La misteriosa mirada del flamenco (The Mysterious Gaze of the Flamingo) – Despre dragoste, acceptare si maturizare in Atacama

Cinematografia sud-americană a păstrat, asemenea literaturii de pe acest continent, predilecţia pentru învecinarea temelor sociale acutizate cu elementele realismului magic, oferind o apropiere cât se poate de naturală între frumuseţe și degradare, luciditate și fantasmagoric, speranţă și dezolare, disperare și încredere în acea putere a fiinţei umane de a-și căuta din nou pofta de viaţă chiar și într-un capăt de drum.

Premiat la Cannes (Marele premiu al secţiunii Un Certain Regard) și inclus și în secţiunea competiţională din cadrul Bucharest International Film Festival 2025, filmul La misteriosa mirada del flamenco (The Mysterious Gaze of the Flamingo) a ieșit de pe traiectoria obișnuită urmată de realismul ce abordează problemele spionoase ale ţărilor sud-americane, pentru a te aduce în mijlocul unei lumi în care neconvenţionalul este solul fertil ce permite îmbobocirea, în mijlocul vieţii aspre, tandreţii, solidarităţii, iubirii necondinţionate sub toate metamorfozele ei – de la cea maternă la forma carnală, adolescentină sau la prietenie.

Peisajul unui Chile greu accesibil

Asemenea unui sud-american veritabil, Diego Cespedes este conștient de potenţialul narativ și mitologic al ţării sale cu multe clime și peisaje de-o varietate cum rar găsești, Chile. Ştie cum să transforme un peisaj arid într-o lume fertilă pentru poveștile neconvenţionale. Geografia locului este perfectă pentru camuflarea unor elemente de realism magic, astfel încât să ai impresia că vezi o frumuseţe stranie la tot pasul.

De altfel, peisajul joacă un rol esenţial, de parcă ar fi încă un personaj. Genul de personaj devenit complicele unei stranietăţi ce amână orice impresii imediate referitoare la adevăratul subiect sau mesaj al filmului. Şi nici nu e greu să ieși din realitatea imediată când vezi un film plasat în deșertul Atacama. O zonă devenită o importantă zonă minieră, filmată astfel încât să adune în același loc sinistrul și poezia. Un loc despre care se spune că înghite sufletele și trupurile celor mai săraci locuitori ai ţării lui Neruda, proveniţi adesea din rândurile urmașilor indigenilor colonizaţi, pentru care pauperitatea extremă a continuat până în zilele noastre.

Tandreţe în deșertul aspru

În mijlocul acestei pustietăţi stâncoase, ce pare teritoriul unor zei răi, unde doar un lac mâlos înconjurat de o vegetaţie anemică mai întrerupe monotonia pustietăţii, se află o casă ale cărei locuitoare contrastează cu întreaga lume a din jurul lor. Şi nu numai datorită hainelor în culori vii, demne de un spectacol burlesc, și poftei de viaţa molipsitoare, în ciuda marginalizării – fac parte din lumea lucrătoarelor sexuale trans. Aceste personaje contrastează în primul rând prin forţa de a-și păstra umanitatea. De a nu fugi de ele însele, în ciuda stigmatului, și de a dărui tandreţe.

Există o dăruire inepuizabilă a iubirii de celălalt la aceste personaje. Cât să umple întregul deșert ce le-a devenit casă, astfel încât să compenseze dezumanizarea comunităţii din rândul cărora sunt alungate, însă dorite mereu pe ascuns, la lăsarea serii, când întâmpină minerii ce le devin spectatori când acestea pun în scena câte un numar de cabaret fără pretenţii. De altfel, încercarea personajelor de a transforma bordelul rudimentar precum o baracă de muncitor temporar într-un cabaret și preocuparea pentru estetica vestimentară și pentru manierele demne de o femeie care se visează la un Moulin Rouge improvizat în Atacama salvează filmul de la mizerabilism, împingându-l într-o zonă în care tocmai scenele filmate în bordel să fie mai delicate.

Adierea sentimentală a muzicii vechi

Scenele ar fi putut la fel de bine să se petreacă într-un bar cu muzică de corazon dintr-un cartier boem din Buenos Aires. Nimic din realismul mizer al prostituţiei din cele mai sărace zone, unde bărbaţii se abrutizează ușor, nu răzbate în acest film. Dimpotrivă, majoritatea scenelor cu personajele trans au umor isteţ, un hilar spumos, tandreţe și acea frumuseţe sentimentală pe care anumiţi regizori le-o dau scenelor burlești. De fapt, întregul film este străbătut de un aer sentimental de modă veche, așa cum pot avea doar femeile ce au cunoscut o viaţă extrem de grea atunci când se refugiază în amintirile unei mari iubiri pierdute.

Adierea de sentimentalism și nostalgie asociate exteriorizării sfâșietoare a trăirilor pătimașe din spaţiul sud-american face o poezie dintr-un film despre marile tristeţi ale vieţilor frânte. Acest sentimentalism asumat de regizor este infiltrat prin coloana sonoră.

Muzica aleasă este la fel de importantă precum peisajul. De fapt, pare să funcţioneze precum elementul anacronic, aparent nelalocul lui, dar necesar pentru a deturna filmul de la clișeele realiste. Melodiile de pe coloana sonoră vin mai degrabă din lumea localurilor din cartierele istorice rău famate, unde femeile dansau ascultând vocile siropoase de la un patefon, astfel încât ai impresia că o trupă din cartierele boeme ale celebrelor capitale a fost adusă, într-un mic turneu, tocmai în izoalata Atacama, la capătul lumii, pentru a încerca să îi sensibilizeze pe bărbaţii care nu înţeleg o iotă din arta lor.

Almodovar in Atacama

Modul în care folosește culorile burlești, melodiile vechi cu versuri pătimase ori malancolice și îmbinarea tragediilor din viaţa personajelor trans cu mesajul umanist despre o solidaritate și dragoste de aproape ce triumfă îţi amintește de filmele-cult ale lui Pedro Almodovar. Tot ca în acele filme regizate de Almodovar găsești același amestec între personajele pătimașe, pasiunile înflăcărate, flirtul cu melodrama, dramele apăsătoare și mersul pe sârmă între viaţa ce palpită și care se cere trăită intens și umbra tragediei ce poate înhăţa în orice clipă.

La fel ca Almodovar, noua stea a filmului de artă sud-american reușește să te deruteze plăcut. Să te facă să simţi acea stranietate dată și de imposibilitatea de a-i pune filmul într-o categorie. La misteriosa mirada del flamenco este un film pe care îl vei descrie prima oară folosind cuvântul aparte. Iar acest aparte i se datorează talentului prin care Diego Cespedes asamblează elementele unor genuri diferite și ale unor teme arhifolosite până acum.

Povești suprapuse

Filmul are elementele unei povești despre o dragoste imposibilă din cauza tabuurilor și violenţei maschiste, dar și a unei povești despre o iubire târzie salvatoare. Introducând un personaj aflat la vârsta pre-adolescenţei și adoptat de angajatele bordelului, apropie filmul de unul despre maturizare prin întâlnirea, în aceeași perioadă, cu prima iubire și cu moartea unei fiinţe dragi. Când apare o crimă, filmul virează către parodia unui western despre răzbunare, mai ales că îi permite peisajul.

Te va impresiona maturitatea actriţei Tamara Cortes în a trece de la o nuanţă afectivă la una opusă. Adună în personajul Lidiei – aflat la trecerea de la copilărie la adolescenţă – vulnerabilitatea, zvâcnirile de curaj neașteptat, seninătatea copilului, deruta preadolescentei când simte primele semne ale tranziţiei de la prietenie la îndrăgostire și îndârjirea în a căuta dreptatea. Îi prevezi un viitor cinematografic strălucit. De fapt, 2025 este anul descoperirii unor talente precoce datorită unor filme aplaudate la Cannes si Venetia, printre care The President’s Cake și Milk Teeth.

Transpunerea alegorică a unei maladii tabu

La misteriosa mirada del flamenco este special și datorită acestei suprapuneri de elemente specifice unor reţete de filme diferite. Toate aceste elementele nu sunt sudate neapărat la nivelul scenariului, ci mai degrabă prin modul construirii personajelor trans. Regizorul nu le construiește nici tezist, nici prin folosirea exotismului. Le dă profunzime prin stranietatea la care ele însele apelează pentru a-și construi lumea. Pentru a-și explica niște cauze tabu ale marginalizării și ale unei epidemii care este pusă pe seama lor.

Introducând o mică psihoză colectivă referitoare la o posibilă ciumă răspândită rapid, care de fapt este o maladie asociată cu stigma și rușinea, regizorul își transformă personajele în prezenţe care nu doar oferă plăcere minerilor din zonă, ci permit o trecere spre o lume iraţională, dar plina de metafore. O lume ce transformă alegoric superstiţiile legate de femeile seducătoare. De privirea lor acaparatoare. Se spune că această privire ar fi de fapt răspunzatoare de transmiterea bolii misterioase printre mineri.

Metafora ca liant între povești

Lucrătoarele protejate de matroana cu suflet mare sunt acuzate că răspândesc o maladie prin intermediul privirii. Acea privire îndreptată asupra bărbaţilor ce le vizitează. Cea mai blamată este și cea numită Flamenco, devenită starul bordelului.

Boala devine metafora folosită ca adeziv pentru elementele specifice unui film de dragoste sentimental, ale unui film ce denunţă problemele moștenite de la patriarhat, printre care și intoleranţa, ale unui coming-of-age suprapus peste un film despre răzbunare și ale unui film-alegorie cu mesaj precum o pledoarie pentru iubirea de aproape. De fapt, firul roșu ce leagă toate aceste elemente ce situează filmul la o intersecţie de genuri făcându-l totodată atipic în raport cu toate, este urgenţa nevoii de afecţiune a personajelor.

Iubirea salvatoare

La misteriosa mirada del flamenco este în primul rând un film despre iubirea ce salvează lumea. Care poate umaniza acolo unde brutalitatea schimonosește ireversibil. Din mesajul filmului răzbate acest preaplin de afecţiune al personajelor. Totuși, într-o lume în care pănă și iubirea a fost clișeizată până la patetism și simplificare, filmul repune acest sentiment în drepturi pe marele ecran. Personajele construite redau cât se poate de natural dăruirea de sine pentru fericirea celor din jur. Fără exacerbare, în ciuda unui sentimentalism pronunţat. Nu vezi afectare, în ciuda unui histrionism burlesc exersat prin modul în care își câștigă traiul. Şi nici acel ilar ce transformă personajele trans în caricaturi. Până și în scenele amuzante, ele își păstrează demnitatea. Exact ca-n filmele lui Almodovar.

La evitarea clișeelor contribuie și sentimentul matern atribuit acestor personaje marginalizate. Fiecare se simte mama Lidiei, o copilă abandonată chiar în faţa bordelului. Se simt responsabile pentru creșterea ei. De fapt, atitudinea lor faţă de Lidia dezvăluie acea dragoste specială prin care cei respinși de societate compensează tandreţea de care nu au avut parte.

Graţie în lumea abrutizării

Lucrătoarele travestite funcţioneză precum o mare familie. Nevoia de ocrotire le face să înfrunte machismul din jur. Să stea neclintite în faţa ameninţărilor reprezentate de cei intoleranţi. De fapt, întâlnirea cu bărbaţii intoleranţi și încercarea de a-i dezarma prin capacitatea lor nemăsurată de a răspândi tandreţea salvatoare transformă aceste personaje blamate în niște îmblânzitoare de bestii. Dispun de toată graţia și de toată dăruirea de sine care vine în contrast cu primitivismul din jur.

Această inepuizabilă disponibilitate de a iubi inversează polii firesc-nefiresc. Nu lumea personajelor trans este cea sucită. Dimpotrivă, lumea lor este guvernată de firescul ce a salvat omenirea: grija pentru celălalt, bunătatea, solidaritatea și triumful blândeţii. Lumea ostilă care le înconjoară este cea a nefirescului. A tot ceea ce se opune vieţii mai violent decât ariditatea din deșertul Atacama.

S-ar fi putut regiza un film care să se rezume la denunţarea homofobiei, a inegalităţii sociale. Dar ar fi însemnat să se rezume la cauzele de natură colectivă ale problemelor. Când de fapt demersul lui Diego Cespedes pare a fi mai degrabă orientat spre apropiere. Spre încercarea de a salva de la abrutizare prin această apropiere. La misteriosa mirada del flamenco amintește că până să se ajungă la cauzele sociale trebuie văzut ce s-a ales de nevoia de afecţiune și de solidaritate a fiecăruia.

Poţi vedea trailerul aici.