Romeria – Trecutul in albastrul intens al marii
Prezentat la Cannes și în premieră (în România) la Bucharest International Film Festival 2025, Romeria îţi amintește că te duci să vezi un film regizat de Carla Simon și datorită șansei de a călători într-un loc de care să te îndrăgostești. Carla Simon simte spiritul locului. Expune simbolic geografia. Filmele regizoarei sunt în primul rând o imersiune îmbietoare în atmosfera unui loc. În culorile, sunetele, senzaţiile și ritmul acelui loc, de obicei însorit, dintr-o Spanie personală, a memoriei revizitate și a unei arhive afective la care te branșează de parcă ar fi și a ta.
Geografia funcţionează, în scenariul Carlei Simon, ca spaţiu conţinător pentru povestea care de obicei include relaţiile complicate dintr-o familie. În filmul anterior, Alcarras, ce i-a adus și Ursul de Aur la Berlinale în 2022, spaţiul-personaj era o livadă de piersici în lumina de culoarea mierii a unei veri ce dădea în pârg pentru ultima oară în istoria legăturii unei familii cu locul de care fusese obligată să se despartă. În Romeria, ecranul este acaparat de un albastru estival omniprezent, locul ales fiind una dintre cele mai frumoase regiuni ale Galiciei.
Albastrul intens de Romeria
Ţărmurile stâncoase, aleile coborând spre mare, terasele apartamentelor ce par suspendate deasupra albastrului marin, călătoriile în larg și lumina meridională inundă sala de cinema cu vara spaniolă. Dacă Alcarras miza simbolic pe lumina aurie prelinsă printre piersicile unei livezi pentru a-ţi stimula nostalgia faţă de un spaţiu al copilăriei ca vârstă a unui timp nesfârșit, Romeria folosește albastrul ca simbol al promisiunii unei tinereţi eterne, a ridicării la rang de sublim a efervescenţei nebunești în care ajungi să crezi că lumea e a ta și că timpul vârstei de aur nu are capăt, iar viciile devenite adicţii cumplite nu vin la pachet cu scadenţa consecinţelor.
Albastrul intens din Romeria funcţionează ca element acroșant universal. Nimic nou legat de acest simbol asociat cu entuziasmul. Cu exuberanţa inepuizabilă de la 20+. De la vârsta promisiunii că o o poţi lua de la capăt în fiecare zi. Carla Simon exact asta și urmărește. Găsirea unui simbol recognoscibil pentru spectatorul de pretudindeni, astfel încât să obţină două efecte necesare legăturii spectatorului cu filmul ăau. Primul este ancorarea în lumea personajelor sale ameninţate de autodistrugere după ce se aruncă în valurile unei decade – anii ’80 – care pentru tinerii din Spania însemnase plonjarea cu toată fiinţa, cu tot corpul, în marea descătușare după una dintre cele mai opresive dictaturi din câte au putut exista chiar și în Occidentul civilizat. Părinţii adolescentei Marina (personajul central) au trăit pe pielea lor și reversul acestei descătușări hedoniste, ce suprima orice idee de limită, de vigilenţă în faţa pericolelor.
Albastrul empatic
Al doilea efect simbolic al acestui albastru – pe lângă amintirea legată de proria ta vârstă de aur – este păstrarea unei inocenţe rămase ca un nimb ce-i învăluia pe cei cu aripile arse de propriile idealuri de libertate deviate spre excesele adicţiei. Părinţii Marinei devin emblema tinerilor visători deveniţi prada unor pericole pe care neînfrânata lor exuberanţă nu le-au putut prevedea. Iar albastrul marin de care își legaseră lumea interioară devine o formă de a descuraja tentaţia de a-i judeca, de a pune la zid o generaţie despre care s-a tot spus că fusese incapabilă de a-și gestiona propria sete de libertate, contracarând prin excese rigiditatea strivitoare a generaţiilor anterioare.
Despre o generaţie rebelă
image credit: Bad Unicorn/https://badunicorn.ro/film/romeria
Este mult mai ofertant vizual și narativ Romeria decât Alcarras. Totodată, Carla Simon a schimbat relaţia personajelor cu locul de care sunt legate. Dacă în filmul anterior familia pierdea locul – livada de piersici devenită nucleu al coeziunii, al unui împreună de neperturbat, dar se recompunea datorită legăturilor puternice devenite o rezilienţă comună, în Romeria personajele își găsesc locul sau se reconectează autentic la al abia după ce se dinstanţează de familia burgheză unde problemele se ţin sub preș, iar personalitatea fiecăruia riscă să fie sufocată.
Sufocaţi se simţiseră și părinţii Marinei, care se îndepărtaseră de rigorile familiei burgheze pentru a fi împreună. Doar că o mare dramă ţinută de familie sub tăcere i-a despărţit, iar Marina a rămas orfană. Crescută de o mamă adoptivă, ea trebuie să se reîntoarcă în regiunea unde își trăiseră părinţii ei marea poveste de dragoste încheiată printr-o ruptură tragică, pentru a obţine, de la bunicii paterni, un act prin care să fie recunoscută (măcar) administrativ ca fiind nepoata lor. Aceeași bunici i-au respins mama, considerată nepotrivită pentru băiatul lor.
Marina nu fusese recunoscută și în acte de tatăl ei, după despărţirea părinţilor. De acceptarea ei ca nepoată în acte de către bunicii paterni depinde primirea unei burse necesare continuării studiilor de cinematografie.
Anchetarea însorită a memoriei
Deși este un film despre niște rupturi și despre o rană a respingerii, atmosfera va rămâne una însorită. Marina are veri ce ţin la ea, unchi și mătuși care o întâmpină cu multă căldură. Doar bunicii, tipologia burghezilor de modă veche, obsedaţi de reputaţie, sunt reticenţi ca niște oameni de familie bună puși în situaţia de a-și reaminti de femeia care adusese rușinea în familia lor – care fusese și iubita fiului lor.
Sunt tot felul de aluzii referitoare la primirea distantă a Marinei de către bunicii săi. La fel și cu privire la relaţia tumultuoasă dintre părinţii ei biologici, deveniţi victimele propriei lor adicţii. Pentru a elucida secretele de familie, Marina apelează la camera video și la jurnalul mamei sale. Un jurnal în care marea joacă un rol esenţial, tatăl Marinei fiind pasionat de navigaţie. Marea este și o îndepărtare, o evadare. Totodată, este și mijlocul procurării a tot ce le distrusese viaţa părinţilor săi.
Marea amintirilor
Pentru Marina, marea înseamnă apropierea de locul răspunsurilor. Ea trebuie să se îndepărteze de viaţa construită alături de mama adoptivă pentru o călătorie spre adevarul legat de identitatea ei, de relaţia părinţilor săi. În schimb, pentru părinţii ei, marea însemna tocmai îndepărtarea de presiunea familiei. O evadare sub forma călătoriilor lungi (aceștia ajunseseră până în Peru cu ambarcaţiunea tatălui ei).
Marea este reprezentată în Romeria ca-ntr-o vacanţă. De altfel, filmul seamănă cu evadarea estivală în care apare si posibilitatea unei revelaţii despre sine, a unei atracţii, la finalul căreia se intră într-o altă etapă a vieţii. Imaginile sunt cele specifice unei vacanţe meridionale. Albastrul puternic este cel din imaginile estivale. La fel și ţărmurile și orășelul cu petrecerile revărsate pe străzi.
Atenuarea clișeelor
Datorită albastrului de vacanţă care apare obsesiv, al imaginilor inundate de lumină, Romeria ar fi ajuns, cel puţin vizual, la o desfășurare clișeistică, demnă de un film de vară cu oarece mister legat de secretele unei familii. Doar că pentru a te scoate din albastrul estival și a te apropia de marea dramă a personajelor, Carla Simon alternează imaginile demne de reclama turistică, datorită căreia treci Vigo (locul filmărilor) pe lista viitoarelor destinaţii, cu imaginile demne de arhiva personală. Intervin multe imagini din arhiva Marinei, încât ai impresia că este filmul realizat de Marina datorită scenelor prezentate ca provenind din arhiva ei.
Îndepărtarea de clișeele atribuite unei regiuni este și infiltrarea subtilă a insolitului prin reprezentarea unei arhitecturi moderne ce ar părea intruzivă. Marina devine obsedată de un bloc-turn unde i s-a spus că au trăit părinţii ei când erau fericiţi. Blocul pare nelalocul lui. O construcţie răsărita încât să bruscheze prin modernismul ei pitorescul de altădată, din vremurile bune. Totuși, asemenea unui documentarist pasionat de arhitectură, Carla Simon filmează clădirea înaltă încât să producă stranietate. Exact cum este filmat de obicei ansamblul arhitectural realizat de Courbusier în Marsilia: straniu și suspendat într-un timp al său.
Arhitectura devenită simbolul memoriei
În ciuda aspectului modern, blocul este un portal spre trecut. Simbolizează un timp care aproape că a stat. O realitate paralelă unde Marina poate fi în sfârșit cu părinţii săi. Ajunsă pe terasa clădirii, se trezește chiar în lumea părinţilor săi. Această rupere a prezentului pentru a lăsa trecutul să se manifeste astfel încât adevăraţii protagoniști să devină de fapt părinţii Marinei, de parcă, la nivel narativ, filmul, ar fi brusc rupt în două părţi, cu două povești de viaţă, este realizată cât se poate de natural, deși intervine fantasmagoricul.
Marina este precum eroina care nimerește brusc dintr-o epocă în alta. Totuși, exact această expunere a blocului-turn încât să pară nelumească, onirică, permite alunecarea între pliurile timpului fără a părea neverosimilă până la ridicol. Înlocuirea timpului prezent cu al părinţilor, deși bruscă, pare cât se poate de naturală. Regizoarea a renunţat inspirat la clasicul flashback prin substituirea prezentului Marinei cu al părinţilor ei, astfel încât să poate da un sens poveștii lor tragice în mintea ei.
Camera de filmat – garantul continuităţii
Protagonista ia camera și documentează lumea părinţilor ei. Urmele existenţei acestora. Vizitează apartamentul unde au locuit. Ajunge în locurile frecventate de ei. Folosește astfel camera pentru a-și garanta propria existenţă. Pentru Marina, camera de filmat este și o formă de a-și confirma sieși existenţa, de care are nevoie fiecare copil părăsit. Camera devine o continuitate a memoriei. O ancorează în sfârșit în povestea părinţilor ei, din care fusese extrasă odată cu moartea lor.
Alternând scenele în care Maria este personajul urmărit de camera de filmat cu scenele în care ea însăși folosește o cameră pentru a-și imortaliza prezentul volatil, Carla Simon justifică totodată optarea pentru un fir narativ întrerupt de capriciile memoriei. Filmul este o coagulare a unor amintiri trecute în jurnalul mamei cu nevoia Marinei de a-i da un sens propriei vieţi. Aceasta va trece din prezentul ei în trecutul mamei ce lăsase un jurnal în urma ei. Pendularea dintre prezent și trecut ţine cont de importanţa dată de Marina arhivei personale. Ia camera în mână pentru a da sens. Pentru a umple goluri din biografie și a se vindeca prin înţelegerea a ceea ce se întâmplase cu părinţii ei, în contextul rupturii dintre aceștia și familia lor.
Pentru a reda cât mai credibil această căutare a trecutului familiar, Carla Simon folosește camera pentru a capta cu sens, nu neapărat pentru a reda o naraţiune. De aici și impresia că vezi un film mai degrabă lent și mai apropiat de stilul jurnalelor personale și al documentării propriei vieţi, imaginile devenind provizii vizuale pentru a fi reasamblate în viitor, într-un material cu miză mai mare.
Dublul mesaj
Romeria este și un film cu dublu mesaj. Unul este legat de importanţa artei cinematografice în conservarea sau recuperarea vindecătoare a unei lumi. Celălalt este legat de amintirea unei epoci. A părinţilor Marinei, ce trăiseră intens anii ’80. Mușcaseră lacom din tot ce avea mai euforic Spania abia eliberată de sub dictatura lui Franco. Dar eliberarea însemnase pentru unii revoltaţi și aruncarea fără limite în droguri. Părinţii Marinei făceau parte din generaţia care trăia intens și se stingea la fel de repede, în urma exceselor.
Folosindu-și imaginaţia, Marina ajunge martora vieţii părinţilor săi. Plonjează chiar în epoca lor, acceptând o călătorie în timp. Asistă la nopţile cu petreceri, la călătoriile pe mare, la dimineţile disperării după o noapte de excese terminată cu un sevraj. Dacă Marina îndreaptă camera spre demersul său și spre lumea părinţilor ei, Carla Simon filmează, prin Marina, o epocă zbuciumată, în care urmașii hipioţilor se stingeau unul câte unul, în urma dependenţelor ce i-au făcut vulnerabili în faţa unei boli ţinute în secret, fiind asociată cu stigmatizarea.
Prin decizia ei de a înfrunta falsa naraţiune a bunicilor paterni, Marina pune boala ce a dus la finalul tragic al parintilor ei într-un context al relaţiilor familiale dominate de rușine și de (auto)iluzionarea burgheziei ce nu-și mai înţelegea copiii după marile schimbări din anii ’80. Astfel, Romeria devine și un ochi înţelegător aruncat spre trecutul blamat ce fusese cândva prezentul unei generaţii ce plutise între schimbarea accelerată și autodistrugere.
Poţi vedea trailerul aici.
Te invit să descoperi un alt film turnat pe malul mării, The Visitor, aici.
