Vento largo – Daca Hemingway si Cezanne s-ar fi intalnit in Liguria

Francesco Biamonti merită descoperit de toţi cei interesaţi de literatura italiană. Te va determina să faci această afirmaţie romanul Vento largo. Scriitura degajă acel tip de frumuseţe poetică asociată melancoliei sfâșietoare a unei lumi ce se destramă. Lumea unei Italii rurale postbelice văzute din perspectiva ultimilor locuitori ai unui sat din Liguria. Ritmul molcom al existenţei lor scurse între între munte și mare este întrerupt de plecări frecvente, de nevoie, spre docurile Marsiliei.

Ultimii locuitori ai unei lumi

Vei descoperi o poveste de viaţă demnă de un film despre vieţile italienilor influenţate de schimbările sociale, pe fundalul oferit de una dintre cele mai frumoase regiuni ale Italiei. De fapt, personajele vor călători între Liguria rurală, Marsilia și Nisa, încercând să ducă o viaţă mai bună. Dintre aceste personaje se distinge Vari. Decis să rămână în satul lui, pentru a continua să cultive flori și măslini, Vari pierde aproape toată recolta în timpul unor zile traversate de un val de frig, atipic pentru acea regiune. Pentru a supravieţui, va accepta să ajute imigranţii din Europa de Est, Magreb sau Orientul Apropiat să ajungă-n Franţa. El îi va trece dincolo.

Povestea lui Vari se va intersecta cu a fiicei unui profesor stabilit recent în regiune. Aceasta se îndrăgostise de un bărbat care făcea și contrabandă. Fiica profesorului este nimeni alta decât prietena bună a celei devenite marea lui iubire. Sabel, femeia iubită de Vari, dispare la un moment dat. Plecarea ei bruscă din sat coincide cu moartea unui alt bărbat ce ajuta imigranţii să ajungă în Franţa.

Un bărbat care așteaptă

Vari devine un bărbat care așteaptă. Așteaptă vești de la Sabel. Așteapta nopţile potrivite pentru a trece imigranţii. Dar cea mai mare așteptare este cea legată de trecerea spre o altă etapă. Să rămână într-un sat fără perespectivă, unde singura certitudine este frumuseţea neperturbată a locului natal, ce îi atrage pe călătorii străini ce s-au stabilit în mijlocul peisajului cu stânci, măslini și miresmele aerului marin? Sau să plece și el pe mare?

Vento largo este un roman precum o mostră de slow cinema. Paginile par cadrele unui film care surprinde spiritul unui loc. Un film care îi permite peisajului să-si impună ritmul. Să îţi lase impresia că ești vecin cu personajele. Că ajungi să privești alături de ele schimbările ireversibile, dar și frumuseţea. Ritmul încetinit (dar fără poticneli) îţi permite să te bucuri și mai mult de lectură. Lasă misterul să respire. Acelui mister legat de adevăratele dorinţe ale personajelor feminine din existenţa lui Vari.

Datorită acestui ritm vei avea impresia că devii tu însuţi un locuitor al acelei lumi cu peisaje idilice, scufundată în melancolia abandonului, ireversibilului. Scriitorul declarase că se lăsase inspirat de picturile lui Paul Cezanne. Într-adevăr, vei regăsi aceeași întâlnire stranie dintre peisaje și melancolie. Exact ca-ntr-o pictură a lui Cezanne, în Vento largo ghicești suspine de melancolie, (uneori) de neliniște, sub culorile unui peisaj senin, estival, în care ai vrea să locuiești.

Locul, un personaj indispensabil

Francesco Biamonti are talentul scriitorilor, dar și al cineaștilor italieni, de a transforma locul în personaj. Satul din Liguria, de unde se ajunge ușor în acea parte a Franţei asociate vieţii strălucitoare de la Nisa, dar și trepidantului port Marsilia, ţi se dezvăluie prin scene banale, dar care spun totul. Mica rutină a personajelor ce se întâlnesc la cea mai populară osterie sau la aceeași cârciumă, intersectările lor cu dialoguri sumare și cu tăceri care vorbesc îţi permit o imersiune în autenticitatea pe cale de dispariţie a unui loc ameninţat de contrabandiști.

Prin stilul său, prin talentul de a umple tăcerile de sensuri ce duc interpretările în multe direcţii, Francesco Biamonti seamănă cu Hemingway. De fapt, ai spune că s-au întâlnit în romanul său Hemingway și Cezanne, sfidând timpul. Asemenea lui Hemingway, folosește replicile sumare și descrierile articulate ale unui loc pentru a capta sentimentele răscolitoare ale unor personaje cuprinse de tristeţi sfâșietare, care odată exprimate prin cuvinte riscă să fie vulgarizate, simplificate. Există multe adevăruri personale care nu se spun sub aparenta simplitate a unei replici. A unei descrieri, a unei tăceri. Exact ca-n marile povestiri ale lui Hemingway. Doar că Francesco Biamonti dublează precizia lui Hemingway cu melancolia specifică a lor săi.

Te invit să descoperi și cartea La lunga strada di sabbia.