee.  

Scene antologice

În loc să exploateze prin exotism, fascinaţie sau glorificare, de dragul comercialului, mitul romantic (și din păcate încă aspiraţional) al mafiotului considerat om de onoare până la moarte, regizorul alege calea adevărului istoric – primul (și cam singurul) război major câștigat de Justiţie impotriva Mafiei, cu preţul morţii violente a incoruptibilului judecator Giovanni Falcone și a prietenului Paolo Borsellino, deveniţi adevăraţi zei în conștiinţa colectivă a italianului sătul până-n gât de corupţia dublată de organizarea unei societăţi primitive.

Prin reţeta irezistibilă, deoarece permite pendularea între alegoria îmbibată în cutumele meridionale și un realism ce împrumută rigoarea unui documentar, acest adevăr istoric întrece prin suspansul concentrat și turul de forţă actoricesc impactul altor filme antrenante și grandoman-spectaculoase despre mafioţi.

La magnetismul filmului exercitat asupra spectatorului contribuie și câteva scene spectaculoase. Una dintre ele legată de reprezentaţia oferită de Buscetta în sala de judecată. Interpretarea lui Pierfrancesco Favino face din această scenă una antologică. Între un one man show exploziv și un dialog savuros avut cu alţi mafioţi ce-l acuză de trădare. De la reprezentaţia oferită de Favino în rolul lui Buscetta se face o trecere abruptă la reacţiile colective. Boxa acuzaţilor devine o cușcă unde paroxismul dă în clocot suprarealist. Acuzaţii transformă sala de judecată într-un spectacol absurd, comic și grotesc. Stârnesc stupefacţia prin reacţiile de animal isteric, de fiinţe care pun în scenă o nebunie colectivă ca bravadă, când își dau seama că pot pierde puterea. Că ar putea fi învinși chiar de instituţiile pe care le crezuseră slabe, coruptibile, naive.

Prin scenele ce redau atmosfera dintr-o sală de judecată, Bellocchio merge mai în adâncime. Depășește interesul pur documentar, prin care să redea fidel un proces fără precedent. Sala de judecată devine un simbol al unei rupturi. Unor acuzaţi li se atrage atenţia că nu vorbesc în limba oficială: italiana. Ni se amintește astfel de mozaicul lingvistic al Italiei. Dar în contextul dureros al unei înstrăinări, al unei falii. Folosirea unei alte limbi reflectă modul în care fărădelegea specula diferenţele. Nu vedea mozaicul cultural, ci despărţirea de legile oficiale, formând o lume paralelă. O lume închisă după ce devenise mai întâi captivă.

Compasiunea faţă de Sicilia abandonată

Urmărind Trădătorul, te întrebi dacă nu cumva miza filmului este dublă. Dincolo de omagiul adus lui Falcone, Marco Bellocchio a vrut să reprezinte o lume în sine. Zărești și un dram de compasiune faţă de oamenii Sudului abandonat. Prădat și mereu aflat sub zodia terorii, acceptându-și resemnat soarta tragică.

Prin muzica folosită și prin portretul lui Falcone și al lui Buscetta, anumite scene capătă un aer palermitan sentimental, dar și fatalist. De sfârșit (tragic) de lume. Un parfum și o eleganţă vizuală demne de un film clasic italian. În această eleganţă a cadrelor și în melancolia sfâșietoare din reprezentarea Siciliei în momentele de acalmie ale filmului descoperi de ce te impresionează de fapt filmul. Marco Bellocchio reușește să arunce un ochi de apă limpede într-o mocirla umană. Un tardiv suspin umanizant în culisele unei lumi sinistre. Chiar și atunci când personajul central nu dă semne de remușcare.

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să descoperi și filmul Oameni de treabă.