image: Visuali Italiane (press kit)
Io Capitano – Cand esti obligat sa fii erou
Io Capitano, noul film a lui Matteo Garrone, premiat cu Leul de Argint la Festivalul de Film de la Veneția în 2023, îmbină două mari motive pentru care simțim că nimic nu poate înlocui o sală de cinema.
Primul motiv este legat de ancestrala nevoie de a ne hrăni cu poveștile celor ce reușesc să salveze o lume tocmai când fac ei parte din rândul celor vulnerabili. Rezonăm cu vechea tipologie a omului obișnuit, la fel ca noi, dar care devine erou după se călește în urma unei mari călătorii peste mări și țări, prin ținuturi pline de răufăcători, până la destinația finală. Iar cinemaul dispune de toate resorturile pentru a-ți oferi acea odisee amplificată la nivel sonor, cromatic, psihologic.
Al doilea motiv este nevoia de a cunoaște lumea. De a vedea o realitate (adesea deformată) în adevăratul ei dramatism.
Între prezent și ancestral
image: https://badunicorn.ro/
Am fi tentați să afirmăm că Matteo Garrone aplică elementele asociate de obicei unui blockbuster antrenant, în care totul trebuie să pară colosal de spectaculos – de la culori, mișcări ale camerei, încărcătura dramatică – pentru a reuși să obțină conștientizarea oferită de obicei de un documentar necruțător cu spectatorul, dar pe care tocmai perspectiva cutremurătoare îl face să fie evitat de cei ce vor mai degrabă o poveste care să-i miște prin elemente de incredibil captat acolo unde fâșii din conștiința adultului se află suspendate între luciditatea care îl face să vadă lumea așa cum este ea și pâlpâirile de gândire magică ancestrală.
În acest caz – elementele verosimile și anti-realismul se îmbină într-un subiect ultra-apăsător. Demn de un infern pe pământ. Subiectul filmului Io Capitano este despre traseul dezumanizant al africanilor (și nu numai) spre Europa, văzută de mulți dintre ei drept noul Tărâm al Făgăduinței. Rapid îți dai seama că apelul la dinamismul și la grandoarea demne de un film de succes cu eroi nu este un truc.
Odiseu rămâne printre noi
image: https://badunicorn.ro/
Prin modul în care și-a construit filmul, Matteo Garrone amintește că avem eroi cu puteri aparte ascunși printre oameni obișnuiți. Că noul Odiseu rămâne contemporan cu noi. Chiar dacă i se neagă din naștere orice regat, aruncat fiind în sărăcia cruntă și neavând așadar unde să se întoarcă, el nu încetează să ne stârnească admirația. De fapt, Matteo Garrone, prin Io Capitano, amintește că viața glorioasă nu este o alegere, ci mai degrabă o condamnare. Puștiul Seydou este condamnat la eroism, la un parcurs măreț, supraomenesc, tocmai pentru că s-a născut pentru a fi uitat în sărăcia care anonimizează prin moartea de care au parte cei ce ajung să fie considerați sub-oameni.
Regizorul nu trebuie să pună lupa ce mărește viața măruntă la dimensiunea unei călătorii eroice. Trebuie doar să lase lumea lui Seydou să dispună de toate mijloacele cinematografice.
image: https://badunicorn.ro/
Seydou (Seydou Sarr) vine dintr-o periferie plină de magherniţe din Dakar, capitala Senegalului. Când alții se joacă, el împreună cu vărul său, Moussa (Moustapha Fall), se oferă pentru tot felul de munci pe șantiere pentru a strânge în secret banii ceruţi de un întreg angrenaj de călăuze lacome care-i trec din Senegal până-n Mali și Libia, ca apoi să-i urce pe o ambarcaţiune șubredă, pe care va ajunge să o navigheze chiar el, deși nu avusese multe de-a face cu marea până atunci și nu știa nici măcar să înoate.
O navigare cinematografică
image: https://badunicorn.ro/
Succesul pe toate planurile ale filmului este dat de versatilitatea prin care Matteo Garrone navighează la rândul său printre granițe. Reușește să lanseze astfel un film de public fără a-i face pe iubitorii arthouse să strâmbe prea mult din nas. Injectează adrenalina unui film de acțiune fără a renunța la respirația empatiei ce solicită mai degrabă o cumpănire ce domolește puțin iureșul evenimentelor năucitoare din odiseea lui Seydou.
Granițele traversate de regizor sunt de două feluri. Prima este cea dintre un realism documentat (și documentar), cu tentă feroce, și replica onirică dată de apelul la mit. Lentila realistă te strecoară odată cu personajele printre magherniţele de la periferia capitalelor africane. Din Senegal până-n Nigeria și Libia.
Totuși, nu vezi numai sordidul. Găsești licăre de solidaritate și izbucniri de culoare. Te impresionează contrastul dintre culorile vii și viața sumbră. Parcă un păpușar deopotrivă cinic și generos a trimis în cele mai lipsite de speranță comunități cei mai iscusiţi inventatori de nuanțe ravisante cum doar la apusuri fotografiate, picturile lui Matisse și ale fovistilor mai găsești.
Există o incredibilă poftă de viață și de dans, vecină cu transa, pe fundalul nuanțelor turbate ce saltă odată cu trupurile în febra tobelor mitice, după lăsarea serii. De asemenea, cadrele imersive permit infiltrarea vrajei. Cadrele nocturne sunt de-a dreptul incantatorii. Îți vine să te plimbi alături de personaje. Să te abandonezi în transa dansului. Străzile prind culoare după apus. În ciuda săraciei simți încăpățânarea Africii reziliente.
De la infern la strigătul victoriei
image: https://badunicorn.ro/
Mișcările camerei, unghiurile alese, focusarea pe chipurile expresive și trecerea bruscă la cadre largi, odiseice, variațiile de lumină în surprinderea cromaticii vibrante, alternanța nocturn-diurn, spațiu interior claustrofob și exteriorul unde se trece de la furnicarul urban la peisajele hiperbolizate suprapun peste trecerea de le realism la realismul magic altă mare traversare. Este vorba despre cea de la infern la strigătul victoriei.
Infernul este prezentat imersiv. Fără milă, dar și cu trimitere la mit. Cinefilii vor face asocieri literare cu acel tip de realism magic african. Cu marea literatură contemporană. Totdeodată, această învecinare a realismului necruțător cu mitul le amintește și de cineaștii sud-americani. Lumea sacră, mitică, pângărită de lăcomia umană, și personajele ce pot levita peste realul infernal amintesc de universul din pelicula columbiană Birds of Passage. Unii cinefili văd în scena personajului ce își ia zborul din infern cadre din Kusturica.
O altă mare traversare a regizorului este la nivelul estetic și al genurilor. Pare să se miște în largul său de la estetica unui documentar la cea de thriller. Este interesat atât de atmosfera locală, cât și de mituri deturnate spre suspans.
Garonne surprinde elemente din cotidianul africanilor vulnerabili. Are ochiul unui fotoreporter interesat de mituri. Până să înceapă călătoria pe mare, îţi prezintă lumea personajelor. Vezi furnicarul străzilor, scenele candide ale vieţii de familie, cotrastele dintre cocioabe și noile extensii megalomane ale orașelor din cele mai sărace ţări. Apoi trece de la realism la oniricul mitic. Tocmai aceste slalomuri inspirate printre stiluri fac din filmul său un basm ancorat veridic în realism, iar din realism un mesaj universal, ce se duce exact spre straturile sufletului atinse de obicei prin metafore și arhetipuri.
Poţi vedea trailerul aici.
Te invit să citești și despre piesa de teatru Congo Jazz Band aici.
