The Beast (La Bete) – O calatorie pentru salvarea de sine

The Beast (La Bete) se dinstinge nu numai prin interpretarea plină de magnetism a unor actori precum Lea Seydoux și George MacKay. Prezentat la Festivalul de la Veneția, ales pentru a închide Bucharest International Film Festival 2023 și inclus în secţiunea Panorama a Festivalului de Film Francez (ediţia din 2024), La Bete te va seduce tacticos dacă îţi plac abordările insolite a unei teme (deja mult) prea folosite în filmele despre călătoria dincolo de timp, în căutarea sufletului-pereche.

Deși ar fi putut fi un simplu film sentimental, romantic – degizat într-un manifest distopic împotriva dezumanizării prin înlocuirea sufletului de noile tehnologii -, puțin mai elegant decât cele siropoase, La Bete se dovedește a fi unul precum un cameleon strecurat de la un gen cinematografic la altul. Clișeele sunt pulverizate prin tensiunea unui thriller, iar sentimentalul capătă stranietatea unei distopii adeverite mai degrabă existențialist decât artificial, prin efecte speciale și mesaje monumentaliste despe finalul unei lumi așa cum o știam.

Un film irezistibil

Regizorului Bertrand Bonello i-a reușit o echilibristică de-a dreptul irezistibilă. Un balet pe sârma suspendată între vraja unui film de epocă inspirat de fastul Parisului Belle Epoque, un basm modern în epoca inteligenței artificiale și a teribilei frici de atașament tratată cu o fugă spre hedonism, un mit al sufletelor damnate, care se caută în alte și alte vieți și un thriller ce pompează și o doză bine calculată de umor negru.

Reîntâlnirea sufletului pereche

Filmul este o călătorie între trei epoci. Vechea călătorie de reîntâlnire a sufletului pereche. Personajele Gabrielle și Louis se tot caută dintr-o viaţă în alta. Se apropie prin emoțiile intense, dar se văd condamnaţi la despărțiri brutale.

Poveștile din epoci diferite sunt expuse prin stiluri la fel de diferite. Iar marea calitate a filmului este legată tocmai de talentul regizorului de a doza ascendent acumularea tensiunii la trecerea de la o poveste la alta. Ceea ce părea un film gratifiant doar pentru amatorii de povestioare previzibil de sentimentale din Parisul de altădată se transformă într-un thriller cu accente de horror stilizat, psihologic, în care frica indusă spectatorului vine mai degrabă din demonii personajelor, nicidecum dintr-o apariție exterioară.

Această dozare a suspansului permite și metamorfoza de la un film de epocă ușor sentimental la un thriller plasat în cartierele de lux din Los Angeles, cu arhitectura minimalistă (ce poate căpăta foarte ușor conotaţii anxiogen-alienante), cu pereţi de sticlă și sculpturi abstracte, așadar perfectă pentru a instala teama abisală. Dacă la început pare un film în care se liniaritatea coerenței narative pare întreruptă frustrant, trecerea spre thriller asamblează toate elementele într-un mod clarificator.

Metafora bestiei

Gabrielle și Louis se întâlnesc în Parisul Belle Epoque. În saloanele elegante precum o vrajă schimbă impresii despre tablourile ce scuturau confortul burghez, fiind o îmbinare între Egon Schiele și Lucian Freud. De fapt, ambii ne dat de înțeles că se cunoscuseră cu ani în urmă, în Napoli. Atunci, Gabrielle, căsătorită între timp cu prosper om de afaceri, fabricant de păpuși, și devenită o faimoasă pianistă, în jurul căreia gravitează admiratori, printre care și faimosul Paul Poiret, îi mărturisise lui Louis marele ei secret: frica de a se implica în legături intense, fiind convinsă că urmează să se întâmple ceva rău în viața ei, care va distruge totul precum o bestie înfuriată, de neoprit. Tocmai această frică pare să o fi determinat să-l respingă pe Louis. Să-și facă pierduta urma când s-au întâlnit prima oară în Italia, acceptând în schimb o căsătorie ternă la nivel emoțional, dar securizantă prin stabilitatea oferită.

Metafora bestiei prevestește turnura cu totul neprevăzută și trepidantă din ultima parte. De fapt, simbolul bestiei din junglă, ce exprimă teama față de propria natură impetuoasă, arată cum un text clasic – povestirea The Beast in the Jungle, a lui Henry James, bazată pe analiza psihologică, poate fi interpretat neconvenţional și împrospătat în raport cu problemele și noile coduri afective ale omul actual. În povestirea lui Henry James, cel ce fuge de el însuși este personajul masculin. Regizorul schimbă perspectiva. În La Bete, Gabrielle este cea care evită implicarea, alegând stabilitatea burgheză.

O altă perspectivă

Dualitatea de tip intensitate-conformism burghez se preface în dualitatea autenticitate emoțională-artificial din a doua poveste. În această poveste, Gabrielle nu se (mai) teme de emoții. Își asumă foamea de sentimente. Ea este printre ultimii pământeni ce refuză substituirea omului imperfect, supus emoțiilor ce pot genera greșeli, cu noua inteligență artificială. De aceea este inclusă într-un program de purificare a memoriei. Dar mai întâi îi sunt activate amintirile. Unele dintre ele sunt legate de finalul tragic al iubirii dintr-o altă viață. În această altă viață ea era cea care nu-și nega sentimentele, iar Louis o victimă (devenită periculoasă) a propriei incapacități de a se lăsa iubit.

La Bete este un exemplu de adaptare plină de șarm a unui text clasic, adesea considerat demodat. O adaptare într-un registru mai dinamic și mai generos cu nevoia de hibridizare a influențelor cinematografice. Tocmai această abordare ar fi dus la ruinarea scenariului. La împrăștierea într-un film dezlanat a celor trei povești asamblate. Totuși, regizorul găsește similitudini între povesti. Există o legătură între lumea pianistei din Parisul Belle Epoque și lumea personajelor moderne. Ambele lumi devin martorele unui apus de epocă.

Gabrielle nu cunoaște un Paris descris flamboaiant. Nu vezi un ecran împănat de butaforii extravagante. Parisul din povestea ei este inundat de revarsarea Senei. Orașul surprins melancolic devine un presentiment. Da fapt, inundarea Parisului avea sa anunțe puhoiul de evenimente istorice prin care se va ieși din fastul Belle Epoque.

Trecerea prin timp

De la melancolia sfârșitului de epocă se trece la dezolarea tinerei Gabrielle în postura celei ce asistă la înlocuirea autenticităţii umane cu robotii. De fapt, regizorul introduce natural elementele ce fac trecerea de la o epocă la alta, prin anumite detalii. Soțul lui Gabrielle găsise materiale pentru păpuși prin care să imite umanul. Ajunsă în orașul viitorului, Gabrielle se vede nevoită să interacționeze cu păpuși ce imită oemenii.

Încă un detaliu ce leagă armonios cele trei povești: singurătatea personajelor. Ele par izolate de ceilalți. Rămân astfel în ultimul bastion al umanului. Desprinse de lumea celorlalți. În loc să pară cu totul dezolantă, această izolare permite infiltrarea elegantă, deloc artificială, a vrajei specifice unui basm modern. Dozarea luminilor – de la cele de salon parizian la cele specifice unui club futurist cu neoane – și muzica devin esențiale în trecerea suvă de la ireal la actualitate. Simți un fior oniric necesar alunecării graţioase către alegorie. La acesta contribuie irezistibil coloana sonoră. Îţi va reaminti astfel de flerul lui Xavier Dolan în alegerea muzicii.

Oniricul este la început languros. Revezi de fapt aceeași privire de un amestec intre langoare și tristețe, specifice lui Lea Seydoux. Personajul Gabrielle își păstrează langoarea ce-i dă un farmec nelumesc. În schimb, Louis devine un cameleon. Interpretarea actorului a dat de fapt sarea și piperul poveștii. Interpretarea acestuia înșiră cu o ușurință plină de carismă ipostaze contradictorii. Este când bărbatul cu alură de aristocrat decadent Belle Epoque, când un psihopat misogin, pe cale să izbucnească. Datorită personajului masculin interpretat versatil filmul îţi acaparează atenţia prin suspans, menţinând credibilă puntea de la o poveste la alta, în ciuda unei treceri bruște, în care evazivul înlocuiește adesea claritatea.

Poţi vedea trailerul aici.