Aftersun – O vacanta cat o experienta de viata

Se spune, pe bună dreptate, că prezenţa mării, a unui ţărm, a luminii unui peisaj marin, devine un personaj în sine. Unul mut, dar care vorbește prin simboluri pe tot parcursul unui film. Care freamătă prin aluzii infiltrare la momentul potrivit, încât să deturneze toate așteptările. Chiar și atunci când peisajul marin este doar un fundal discret. Iar dacă acest peisaj este asociat verii de trecere spre altă vârstă, însoţind personajele în drumul lor spre maturizare, oglindindu-le stările ce nu vor putea fi redate în cuvinte decât peste ani, atunci filmul are toate șansele de a rămâne unul memorabil. Aftersun este un astfel de film, pe care îl vei recomanda și altora. Mai ales dacă preferă poveștile ce explorează discret, dar la fel de pătrunzător, legăturile umane. Este deopotrivă suav și răscolitor, luminos, dar lăsând loc unui mister în ceea ce-l privește pe Celălalt.

Actorii potriviţi

Vei tot auzi vorbindu-se despre Afersun atunci când se fac retrospective, topuri și pariuri legate de marile premii. Succesul filmului se sprijină, la început, pe calităţile actorului Paul Mescal. Dovedește încă o dată ca este unul dintre cei mai carismatici actori din noua generaţie. Rolul îi vine ca o mănușă, cum se spune. Îmbină ca nimeni altul seninătatea solară cu melancolia sfâșietoare din privire. Luminozitatea atitudinii degajate cu misterul ce poate ascunde o dramă răscolitoare. Așadar intră cât se poate de firesc în pielea unui personaj care este precum apa limpede a Meditaranei, dar cu adâncimi nebănuite.

Aftersun ţi se lipește de suflet și datorită scenariului. Modului subtil în care se îmbină povestea de trecere de la copilărie la primele curiozităţi asociate pubertăţii cu dinamica relaţiei tată-fiică, mai bine zis a legăturii dintre un tată prezent mai mult în timpul vacanţelor de vară (Calum) și fiica lui isteaţă (Sophie), devenită un bun observator al lumii. Iar lumea lui Sophie este una privită prin lentila celei ce și-a început deja procesul de maturizare. Sophie a ajuns în acea etapă în care începe să se cerceteze și apoi să încerce să se înţeleagă pe sine în relaţie cu ceilalţi. Să se compare cu ei. Să găsească primele punţi spre cei ce o atrag, din al căror grup cool ar vrea să facă și ea parte.

De asemenea, vei aprecia filmul dacă îţi place să te scufunzi într-un ritm răbdător, delicat, în atmosferă. Mai ales în cea invadată de euforia unei vacanţe de vară. Chiar dacă are un fundal estival asociat euforiei, emoţiile sunt lăsate să atingă un stadiu sofisticat. Nimic nu le grăbește evoluţia, chiar dacă personajul feminin se află la vârsta primelor nerabdări, a reacţiilor impetuoase, a impresiei că timpul estival functioneaza dupa motto-ul Acum ori niciodată!, că totul trebuie spus și făcut aici și acum, iar fericirea nu le aparţine decât celor ce îndrăznesc să iasă din cuvântul părinţilor, să riște.

Urmărind evoluţia legăturii paterne și a preadolescentei interpretate adorabil și matur de Frankie Corio, Aftersun devine și un catalizator de stări branșate la niște amintiri ce amestecă voluptatea primelor descoperiri senzuale cu primele conștientizări ale efemerului, ale clipei ce nu trece de prezent sau a unei legături înghiţite de trecut și rămase doar în memoria unor casete video din anii ’90. De fapt, filmul este și un omagiu adus anilor ’90, o evocare nostalgica a lor. Cei ce aveau între 10 și 15 ani când erau la moda hiturile formatiei Catatonia se vor trezi plutind într-o mare de nostalgie. La fel și cei ce obișnuiau să imortalizeze vacanţe și aniversări pe casetele video, așa cum face și Sophie. Aceasta își filmează tatăl, schimbul lor de impresii, între hilar și remarci precoce.

Legătura dintre tată și fiică

Aftersun ar putea fi considerat și unul dintre cele mai bune filme despre legătura dintre un tată și fiica lui. Mai ales în contextul unei vacanţe în care nu sunt decât ei doi, părinţii preadolescentei din film fiind divorţaţi. Relaţia este surprinsă în scene de o naturaleţe ieșită din comun. La un moment dat uiţi că vezi un film. Simţind că urmărești mai degrabă scene din filmuleţul de familie realizat în timpul vacanţei într-un resort aflat lângă vestigiile arheologice din Turcia.

Relaţia dintre tatăl din film și fiica preadolescentă este plină de momente ludice. O relaţie firească întreţinută de un tată deschis la minte. Unul care știe să se pună la mintea fiicei, copilărindu-se alături de ea.

Actorul Paul Mescal intră în pielea unui tată relaxat, pe care și l-ar dori orice viitor adolescent. Acel tip de părinte care preferă să înlocuiască autoritatea intimidantă cu nonșalanţa unui frate mai mare, aflat mai degrabă la vârsta adolescenţei. Genul de tată căruia îţi vine să-i spui totul, fără a te aștepta la critici sau la viitoare interdicţii.

Un personaj precoce

La rândul ei, Sophie pare o puștoaică la care visează orice părinte deschis la minte. Dă replici pline de isteţime. Îmbină profunzimea precoce asociată introvertiţilor cu acea ingeniozitate ce o face să se apropie de ceilalţi, chiar și atunci când aceștia par mai spontani decât ea, arătând o mai mare versatilitate (uneori intimidantă) în interacţiunile sociale. Frankie Corio intră extrem de credibil în pielea celei ce vrea să se arunce-n viaţă. Mai bine zis în ipostaza celei ce plonjează în necunoscutul asociat cu îndrăzneala de a se apropia de cei percepuţi a fi mai cool decât ea și mai pricepuţi în stabilirea primelor legături cu alţii de vârsta ei, dar și cu grupul unor adolescenţi dezinvolţi la a căror detașare și încredere în sine aspiră.

Totodată, Sophie este încă la vârsta la care are nevoie de un mal securizant spre care să se întoarcă. De un adult care să-i menţină încrederea în stabilitatea legăturilor. Acelor prime legături devenite o ancoră. De fapt, această oscilaţie între ceilalţi și figura paternă este la baza majorităţii scenelor. Păstrează fluiditatea lor, acel ritm natural al relaţiilor ce par asemenea unor valuri. Unei neîncetate plecări și reveniri a copilului aflat între ceilalţi și părinţi. Între nevoia de autonomie, necesară descoperirii de sine, și dependenţa securizantă.

Amintiri din vacanţe

Datorită scenelor inundate de soare, dialogurilor simpatice dintre personaje, ai impresia că faci parte din film. Regizoarea Charlotte Wells vrea să simţi că te afli tu însuţi într-o vacanţă în zona istorică a Turciei. Regizorul a știut cum să-și construiască personajele și ce ritm să aleagă astfel încât să ai impresia că le însoţești, că asiști la propriul lor film de familie. De aceea în majoritatea scenelor te întorci spre propria copilărie.

Mulţi își vor aminti de primele vacanţe alături de părinţi. De încercarea de a se îndepărta de vigilenţa paternă. Sau de primele îndrăgostiri pe malul mării. De apropierile stângace de alţi adolescenţi ce păreau mult mai degajaţi și încrezători în propriul succes în dinamica de grup.

Exact când avea impresia că asiști la un film de vară, bazat pe acea chimie între actori, personaje și privitorul ce-și derulează propriile amintiri, genul de film plin de magnetism, dar previzibil, apar acele detalii ce aruncă umbre de mister asupra imaginii paterne. Din personajul solar, agreabil, tatăl începe să pară unul ușor evaziv. Dispare câteva ore într-o noapte, fără a da explicaţii. Motivele îţi sunt doar sugerată voalat. Prin flashbackuri ce amintesc de petrecerile anilor ’90. De alternanţa culorilor tari, electrizante, văzute prin acea pâclă a memoriei afective, capricioase.

Aceste flashback-uri tot revin în mintea lui Sophie-adulta care își amintește de acea vară specială petrecută alături de tatăl ei. De acele dialoguri încurajante în care el îi spunea că poate fi ascultătorul ideal. Că lui îi poate relata fără teamă sau rușine toate probmele din adolescenţa ce așteptă la finalul verii, ca o viitoare etapă a vieţii. Totodată, această figură paternă, pe cât de securizantă la nivel declarativ, pe atât de evazivă pare în anumite momente ale filmului. Şi tocmai această pendulare a tatălui între deschidere și propriile secrete îţi dă impresia că vezi un film aparte.

Aftersun are ingredientele estetice ale oricărui film de gen, dar și acel ceva ce îl scoate în evindenţă. Iar acest ceva este tocmai nota de mister ce se întrevede în spatele unui șarm luminos prin care actorul Paul Mescal își nuanţează personajul. Nuanţarea afectivă i se alătură irezistibil și totodată enigmatic-languros vizualului îmbăiat în albastrul marin când ajungi să afirmi că filmul rămâne precum o vrajă în memoria spectatorului.

De fapt, Afersun reamintește că legăturile dintre părinţi și copii au și zone încă nelămurite. Că atașamentul nu exclude nuanţele încă nedescifrate din aceste legături. Şi tocmai această nedescifrare o face pe adolescenta devenită adultă să simtă că fericirea atârnă la graniţa dintre clipa dilatată a efemerului estival și certitudinea ultimei veri înaintea unei mari schimbări ce plutește în aer.

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să citești și despre filmul Alcarras.