The President’s Cake – Prietenia si frumusetea rezistente

În fiecare an, la Cannes apare câte un film de care pur și simplu te atașezi. Care te va face să spui că s-a mai născut un regizor talentat. The President’s Cake, filmul căruia i s-a decernat Camera d’Or și prezentat la Bucharest International Film Festival 2025, poate fi considerat unul dintre cele mai bune și cuceritoare debuturi în lungmetraj din ultimii ani. Totul te va impresiona la el. Imaginile, jocul impecabil și emoţionat al actorilor neprofesioniști, ce amintesc de cei din filmele italiene din anii ’50 și ’60, și multitudinea scenelor ce surprind frumuseţea unui oraș istoric, între gloria de altădată și rănile istoriei recente.

Dacă neorealiștii italieni ar fi ajuns în Bagdad

The President’s Cake poate fi trecut și pe lista filmelor de văzut într-o viaţă dacă printre criteriile tale se află calităţile vizuale (are niște peisaje și niște imagini ale unuia dintre cele mai vechi orașe ale lumii ce-ţi amintesc de toată splendoarea civilizaţiilor, dar și de fragilitatea lor), imprevizibilul aflat la tot pasul, amplificat de ritmul alert, personajele adorabile, hazlii și de-o profunzime precoce, mesajul umanist și acea pulsaţie a vieţii care învecinează frumuseţea cu tristeţea, inocenţa cu maturizarea bruscă, lipsurile cu bogăţia găsită în prezenţa celuilalt. Regizorul Hasan Hadi amintește de exuberanţa filmelor neorealiste, încât ai impresia că a nimerit Vittorio De Sica pe malul Tigrului, direct în Bagdadul sfârșitului se secol XX, cu ale sale străzi labirintice, cârciumi cu muzică sentimentală, șarlatani cu voci mieroase, guralivi cu suflet mare și copii isteţi și pișicheri, ca-n Napoli gălăgios și rănit.

De fapt, filmul despre prietenia în vremuri tulburi îi liniștește și pe nostalgicii care se temeau că farmecul vechiului cinema italian a devenit o lume dispărută. Deschizând o fereastră spre Irakul precum o călătorie din satele de pe malurile Tigrului până-n Bagdadul ce încă te mai face să-i înţelegi măreţia, regizorul Hasan Hadi recuperează de fapt frumuseţea unui cinema pe care mulţi îl credeau apus.

Te întrebi dacă nu cumva, prin debutul său în lungmetraj, a făcut o reverenţâ lui De Sica. Mai ales în alegerea cu fler a localnicilor ce par actori înăscuţi și a unei părţi a Bagdadului ce amintește de rănile marilor orașe italiene de după Război. Găsești și în Bagdadul lui Hasan Hadi aceeași lume a marelui oraș între solidaritate și corupţie, între inocenţă și pervertire, un oraș devenit o mare piaţă neagră ce-i obligă pe cei dornici de a supravieţui să facă unele concesii de la propria morală.

O lume cuceritoare prin contraste

Surprinzând o lume cuceritoare prin contraste, prin îmbinarea dramei cu mici momente hilare, o lume ce pare să iasă din ecran, apoi să te tragă în forfota ei, Hasan Hadi pune Bagdadul efervescent pe harta cinematografiei actuale, așa cum puseseră neorealiștii, imediat după Război, Napoli, Sicilia sau Roma, cu ale lor cartiere precum un labrint babilonic. Regăsesti aceeași splendoare scorojită iţită dintre ruine, dar încă îndârjită să rămână măreaţă, și aceleași tipologii ce-ţi arată ce are umanitatea mai demn, dar și mai hâd, într-un spectacol ameţitor.

Luptele timpurii cu maleficul

Filmul The President’s Cake este despre o elevă (Lamia) extrem de săracă dar foarte isteaţă din Irakul anilor ’90, care, asemenea unui personaj de basm oriental, rătăceste prin orașul-labirint aflat între opulenţă și decadere, trecând printr-un șir peripeţii pentru a înfrânge un personaj malefic puternic. La fel ca-ntr-un basm, lupta este inegală. Pe parcurs, însă, personajul vulnerabil întâlneste aliaţi, oameni plin de tâlcuri, evită pericole în ultimul moment și își folosește ingeniozitatea. Doar că nu este un basm ce trăiește Lamia, ci realitatea irakienilor din anii ’90.

Personajul malefic din viaţa Lamiei este însuși tiranul Saddam Hussein. Pentru el, eleva Lamia trebuie să pregătească un tort delicios. E un ordin de la profesorul devenit și executantul lui Saddam. O rotiţă ce trebuie să miște alte rotiţe – elevii cărora li se spală creierul – astfel încât aceștia să întreţină la rândul lor cultul personalităţii dictatorului.

Dictatura nesătulă

În plină criză de alimente cauzată de Războiul din Golf, elevii trebuie să îi aducă ofrandă tiranului. Lamia se vede nevoită să găsească ingredientele pentru un tort. Prietenul ei Saeed va trebui să facă rost de fructe. Ambii ajung din satul de colibe aflat pe malul Tigrului în iureșul capitalei. Lamia este adusă de bunica ei ce are și alte planuri legate de viitorul copilei, tortul fiind doar un pretext. Saaed este adus de tatăl său, poreclict ologul, la bâlci, pentru a fura din buzunarele celor neatenţi.

La un moment dat, Saeed și Lamia se îndepărtează de adulţii ce-i însoţesc. Dar nu și de planul lor încropit pentru a face rost de ingrediente pentru marele tort. Lui Saeed îi revenise în schimb dificila sarcină de a găsi fructe. Dar până și fructele deveniseră un lux în perioada embargoului. Dacă nu le aduc a doua zi la școală, profesorul autoritar îi va raporta dictatorului. Repercusiunile asupra familiilor vor fi precum o pedeapsă grea.

Sărăcia provocată de război nu e o scuză. Lipsa tortului și a fructelor cerute de profesorul-soldat este o formă de nesupunere pedepsită sever. Că doar li s-a spus Lamiei și lui Saeed ce au păţit un alt elev și părinţii lui ca pedeapsă (una ce amintea de Evul Mediu).

Bagdadul rănit

Ajunși pe străzile Bagdadului, copiii fac slalom printre pericole. Aleargă, șterpelesc de unde pot când nu mai au ce face, doar pentru a evita pedeapsa dată de tiran. Traversează poduri imense peste Tigru, curţi de moschei cu splendide cupole turcoaz și terase de clădiri vechi. Nimeresc prin taverne orientale unde se aud unele dintre cele mai frumoase cântece tradiţionale, printre porticuri umbroase, prin bazare cu ţesături și bunătăţi vândute la suprapreţ. Căutarea devine o goană cu sufletul la gură. O serie de urmăriri. Aleargă din calea poliţiștilor, a unui pedofil, dar întâlnesc și oameni pentru care disperarea lor nu devine vulnerabilitate.

Succesul filmului ar fi fost imposibil fără alegerea actorilor din roluri principale. Baneen Ahmed Nayyef (Lamia) și Sajad Mohamad Hasem (Saeed). Sunt atât de credibili și au o asemenea expresiviate încât îţi vine să îi iei cu tine, dincolo de sala de cinema. Joacă natural și își duc rolurile cu atâta seriozitate, încât ai impresia că au fost la cele mai bune școli de actorie dedicate unor copii. Datorită lor personajele au forţa de a fi memorabile. De a purta cu ei o întreagă lume.

Irakul ce are nevoie de compasiune

Pe urmele celor doi traversezi un Irak mai puţin arătat pe marele ecran. Un Bagdad caleidoscopic, splendid și totodată plin de ruine. Începi de pe malurile cu palmieri ale Tigrului, fluviul de-a lungul căruia s-a născut civilizaţia. Au apărut aici primele așezări sofisticate, primele scieri și legende. Iar timpul pare să fi stat în loc în acest spaţiu ce amintește de peisajele Deltei. Doar că timpul războiului ameninţă partea aceasta de lume. O cutremură și o reduce la rudimentar, încât îţi vine greu să mai găsești leagănul unei civilizaţii.

În film, Irakul măreţ este o lume capturată. De fapt, privind imaginile demne de arta fotografică ale căsuţelor și crângurilor de pe malurile Tigrului, de unde te aștepţi să iasă legendarul Ghilgameș nu caricatura grotescă devenită Saddam Hussein, dar și cartierele vechi ale Bagdadului, ţi se strânge sufletul. Mai ales dacă ești pasionat de istorie și conștientizezi dezastrul prin care a trecut această zonă a marilor civilizaţii.

Un apel la memoria umanităţii

Observi în film toate efectele vanităţii umane exacerbate în orgolii distructive. O frumuseţe a începuturilor, continuată de înţelepţii ce au transformat Bagdadul în centrul unei lumi înfloritoare, ca apoi să fie umplută de cicatricile războiului. Măcelarită de lupte pentru putere. Dincolo de reţeta ce îmbină un film despre copiii rezilienţi datorită prieteniei la bine și la greu, mesajul împotriva dictaturii și filmul plin de peripeţii, The President’s Cake acţionează ca amintire și ca avertisment.

Ni se aminește de unde a început omenirea, civilizaţia umana. De Mesopotamia și de comorile dintre Tigru și Eufrat. Dar ne mai amintește și de ce putem pierde pentru totdeauna dacă nu ne pasă de aceste comori. Le putem vedea înghiţite de o gură hulpavă. Tortul cerut unei lumi ameninţate de foamete este simbolul acestei lacomii fără margini. Al barbariei nesătule precum o gură căscată peste milenii măsurate în distanţa – pe care o credeam sufucient de securizantă – dintre omul civilizator și brută.

Poţi vedea trailerul aici.