La chimera (Himera) – Splendoarea imbracata in mit

La chimera (Himera) le este dedicat mai ales celor pentru care filmul italian înseamnă în primul rând frumusețe. Căutarea ei neîncetată, ca formă de vrăjire (în primul rând) vizuală, de contemplare, de compensare, de evadare, de mistificare a efemerului sau de refugiu în mit. Sau pur și simplu îmbăierea privirii în cadre superbisime, ce îmbie la călătorii prin sate pitorești. Iar frumusețea este aceea pe care o asociem toți Italiei. Prin trimiteri la marea moștenire din arta plastică unită cu mitul în acele reprezentări vizuale ale zeităţilor ce transformă un muzeu într-o voluptate aproape mistică.

De fapt, privind ultimele două filme ale regizoarei Alice Rohrwacher, poți afirma că marea cinematografie italiană a rămas printre ultimele redute în fața desacralizării acelei reprezentări clasice a frumuseții. Ale unui ideal estetic, într-o lume a privirilor obranzice până la iconoclasm, demne de o corozivă gâlceavă cu vechile moșteniri. Dar asta nu înseamnă neapărat și învechire. Decrepire iritantă până la penibil. Dimpotrivă, regizoarea este mereu cu un ochi la realitatea dezabuzată. Doar că preferă să expună tarele societății prin alegorii ce pătrund la fel de adânc în conștiința umană, trecând alegoric de straturile de la suprafață până în abisurile unde continuă să se scalde liniștite arhetipurile ce își cer dreptul de a fi reîntrupate prin artă.

Reîntoarcerea la clasica frumuseţe

După succesul cu filmul Lazzaro felice, prin care unea elementele neorealiste cu vraja realismului magic, Alice Rohrwacher se aventurează și mai adânc în magia splendorii ce freamăta în orice colţisor de Italie unde arta prezentă peste tot – de la nunaţele caselor flancate de chiparoși la statuile, fațadele cu sculpturi de o stranie ademenire, frescele, plafoanele și vasele de lut artizanale. Splendoarea devine o formă de rezistenţă. Trece dincolo de marile diferenţe (sociale și psihologice) dintre personaje. Datorită ei devine imposibilă capitularea până și în fața acelei realități ce face apel la cele mai dure tehnici de redare a sordidului atunci când presiunea dramelor sociale de la care nu mai poți întoarce privirea o cere.

Filmul La chimera este o reîntoarcere la inima frumuseții italiene. Și la acea regiune ce a facut Italia ceea ce este azi în memoria colectivă. Deși nu este precizată clar, știm despre ce regiune este vorba: Toscana. Însăși regizoarea a copilărit acolo. Şi-a format imaginarul ascultând povești despre vânătorii de comori antice. Așadar, subiectul trimite mult mai adânc decât arta renascentistă ce făcuse din Toscana centrul univsersului intelectual. Comorile vânate de personaje sunt de fapt vasele etrusce. Artefacte de uz cotidian, statuete în miniatură. Din când în când mai apare și o sculptură ce îți taie respirația. Chiar și dacă ai dat de multă vreme arta figurativă pe avangarda abstractă.

Mesajele suprapuse

Image: Independenta Film (press kit)

Filmul suprapune mai multe mesaje. Povestea de dragoste – una dispărută în trecut, alta apărută în prezent-, satira socială, metafora lăcomiei și a vanității, parabola despre cuplul monumental-efemer și semnalul de alarmă asupra noilor tipuri de ravagii ale dezvoltarii industriale chiar lângă zonele istorice pitorești.

Povestea de iubire este trăită de un arheolog devenit liderul și consultantul rasat al unei bande de hoți din regiunea sub care se află mormintele etruscilor. Interpretat de Josh O’Connor, care intră perfect în pielea celui cu aer de flegmatic ţâfnos, Arthur se reîntoarce în locul marii sale iubiri. Și-a încropit o locuință rudimentară – un amestec de baracă de zilier imigrant exploatat și magherniţă de favelă – chiar lângă palatul ruinat, dar care încântă prin frescele sale de basm, unde mai locuiește mama fostei sale iubite (ni se dă de înțeles că fosta lui iubită, Beniamina, a dispărut într-o expediție arheologică).

Un arheolog din altă lume

Image: Independenta Film (press kit)

În ciuda vieții precare, de pe azi pe mâine, Arthur este ca scos din cutie. Își păstrează alura de gentleman britanic. La fel și farmecul anacronic în raport cu ținuta localnicilor. Pare un misterios lord interbelic rătăcit într-o țară latină. Un flegmatic ursuz printre guralivii cu sânge fierbinte. Oricât de jos ar cădea, își păstrează acel ceva impecabil. Tot asemenea unui aristocrat reţinut, nu se lamentează. Nu face gesturi ce trădează marea lui tristețe. Educația britanică de modă veche dă roade. Totodată îl plasează într-o zonă atemporală. O curiozitate ambulantă pentru localnici și pentru prietenii ce-l iau mai mereu în zeflemea.

Totuși, această alură diferită a lui Arthur este exploatată cu sens. Atemporalitatea din ținuta lui, în râspar cu epoca, inadecvată în relatie cu spiritul locului, permite infiltrarea mitului. Arthur nu este britanicul disprețuitor. Colonistul rafinat nimerit printre băștinași. Comicul inadecvării se transformă în mitul mesagerului. Arthur este de fapt legătura localnicilor cu mitul. Un mit tranzacționat sub forma artefactelor pe piața neagră.

Arthur are puteri aparte. Poate simți unde se află un mormânt etrusc. Iar mormântul este și adapostul comorilor antice. Devine astfel călăuza profanatorilor puși pe căpătuială. Al săracilor ce vor să o ducă mai bine.

Coexistența timpurilor

Image: Independenta Film (press kit)

Imaginea lui Arthur marchează al doilea truc (după cel al unghiurilor de filmare a caselor de epoca, ruinelor frescelor și obiectelor antice) folosit de Alice Rohrwacher pentru a introduce suav magia în filmele sale fără a fi una puerilă și hilară: anacronismul (în cazul personajului Arthur deghizat în inadecvare). Ni se reamintește cu fiecare cadru melancolic de marele talent (devenit o amprentă) al regizoarei: coexistența timpurilor. O coexistență ce îi dă prezentului textura nelumescului, a inefabilului. În acest film coexistența plasează vizualul între lucida privire ce surprinde apăsările omului actual (pauperitatea în care trăiește noua iubită a lui Arthur) și imponderabilitatea unei graţii asociate operelor de artă din trecut.

Filmul începe cu una dintre cele mai reușite introduceri ale mitului în real. Arthur privește intrigat și insistent chipul unei alte călătoare. Este vorba despre o localnică ale cărei trasături uimesc orice iubitor de artă antică. Pare una dintre femeile din frescele găsite în Creta. Un chip de pe frescele civilizaţiei minoice.

De la mit la realitatea socială

Image: Independenta Film (press kit)

Când se mai disipează vraja mitului, vedem aceeași comunitate precară, privind din timpul ei, rămas mai degrabă în afara oricărui timp modern, spre actualitatea austeră, simbolizată de peisajul industrial ce le inchide intimidant orizontul marin. Găsirea unei sculpturi antice chiar lângă zona industrială dezvăluie, precum o frescă uitată, adevărata profanare. Nu e doar profanarea mormintelor. Este profanarea comunităților de lăcomie.

Lăcomia bandiților de conjunctură este minusculă pe lângă cea de necrontolat. La nivel macro. Avem astfel și o metaforă a desacralizării prin expulzarea sufletului. Prin anularea continuității temporale. Arthur se reîntoarce la o regiune diferită. În locul palatului devenit un matriarhat, unde ajunge la începutul filmului, găsește un șantier cu betoane. Iubita lui actuală pare să refacă vechiul timp ocupând o gară dezafectată. Regăsești astfel lupta inegală din filmul anterior al vulnerabililor cu prezentul ce devine de fapt un viitor constrangător. Ce le reduce nu numai spațiul, ci orice drept la visare.

Contextul noii cinematografii italiene

Datorită proiectării lui în premieră, în România, în cadrul unui festival ce ia pulsul cinematografiei italiene contemporane, mulți vor descifra filmul La chimera în contextul actualei direcții (iconoclaste) propuse de noua generație de regizori. La chimera este o plutire diafană între vechi și nou. Între oniric și realism. La fel ca filmul italian. În care vezi și artă vizuală apropiată de vechile idealuri estetice, dar și manifestul împotriva calofiliei ridicate la proporții monumentaliste.

Nu poți să nu legi filmul de marile dileme ale regizorilor italieni. Până unde poate continua frumusețea cadrelor fără a cadea într-o calofilie desuetă? Într-o privire artificială? Mai sunt de actualitate subiectele despre lumea veche într-o Italie în perpetuă schimbare? Pot cineaștii italieni să fie la fel de duri precum un regizor american sau sud-american atunci când denunță problemele din zonele mai puțin turistice, fără a fi sancționaţi de publicul ce vrea (doar) frumusețe în filmul italian? Sau mai rămân ei în galaria marilor cineaști italieni dacă renunță la această frumusețe?

Poţi vedea trailerul aici.