Afire (In bataia focului) – Vapaia interioara

Prin Afire, filmul câtigător al Ursului de Argint în 2023, Christian Petzold își consolidează statutul în galeria regizorilor sofisticaţi, capabili să dozeze răbdator tensiunile, pentru a pătrunde în adâncurile psihicului fără artificii intruzive sau exteriorizări spectaculoase ale personajelor.

Acolo unde alţii folosesc bisturiul analizei necruţătoare, Christian Petzold apelează la misterul delicat precum o boare ce plutește în lumea personajelor acaparate de sentimente răvășitoare. Iar misterul este dublat de viziunea insolită dată tocmai de textura delicată prin care expune anumite sentimente și emoţii incandescente, pe care alţi regizori le explorează de obicei prin veritabile scene furtunoase.

Lui Petzold îi reușește un lucru rar. Poate pătrunde în miezul unor probleme apăsătoare păstrând subtilitatea și enigma până la capăt. Iar în Afire îţi dă impresia că așază o ţesătură diafană peste emoţiile care sapă strident în fiinţa umană. Dar o ţesătură care devine o graniţă puternică între liniștea de la suprafaţă, de amiaza leneșă de vară, cum vezi în tablourile lui Paul Gustav Fischer, și vâlvătaia de dedesubt, care nu dă nici un semn vizibil privind momentul ieșirii la suprafaţă, deși izbucnirea într-o flamă devastatoare este inevitabilă.

Vâlvătaia amânată

Afire este un film despre o vâlvătaie amânată. Cum intuiai, Petzold folosește ameninţarea din exterior pentru a reflecta intensitatea unor trăiri ce nu pot fi exprimate în cuvinte. Preferă să lase scenele să respire molcom. Să plutească în langoarea subtilităţii, a insinuării prin intermediul privirilor. Petzold deviază ameninţarea externă pentru a exprima dezgheţarea unei lumi lăuntrice amorţite. Lumea unui personaj care fuge de vitalitatea propriilor trăiri, preferând carapacea ursuzului.

Vâlvătaia emoţională expusă metaforic este legată de incendiile de vegetaţie. Acestea ameninţă peisajul idilic din jurul căsuţei de vacanţă unde se retrag personajele filmului – un scriitor dominat de teama de ratare, ce șlefuiește ultimele pagini ale manuscrisului, presat de timp, gândindu-se obsesiv că și-ar putea dezamăgi editorul și cel mai bun prieten al său, care încearcă să capteze cele mai bune imagini ale mării în fotografiile care să-i convingă pe evaluatori că merită admis la o importantă școală de artă. Ajungând la casa de vacanţă deţinută de mama fotografului, o întâlnesc pe Nadja. Ea este fiica unui coleg al proprietarei, urmând să își petreacă vara tot în această casă retrasă.

Casa este amplasată aproape de litoralul Baltic. Mai bine zis, acolo unde pădurea deasă întâlnește marea, cu dunele pitorești la care visau maeștri peisajelor. În acest cadru de vară leneșă, tensiunile mocnesc prevestitor. Doar că izbucnirile întârzie să provoace exploziile generate de obicei de atracţia la prima vedere și de senzualitatea ce plutește în aerul estival.

Misterul din jurul relaţiilor

Îţi imaginezi, pe bună dreptate, că apariţia Nadjei va schimba relaţia dintre cei doi prieteni. Farmecul seducător și totodată misterios al Paulei Beer este deja asociat cu poveștile de iubire ale lui Petzold. Cu acel aer nelumesc pe care îl aștepţi iar, după ce i-ai văzut ultimele filme. Vei descoperi și o poveste de iubire, dar nu și previzibilul triunghi amoros. Personajele au parte de o vară nemţească, adică mai potrivită unui ritm domol. Nu vezi vara exuberantă cu albastrul meridional, ci mai degrabă una discretă, care se picotește introspectiv.

Pe fundalul acestei veri într-un peisaj mai liniștit încep să se manifeste stângaci și ambiguu sentimentele unuia dintre personaje pentru Nadja. Sentimentele nu sunt grăbite, chiar dacă pare o dragoste la prima vedere, inspirată de o prezenţă feminină cu farmec irezistibil și atitudine oscilând între tachinarea cochetei conștiente de magnetismul personal și generozitatea unei bune confidente, între dezinvoltură și inocenţa ludică.

Pînă să lase vâlvătaia să cuprindă lumea personajelor, Petzold le dă acel ragaz al oazei estivale. Sentimentele se cristalizează pe măsură ce se desfășoară niște scene care încântă sinestezic spectatorul. Camera de filmat surprinde ritmul amiezilor dilatate ale verii. Scufundarea în liniștea micilor discuţii, într-o picoteală ce transformă somnul de la amiază într-o desfătare.

Totuși, în milocul picotelii încep să apară semnele unor evenimente care să ia cu asalt vieţile tuturor. Iar Petzold știe cum să insiste asupra acelor detalii ce ascund un pericol. O tăcere prelungită, un obiesct sau personaj reprezentat dintr-un unghi nefamiliar sau o lentoare insinuantă.  De fapt, ești anunţat încă de la începutul filmului că urmează o poveste derulată într-un ritm al lentorii senzuale ce poate lua o turnură ce poate învecina voluptatea unei iubiri cu tristeţea apăsătoare.

Melodia prevestitoare

Melodia ce deschide filmul nu este aleasă doar pentru te introduce acroșant prima scenă în care personajele străbat un drum înconjurat de vegetaţia ce promite o vară nesfârșită. In My Mind, irezistibila melodie de la Wallners, ar putea fi comparată cu uvertura. Rareori ai descoperit o piesă care să se integreze atât de bine în mesajul filmului. În arhitectura scenariului, în care tot ce creste în intensitate este mai degrabă discret, enigmatic. Dar mai ales în intenţia regizorului privind evoluţia personajelor și a scenelor. Eliberând endorfine în mintea spectatorului, melodia este tandră precum o briză și hipnotică precum un vis ciudat la amiază, ansamblat din scene familiare ce par să ascundă un sens răvășitor. Inspiră acel ceva enigmatic, un nelumesc gata să pluteasca mereu în jurul personajelor lui Petzold.

Vocea insinuant-senzuală, dar și melancolică, din melodia In My Mind, revine obsesiv. Persistă în mintea lui Leo, personajul care vrea să devină scriitor. Totodată, reflectă nevoia lui Petzold de a găsi breșe de nelumesc în banalitate. Dacă în Undine descopereai un nelumesc mitic, simbolizat de elementul acvatic din apropierea spaţiului urban berlinez, ca opoziţie între arhitectura solidă, impozantă, și fragilitatea din adâncurile fluide în care se scufundă personajul-scafandru, în Afire nelumescul este nu doar mai subtil, dar are legătură cu niște reacţii aparent fără sens, ori având un sens ușor de etichetat.

Pentru a exprima acest nelumesc, Petzold îl integrează mai degrabă în ritmul languros al timpului estival. În dialogurile care nu sunt duse până la capăt, dar care scot la suprafaţă o întreagă lume ascunsă în fuga de sine a celui ce se trezește acaparat de ceva ce nu mai simţise.

Cinefilii vor face o paralelă între acest film și cele ale lui Rohmer. Mai ales cu filmele din ciclul anotimpurilor. Simţi acea răbdare demnă de Rohmer în a prezenta marile întâlniri ce schimbă traiectoriile personajelor. Acele întâlniri pline de revelaţii, dar camuflate în lejeritatea picturală. Doar că Petzold te face să simţi respiraţia prevestitoare în ceafa delicată a tihnei estivale. Astfel, urmărind scenele și dialogurile, vei afirma că prin Afire Petzold te provoacă (involuntar) să-ţi imaginezi un Rohmer care nu lasă peisajul să fie un martor mut al dialogurilor, care mai degrabă induce peisajului o atmosferă de vis ciudat. Dar tocmai visul îl ocolește pe scriitorul-personaj, a cărui existenţă se va schimba. Exact ca-ntr-o vacanţă iniţiatică, la capătul căreia va trece într-o altă etapă, mult mai complexă.

Viaţa care se vrea trăită înaintea scrisului

Intrat în pană de inspiraţie, Leon se teme că nu va termina la timp romanul ce urma să fie evaluat de editorul său. Speră la o vacanţă care să-i permită să se reîntoarcă în mintea lui, pentru a putea scrie. Cheful de distracţie al prietenului său îl sâcâie. La fel și sunetele incandescente venite în toiul nopţii din dormitorul Nadjei.

Parcă toate s-au aliniat pentru a nu-i permite lui Leon să ducă la bun sfârșit cartea. Refuză toate propunerile de a petrece mai mult timp pe malul mării. Este asemenea unui ursuz ce vrea să fie lăsat în pace. Manuscrisul îi ocupă tot timpul. Parcă vara nici nu ar exista pentru el. Blocat în propriul scenariu de scriitor ameninţat de ratare, se închide în sine. Fuge de tot ce nu are legătură cu scrisul. Dar mai fuge și de Nadja, care se uită adesea irezistibil la el, încercând să îl scoată din carapace.

Aparent, Leon este un personaj plat, iritant pentru cei din jur. Totuși, atitudinea morocănoasului are densitatea unei enigme. Asemenea unui aisberg, Leon pare să ascundă o lume neașteptată sub vârful aparentelor. Iar Nadja insistă să-l provoace, uneori până la exasperare. Să-i elibereze emoţiile de sub pojghiţa ciufuţeniei. Ea are atitudinea ludică a celei capabile să întâmpine ghiduș un ezitant incurabil, restras.

Leon, un personaj mai complicat decât pare

Vei aprecia modul în care actorul Thomas Schubert îi dă viaţă personajului Leon. Fără a miza pe o expresivitate ieșită din comun, îţi rămâne în memorie. Tocmai pentru că știe cum să facă dintr-un personaj ezitant, șters, unul care să te intrige. Se joacă pe tot parcursul filmului cu așteptările tale. Ştie când să fie opac în relaţia cu Nadja, încât să nu i se ghicească nici o intenţie. Își păstrează sentimentele zăvorâte în spatele misterului, până la ultima scenă. Dar nu este un mister provenit dintr-un joc sofisticat între lumea interioară și percepţiile celorlalţi. Mai bine zis, ceea ce pare mister este de fapt închiderea în sine. Scrierea cărţii ar putea fi și un pretext pentu a se închide în sine. Pentru a tăia legăturile cu cei din jur.

Leon pare că nu se poate relaxa, devenind un morocănos incurabil. Însă ușor, ușor apar breșe în izolarea construită. Corpul începe să nu-l mai asculte. Când să termine manuscrisul, adoarme. Aluncă în somnul verii pe malul mării. Ar putea fi semnul unui abandon în acel timp al răgazului estival. Al imprevizibilului exuberant ce se vrea trăit înaintea scrisului, ce îi sabotează pe ezitanţi. Dar tocmai de acest răgaz fuge Leon. El folosește mai degrabă tentativa de a scrie un roman pentru a pune o barieră între el și ceilalţi. Mintea lui este un refugiu. Însă ameninţarea incendiilor îl obligă să iasă din carapace.

Pe măsură ce încearcă să se pună la adăpost, Leon, personajul-scriitor, îţi arată o altă miză a filmului. În film nu se întâlnesc doar două personaje în care s-ar putea înfiripa o poveste de iubire. Petzold pune faţă-n faţă inautenticitatea cu exuberanţa. Izolarea în sine cu ancorarea necesară în relaţiile umane. Iar sub această opoziţie ascunde viziunea despre toate încercarile care pot căli un viitor artist.

Apropierea vieţii de marile pierderi nu poate fi evitată. Leon descoperă acest adevăr abia când lumea pe care încerca să o evite îi invadează lumea interioară ancorând-o într-un exterior palpabil, viu. Nu doar că-l face mai conștient de veridicitatea emoţiilor ce se manifestă în jurul său și care îl vizează, ci îi deviază imaginarul din matca mediocrităţii spre o șlefuire matură a scriiturii.

Poţi vedea trailerul aici.