The Visitor – Nostalgie de august la Marea Baltica

Melancolic dar senin, poetic și ușor pișicher, răbdător ca zile pe malul mării la sfârșit de sezon estival, The Visitor poate fi considerat bijuteria discretă din competiţia Bucharest International Film Festival 2025, după ce a câștigat Premiul pentru Regie în cadrul Festivalului de Film de la Karlovy Vary.

Vor aprecia filmul mai ales cei pentru care zilele de la finalul lui august pe malul mării sunt o voluptate dată de îmbăierea în propriile amintiri și nostalgii. Până și ritmul răbdător al filmului îţi amintește de acea plutire într-o mare liniștită și de refugiul în propriile gânduri pe o plajă golită de mulţimile forfotitoare dintr-o staţiune.

Între etapele unei existenţe

Debutul în lungmetraj al regizorului lituanian Vytautas Katkus are farmecul unui film în care adevăratele personaje sunt atmosfera unui orășel-staţiune la sfârșit de vară și melancolia ce însoţește despărţirea de o etapă a vieţii, dar și trecerea către alta, o trecere care încă nu s-a terminat. Cel nevoit să facă această tranziţie între etapele vieţii este Danielius, revenit din Norvegia în orășelul natal de pe malul mării Baltice pentru a vinde apartamentul în care a locuit pe vremea când trăia în Lituania. În Norvegia îl așteaptă noua familie, inclusiv copilul ce abia împlinise un an. Din Lituania personală nu a mai rămas decât această vară în solitudine, dar trăită blând, cu unele ecouri de tristeţe specifice unei despărţiri definitive.

Scenariul se bazează pe un minimalism narativ asumat ca singurul mod prin care se poate realiza ceea ce este esenţial pentru autenticitatea unui astfel de film: simbioza între etapa de tranziţie în care a ajuns personajul și trecerea dintre anotimpuri. Danielius trece de la un anotimp personal la altul.

Personajul care își privește lumea

În loc să exprime vizibil gândurile despre o revizitare a vieţii lăsate în urmă când s-a mutat în Norvegia, el preferă să rămână tăcut. Să se rezume la privirea lumii din jur. Iar filmul este tocmai despre acest mic univers captat prin ochii celui care pleacă. Al orășelului baltic redus de fapt la cartierul unde locuise protagonistul.

Asemenea unui observator ce intră în ritmul încetinit al orășelului, Danielius alege să privească, nu să vorbească. Să absoarbă întreaga atmosfera a unui oraș-staţiune ce pare să fi alunecat din timp pentru a reveni la propriul ritm somnolent odată cu plecarea turiștilor. Nu este deloc unul trist, ci mai degrabă tandru-contemplativ.

Stările greu de pus în cuvinte

Atmosfera specifică tranziţiei de la ultima vară în orășelul natal la noua viaţă și melancolia unui sfarșit la începutul toamnei sunt greu de captat dacă vrei să eviţi exprimarea stridentă a regretelor și alegi să rămâi în zona unor stări la fel de imponderabile și greu de tradus în cuvinte cum este și finalul unui august solitar (dar nu neapărat sfâșietor de trist) pe malul cu dune al Mării Baltice. Dar Vytautas Katkus stăpânește matur tocmai arta de a te ţine în sala de cinema tocmai prin lentoarea ce permite scufundarea în ritmul molcom al unui orășel-staţiune din ce în ce mai pustiit la finalul verii, înlocuind firul narativ cu expunerea contemplativă, în prim plan, timp de aproape două ore, a tuturor elementelor asociate de obicei cu planul secund, ce doar fixează personajul într-un anumit peisaj sau anotimp.

Atmosfera – personajul indispensabil

În The Visitor sunt la fel de importante precum personajul central ritmul, variaţiile de lumină, detaliile arhitecturii ce par să fi rămas în anii de glorie ai staţiunilor socialiste (de altfel orășelul pare un văr baltic al staţiunii Eforie, dar cu plaja ce amintește de Vama Veche așa cum era cândva, adică sălbatică). De altfel, personajul central nu face mare lucru. Acceptă rutina din acest orășel de parcă nu ar vrea să perturbe manifestarea tuturor acele elemente ce permit absorbirea spectatorului în bula de nostalgie. Vor intra în această bulă mai ales cei ce au mai prins vacanţele din staţiunile anilor ’90 sau care au experimentat prima încercare de a-și limpezi gândurile la final de sezon, pe malul mării, când bucuria estivală are ultimele zvâcniri ce sunt mai degrabă precum o melodie cu aer nostalgic.

Succesiunea de plimbări

Scenele filmului se rezumă la plimbările lui Danielius pe străzile orășelului. Străbate cartierul, trece pe lângă tiribombele ce par piesele unui muzeu în aer liber dedicat vechilor parcuri de distracţie socialiste sau de la începutul anilor ’90 și se răsfaţă precum un copil în locul unde sunt concentrate acele tonete cu îngheţată, jucării și alte fleacuri fără de care nu poţi pleca la finalul unei vacanţe într-o staţiune.

Când nu se plimbă solitar, interacţionează cu vecinii, prieteni din copilărie, sau cu necunoscuţii veniţi să vadă apartamentul scos la vânzare. Aceste interacţiuni au un aer unor amuzant. Un umor discret, bazat mai degrabă pe modul pișicher de alăturare a unor elemente sau replici, străbate anumite scene reprezentând viaţa localnicilor sau a unor personaje secundare ce îţi trezesc simpatia.

Tăcerea care exprimă o lume întreagă

Fără o mimică exuberantă sau clarificatoare, întruchipând mai degrabă un personaj de o discreţie totală, ce nu vrea să fie scos din rutina unei veri solitare, actorul Darius Silenas reușește să vorbească prin tăceri. Se exprimă prin modul cum privește nostalgic în zare sau asistă la spectacolul uman din jur, cu detașarea celui ce stă cumva în afara vieţii așa cum este ea trăită de cei din jur.

De fapt, întregul film este o tăcere umană de la un capăt la altul, dar care lasă elementele din jur – peisajele cu pădurea ce se apropie de mare, plaja aproape pustie (dar fără a inspira tristeţe ci mai degrabă împăcarea cu propriul timp al despărţirii totale de un loc și de o viaţă lipită de acel loc), arhitectura dintr-o epocă apusă, ritmurile unei melodii nostalgice de la o ultimă terasă deschisă la final de sezon – să redea cât o întreagă succesiune de întâmplări și dialoguri.

Când tace și când lasă lumea din jur să se desfășoare fără prezenţa lui, Danielius pare un realizator de documentare ce nu intervine. Privirea lui este precum obiectivul ce imortalizează cotidianul unei lumi.

Multiplele interpretări

Unghiurile de filmare, insistenţa asupra trecerii de la un moment al zilei la altul sau de la pădure la dunele din drumul spre plajă, captarea unei petreceri târzii de la terasa aproape părăsită, unde ultimii cheflii ai verii se copilăresc, imaginile apartamentului socialist cu aer decrepit ce este mai degrabă retro-candid decât claustrofob, cum vezi într-un muzeu indulgent al cotidianului din spaţiul domestic socialist vizitat prin ochii plini de compasiune, vorbesc despre multe straturi ale lumii din care vine personajul.

Nu poţi să nu admiri preferinţa regizorului pentru sugestie prin folosirea elementelor ce ţin de locul unde se află personajul, nu de acţiunile acestuia, pentru a capta tristeţea unei lumi în părăsire, dar și deruta unui om în faţa propriilor trăiri contradictorii declanșate de plecare: de la bucuria noului început la sentimentul pierderii, exprimat prin nevoia de a se apropia de unul dintre vecini ca de un tată și de a-i ruga pe cumpărătorii apartamentului să mai stea la cină alături de el.

O poveste colectivă

Pusă în contextul schimbărilor prin care a trecut estul Europei, odată cu migraţia celor dezamăgiţi de o societate ce îi condamnase la multe lipsuri (de altfel toate personajele secundare au revenit dintr-o ţară occidentală sau au copii stabiliţi în străinătate), situaţia lui Danielius poate fi un mesaj subtil despre adevărata lui singurătate: mutarea din locul natal și lăsarea în urmă a unei părţi din istoria personală. Danielius pare calm, aproape contemplativ, în raport cu lumea pe cale să o părăsească pentru totdeauna. Se bucură de niște zile de-o monotonie odihnitoare pe malul mării. Totuși, ghicești urmele unei tristeţi mai profunde. O tristeţe personală ca simptom al celei asociate unui spaţiu depopulat.

Plecarea personajului este de fapt expresia marii plecări colective dintr-un Est care a dezamăgit. Un Est cu orașele din ce în ce mai depopulate, unde doar lumina de august de la malul mării dă impresia că apatia poate arăta mai puţin sfâșietor și mai degrabă sentimentală precum o melodie cântată în ultimul bar în aer liber ce a mai rămas deschis înainte de marea plecare de la finalul verii.

Lăsând The Visitor la nivelul unui minimalism taciturn, Vytautas Katkus a vorbit despre multe. Despre o lume care își tot face bagajele, despre imposibilitatea de a rămâne, despre singurătatea pe care nostalgia o face mai suportabilă și despre acel limb prelungit în care au rămas blocaţi oamenii Estului. Ce-i drept, regizorul preferă să redea poetic acest limb. Folosește imaginea unui orășel unde arhitectura a rămas neschimbată, captivă într-o era anterioară, pentru a reda simbolic un trecut conservat, din care plecarea pare greu de evitat, asemenea celei de la finalul sezonului.

Poţi vedea trailerul aici.