Parthenope – Un Napoli al frumusetii nemuritoare

În Parthenope, regizorul Paolo Sorrentino își păstrează promisiunea făcută în La Grande Bellezza: să transforme sala de cinema într-o capsulă nemuritoare, unde nostalgia senină precum albastrul meridional să întâlnească senzual și oniric-febril splendoarea nopţilor într-un oraș plin de palate cu nimfe de marmură, picturi cu personaje enigmatice și reveria cu tentă alegoric-supararealistă pitită prin saloanele monumentale în penumbre ce flirtează ghiduș cu insinuante licăre de lumină. De această (re)conectare la capsula de splendoare depinde verdictul dat de spectatorul care vede Parthenope, distribuit în România de Independenţa Film.

Moștenirea lui Fellini

În ciuda obsesiei pentru a crea un film în care să te îmbăiezi vizual ca-ntr-o mare de frumuseţe italiană clasică, Paolo Sorrentino evită calofilia enervantă printr-o tușă de ironie cu note satirice, metaforice sau carnavalești. De aici și comparaţia frecventă cu Fellini, mai ales datorită împreunării fără cusur a splendorii cu satira carnavalescă sau cu accentele unui erotism pe alocuri burlesc.

Tot de la Fellini pare să fi învăţat cum să transforme această frumuseţe într-o pală de vis. Într-un oniric vecin cu suprarealismul, cu mitul tinereţii eterne. Să le ofere profunzime personajelor chiar și atunci când par niște marionete enigmatice, scoase parcă din revistele de modă, așadar create mai degrabă pentru a seduce vizual, nu pentru a fi înţelese, analizate (de altfel, piesele vestimentare iconice, inclusiv sacourile Yves Saint Laurent, joacă un rol esenţial în reprezentarea diferitelor epoci străbătute de personajul feminin central).

Această profunzime din filmele sale vine tocmai din replicile eliptice ale personajelor. Replici amintind de acele maxime ale filozofilor care emit, printr-o singură frază, o înţelepciune pulverizată în mii de interpretări legate de sensul vieţii, efermer, tinereţe, senectute, frica de moarte sau de pierdere a marii frumuseţi.

Înţelepciunea senină

image: Gianni Fiorito/Independenta Film (press kit)

Exact ca personajul Jap Gambardella (din La Grande Bellezza), cuceritoarea Parthenope și profesorul ei preferat, care o face să iubească și mai mult antropologia, emit astfel de replici pline de (sub)înţelesuri, dar care până la urmă rămân de nepătruns, chiar dacă sunt de o luciditare sclipitoare, aruncând în mintea ta jerbe de revelaţii sau măcar de interpretări inedite ale unor situaţii de viaţă familiare.

Dialogurile sunt reduse la aceste replici, iar scenele sunt create nu pentru a compune o naraţiune cap-coadă. Nu culminarea dramelor cu un deznodământ îl preocupă pe Sorrentino, ci întreţinerea vieţii ca vis de frumuseţe absolută. Cu fiecare nou film, pe Sorrentino îl preocupă obsesiv salvarea acelui onirism imponderabil, creat prin alăturarea aparent fără sens (exact ca într-un vis) a unor imagini, detalii arhitecturale sau chipuri de sculpturi, săli de palat cu tablouri baroce sau renascentiste, dar care ajung să capete intensitatea atribuită de obcei unor simboluri mitice întrupate în capodopere ale artei vizuale, de splendoare nelumească, atemporală, în mintea celor aflaţi pe aceeași lungime de undă cu Sorrentino și care își văd propria viaţă precum o paranteză între două călătorii imaginare spre frumuseţea din lumea artei și a literaturii. De altfel, Parthenope îl venerează pe John Cheever, pe care îl va întâlni la Capri.

Un personaj derutant

image: Gianni Fiorito/Independenta Film (press kit)

Parthenope, interpretată matur, captivant și misterios de Celeste Dalla Porta, este personajul care întruchipează întregul crez al lui Sorrentino. Este enigmatică, plină de profunzime, ca orice pasionată de secretele naturii umane (studiază antropologia). Totodată, pare să plutească lejer prin viaţă, ferită de banalitate. Să se lase în voia plăcerilor de lux, a unui erotism lipsit de cenzură, până la spargerea tabuurilor.

Totodată, este un personaj derutant prin împăcarea lejeră a unor contraste. Este lipsită de griji în vila ce pare mai degrabă un palat, dar simte întreaga apăsare a vieţii marcate de pierderi. Ajunge la marile profunzimi exact când pare mai detașată. Pare o privilegiată a sorţii, dar pe chip i se vede tristeţea celei făcute pentru a a pierde totul chiar dacă nu i se refuză nimic datorită frumuseţii. O așteaptă o viaţă precum mare petrecere cu niște zori plini de o luciditate necruţătoare.

Primirea marii frumuseţi

image: Gianni Fiorito/Independenta Film (press kit)

Prin întâlnirea dintre Parthenope și John Cheever (devenit personaj), Sorrentino pare să retransmită mesajul ce îi unește precum un fir subtil filmele cu personaje rafinate și enigmatice. Un mesaj despre modul în care frumuseţea îi face personajele centrale să se înfrupte din viaţă, dar să menţină, în același timp, o mare distanţă, sub forma unei mari contemplări, ce nu trebuie să fie perturbată de omenesc, de obligaţiile omului de zi cu zi.

Paolo Sorrentino pare să creeze un tip cinema prin care să capteze marea frumuseţe ca marea singurătate încapsulată în splendoare. La întâlnirea cu marea frumuseţe, personajele sale emblematice – Jep Gambardella și Parthenope – primesc și darul acceptării neînsoţirii, al desperecherii. Ambele personaje sunt adulate. Celelalte fiinţe roiesc în jurul lor. Au un magnetism nepieritor, dar pe nimeni alături de care să străbată această mare frumusete. Pentru Sorrentino, condiţia omului care primește darul frumuseţii este singurătatea din ultima parte a vieţii. Este preţul plătit pentru a o păstra intactă și pentru a se păstra pe el demn de ea, fără a o vulgariza prin ritualurile unei vieţi perisabile. Pare un pact acceptat cu eleganţa detașării și a melancoliei meridionale.

Impresii diferite

Asemenea filmelor ce au fost realizate după La Grande Bellezza, Parthenope coagulează impresii contradictorii. Cei ce rezonează cu stilul lui Sorrentino îl vor iubi. Vor simţi un extaz provocat de frumuseţe, având impresia că nu au văzut un film, ci au avut parte de visul produs de un magician care s-a jucat cu mintea lor folosind o succesiune de scene, că au fost luaţi din prezentul lor și au plutit într-un alt timp. Pentru ei, vraja lui Sorrentino și-a făcut efectul. Cei ce nu pot accesa această vrajă, fiind mai degrabă atenţi la trucurile magicianului sau raportând lumea frumoasă a lui Sorrentino cu (im)posibilităţile oferite de a o transforma în realitatea de zi cu zi vor considera filmul ca fiind slab, artificial.

Mulţi îi reproșează lui Sorrentino repetitivitatea, eclipsarea consistenţei narative de obsesia pentru frumuseţea clasicicizată (sau clișeizată). Că ultimele sale filme nu sunt decât o paradă a unor crâmpeie de amintiri ce reduc lumea personajelor la un cortegiu cvasioniric (pe alocuri satiric-fellinian) de flashback-uri în textură glossy, ca-n reclamele din revistele ce prezinta moda italiană. Îi mai reproșează și tendinţa de a-și construi personaje eliptice, impenetrabile, care doar să emită replici precum niște maxime enigmatice, în loc să dea lămuriri sau replici menite să revigoreze intensitatea emoţională, de parcă ar vrea să ilustreze versurile din Invitaţie la călătorie, prin care Baudelaire spune Acolo-i ordine în toate/Calm, lux și farmec, voluptate.

Viaţa aparte

De calm, lux, frumuseţe și voluptate are parte și Parthenope, protagonista filmului. Cel puţin până în perioada studenţiei, când își descoperă și marile tristeţi din suflet. Botezată dupa acel personaj mitologic de care se leagă fondarea orașului Napoli, unde se petrece și acţiunea, Parthenope duce ea însăși o viaţă ce pare ireală. S-a născut în apa mării, în golfuletul la care se poate coborâ din palatul deţinut de familia ei. Doarme într-un pat amenajat într-o fostă caleașcă adusă de un prieten de familie – mare armator (un fel de Onassis napolitan) chiar de la Versailles.

Exact ca fiinţele nepământene, ea are niște relaţii dificile cu muritorii de rând. Uneori chiar scandaloase prin pulverizarea tabuurilor, ca-n mituri. Pare o zeiţă ce nu-și refuză nimic. Simte atracţie faţă de prietenul din copilărie, dar amână apropierea carnală, în ciuda unui ritual de seducţie ce presupune dozarea ademenirilor. Conștientă de propria forţă de seducţie, rămâne totuși inaccesibilă. Bogăţia de care este înconjurată nu devine opulentă, ci este prezentată în detalii și opere de artă ce nu fac decât să creeze iluzia că își trăiește viaţa între o realitate a muritorilor și un regat aflat deasupra tuturor. De altfel, multe dintre scenele în care apare au ca fundal o fereastră deasupra mării, o cameră luminată difuz cu balcon peste orașul fremătător.

Dincolo de tabuuri

image: Gianni Fiorito/Independenta Film (press kit)

Așa cum se întâmplă în cazul unui personaj mitologic, protagonistei i se iartă nesocotirea unor tabuuri. Regulile pot fi încălcate, iar încălcarea este prezentată diafan chiar și atunci când este una stupefiantă. Cum poate să prezinte Sorrentino relaţia incestuoasă, dintre Parthenope și fratele ei, în timp ce ea îl tot amăgește pe cel mai bun prieten ce pare imposibil de scos din mrejele ei? Este oare o psihopată fără leac? Nicidecum. În loc sa exploreze freudian atracţia incestuoasă, Paolo Sorrentino recurge tot la mit.

Tânăra Parthenope nu are limite în exercitatea seducţiei. Dar nu din cauza unei imoralităţi. Sau a unei morbidităţi psihice. Ea a fost născută pentru a fi venerată de toţi cei ce apar în viaţa ei. Este precum acea femeie a carei forţă de seducţie o face să-și accepte rolul de primă dragoste (fie ea și imposibilă) din viaţa oricărui bărbat întâlnit. Totuși, nu vezi o femme fatale.

Parthenope nu face pic de efort pentru a plăcea. Doar acceptă ca pe un dat, ca pe o misiune, gesturile curtenitoare ale bărbaţilor. Sau gesturile elegante ce mustesc de niște intenţii erotice făţișe. Doar doi dintre ei îi vor căuta mai degrabă mintea: scriitorul John Cheever (Gary Oldman), pe care îl întâlnește într-o escapadă la Capri (ce avea să-i schimbe viaţa, învecinând marea frumuseţe cu marea conștientizare a efemerului, a morţii) și profesorul de antropologie, ale cărui replici antologice dau sarea și piperul filmului, apoi ajung să șlefuiască personajul feminin, să o încadreze pe mitica Parthenope în timp(urile) muritorilor.

Intervenţia mitului

Apelul la mit nu este un moft calofil. Realimsul magic oniric nu este deloc artificial pentru cei ce știu despre legătura omului meridional (chiar și a celui actual) cu mitul. La fel ca-n Sicilia, în Napoli realitatea conţine mit. Cel puţin în mintea oamenilor. Ei cred în miracole nu din cauza unei îngustimi a minţii. A unui primitivism de nelecuit. Dimpotrivă, ei au simţul realităţii. Mai ales că istoria nu a fost prea blândă cu ei, și nici sărăcia. Doar că folosesc timpul dilatat, halucinant, al mitului, pentru a-și aduce aminte de rădăcini. De unde le-au venit strămoșii mediteraneeni și de ce temeri ancestrale au primit de la ei.

Profesorul erudit al lui Parthenone înţelege ca nimemi altul această legătură cu mitul. Şi mai ales încercarea napolitanului de a recurge la metafore și alegorii pentru a face faţă marii întâlniri cu moartea. Când Parthenope încearcă să dea sens dolilui alegând să-și finalizeze teza de licenţă despre suicid, profesorul îi cere în schimb să scrie despre importanţa culturală a miracolelor.

Exentricul Napoli

Studiul miracolelor o aduce pe protagonistă în preajma unui cleric șarmant. Clericul despre care profesorul ei îi spune că ar fi Dracul în persoană o invită la un ritual iniţiatic în care splendoarea opulentă și abisalul se îmbină într-unul dintre cele mai mari (dar cu potenţial scandalos) celebrări ale feminităţii. Într-o lume a dogmei din care femeia este scoasă ferm, clericul nu se teme de forţa lui Parthenope. Dorinţa lui erotică repună feminitatea în drepturi.

Va rămâne antologică scena din care Parthenope înţelege intenţiile acestui cleric excentric. Reușita scenei uimitoare până la învecinarea frumuseţii cu stupefacţia (și cu blasfemia, în ochii habotnicilor) este legată de costume. Sorrentino alege colaborarea cu faimoasa casă fondată de Yves Saint Laurent în realizarea unui costum-simbol ce pare să împingă inventivitatea haute couture spre suprarealism. De altfel, trimiterile la piese vestimentare devenit iconice – de la rochia sclipitoare purtată de fluturii de noapte ce frecventau Studio 56, alături de Yves Saint Laurent, acel hub ce dădea tonul modei in anii ’70, la costumele masculine adaptate la silueta feminină de acelasi Yves Saint Laurent ce reîmprospătase ideile interbelice ale lui Coco Chanel despre moda androgină – reflectă acea traversare a decenilor tumultuoase, de către Parthenope.

Feminitatea meridională

image: Gianni Fiorito/Independenta Film (press kit)

Scena ce îi poate înfuria pe habotnici, în care nu numai că sacrul se apropie de senzualitate, ci femeia pare să fie sanctificată în locul unui bărbat, răsturnând ierarhia patriarhală, amintește de fapt de adevărata natură a vieţii meridioanale. Se spune că mai ales în Sud a rămas un matriarhat ascuns, dar la fel de puternic. Așadar, când a creat-o pe Parthenope, Sorrentino a reamintit de vremurile pre-creștine dintr-o ţară cu mulţi credincioși devotaţi. Niște vremuri în care miturile feminine -repudiate de Biserică din bazinul mediteraneean– erau esenţiale în reprezentarea și explicarea lumii, a vieţii și a morţii.

Influenţa cineaștilor

Ştiind că este un film despre Napoli, mulţi spectatori s-ar fi așteptat la perindări între cartierele prospere, unde oamenii par să traiască în balcoanele suspendate într-un albastru infinit (între cer și mare, asemenea părinţilor lui Parhenope) și cartierele-furnicar, unde freamătul vieţii înseamnă și lupta cu sărăcia crâncenă, degradantă. Vor avea parte și de această călătorie între contraste. La fel de plină de alegorii, dar și de trimiteri cinefile, de la Pasolini la Fellini sau De Sica.

Unul dintre iubiţii trecători ai lui Parthenope din lumea săracilor pare să fi plecat. El o invită, chiar în noaptea de Revelion, într-o călătorie deopotriva sensibilă (omagiu adus neorealiștilor) și coșmărească, prin cartierele-labirintice ale pauperităţii. Aici asistă la un ceremonial de nuntă considerat singura scenă cu adevărat perturbatoare din film, amintind de filmele cu substrat mitic ale lui Pasolini. O scenă prin care Sorretino vrea să îi pună la punct pe cei ce îl consideră un simplu visător calofil. Această scenă în care frumuseţea oniric-alegorică este asaltată de stupefacţie te face să te întrebi cum s-ar fi întâlnit lumea descrisă de Saviano și imaginarul lui Pasolini din filmele în care a reinterpretat marile povești ale lumii.

Sufletul meridional

Totuși, în ciuda expectanţelor legate de portretizarea orașului, Sorrentino rămâne în acel Napoli tributar miturilor. Unele infuzate de feminin și de credinţa în miracole. Recurgerea la mit și credinţa în miracole (printre care și cel de la San Genaro, căruia Paolo Sorrentino ajunge să îi dea o semnificaţie lubrică în film, cochetand asemenea lui Fellini cu satira deghizată în blasfemie) devin mai degrabă mecanismele unei minţi sofisticate. Meridionalul crede în el, dar nu ca primitivul. El trăiește alegoriile precum un artist ce transformă realitatea. A înţeles-o la fel de bine și Rossellini ce a oferit filmul-bijuerie Viaggio in Italia, în care Ingrid Bergman, în antologica scenă a vizitării unui muzeu de Arheologie în orele siestei, apoi în catacombele orașului, înţelege legătura meridionalului cu mitul.

Asemenea personajului interpretat de Ingrid Bergman, spectatorul ce a înţeles mintea napolitanului veritabil vede în existenţa lui Parthenope un timp al răgazului. O siestă în care timpul obișnuit moţăie. De fapt, pe Sorrentino tocmai acest timp care aţipește îl inspiră.

Cinematografia pare să fie, în viziunea lui Sorrentino, o amorţire a realului vulgarizat de timpul alert, în favoarea căderii în nelumesc. Viaţa trebuie să devină, în sala de cinema, o experienţă care te decuplează de la realitatea imediată, chiar dacă se ocupă de tot ce este mai lumesc în om. Sorrentino duce astfel mai departe viziunea lui Fellini, ce transformă lumea într-o paradă a imaginilor ce pot crea sensuri chiar și atunci când par lipsite de o cazualitate și continuitate narativă și chiar dacă sensurile nu pot fi formulate, ci doar simţite. Totuși, cu Parthenope, această decuplare îi dă oniricului fellinian o și mai mare imponderabilitate, mărind și doza voluptăţii resimţite de spectator.

Relaţia cu spectatorul

Prin filmul Parthenope, Paolo Sorrentino s-a dezvăluit precum regizorul consacrat ce nu mai vrea să demonstreze. Vrea în schimb sa consolideze și mai bine pactul cu spectatorul care mai crede în cinematografia căutării frumuseţii ca formă de evaziune, dar și ca vehicul către marea înţelepciune dezvăluită delicat.

De asemenea, Parthenope poate deveni metafora modului în care un artist italian gestionează moștenirea unei mari frumuseţi asociate Italiei, începând cu acele capodopere din Renaștere. Parthenope trăiește cu obsesia celorlalţi pentru capacitatea ei de a le oferi frumuseţe. La fel și regizorii italieni trăiesc adesea cu nevoia celorlalţi de frumuseţe. Nu te poţi întreba dacă nu cumva își șlefuiesc propriul crez legat de artă prin această încercare de a gestiona presiunea unei moșteniri bazate de frumuseţea așa cum era ea înţeleasă înainte de acceptarea avangardei interbelice: figurativ, turnată în forme armonioase, din epocile anterioare lui Caravaggio. Această presiune duce fie la monumentalism, fie la inventivitatea alegorică în abordarea ei, așa cum au înţeles-o Fellini, Pasolini și Alice Rohrwacher în La Chimera.

Regizând Parthenope, Sorrentino face parte din rândul cineștilor actuali consacraţi și rămași fideli crezului lor. Iar anul 2024 a fost si unul cu noi filme din partea unor astfel de regizori, cum sunt Pedro Almodovar sau Miguel Gomes. Cu fiecare film al lor avem impresia că primim asigurarea făcută cinefilului devotat: Nu numai că suntem în sala de cinema – spectator și creator de cinema – unii pentru alţii, ci mai ales unii CU alţii.

Poţi vedea trailerul aici.