Dinti de lapte (Milk Teeth) – O disparitie intr-o lume ramasa fara explicatii

Prezentat la festivalurile de la Veneţia și Toronto, dar și în deschiderea Bucharest International Film Festival 2025, Dinţi de lapte (Milk Teeth) pune numele lui Mihai Mincan pe lista regizorilor capabili de a oferi acele filme românești care să dea impresia că sunt altfel, că se distanţează de toate acele elemente care îi fac să evite sălile de cinema independent pe spectatorii mainstream, ce nu sunt neapărat interesaţi de realism sau de evoluţia filmului contemporan, ci pur și simplu vor să intre în sală pentru o experienţă, o poveste dinamică sau pentru o altă perspectivă asupra unei realităţi arhicunoscute. Iar Mihai Mincan le oferă această experienţă diferită împingând în zona straniului absolut tocmai acele elemente devenite clișee.

Paradoxal, Dinţi de lapte, prin intervenţia straniului, te face să afirmi că vezi un film ca afară chiar dacă surprinde încă o dată lumea autohtonă, așa cum era ea în faza terminală a ceaușismului (acţiunea se petrece în aprilie 1989), cu tot acel tern dezolant și orizont claustrofob, o lume închisă în sine ce-și anunţa agonizant propria ruinare.

Straniul – un personaj nevăzut

Tocmai talentul de a reda insolitul, de a-l construi cu o premeditare aproape matematică, dar lăsându-l la nivel de rău ce plutește peste tot, pe cât de sinistru, pe atât de  invizibil, apoi de a inflitra această stranietate angoasantă, demnă de un thriller la graniţa cu un horror extrem de subtil (până la abstractizare), bazat doar pe imresia unei prezenţe fantomatice, îi oferă lui Mihai Mincan siguranţa plasării poveștii sale într-o epocă a cărei amintire în spaţiul cinefil activează de obicei prejudecăţile despre filmul românesc începând cu Noul Val, care l-a și pus pe firmamentul festivalier internaţional.

Dinţi de lapte nu este încă un film despre comunism. Chiar dacă reușește ceea ce nu fac multe filme ce vor să reconstituie la nivelul decorului și al portretului moral colectiv acea epocă: să surprindă, cu minimul de resurse narative și fără exacerbare moralistă prin gonflarea dilemelor din mintea personajelor, tocmai ceea ce se petrecea în lumea interioară a locuitorilor din spaţiul est-european. Acel ceva extrem de dureros, alienant, greu de tradus în cuvinte, dar care a lăsat urme groase cu efectele lor transgeneraţionale asupra conștiinţei și a unei lumi afective chircite sub propriile frici și neputinţe în faţa istoriei.

Scene precum psihicul abisal

Îl poţi bănui pe Mihai Mincan de pasiuni ce ţin de zona psihologiei abisale. A unei părţi a psihicului în care stau ascunse frica de un rău nenumit și nevăzut, dar simţit până-n măduva oaselor și care nu poate fi scos la suprafaţă decât prin sugestii, prin insistenţa camerei asupra unui obiect, a unei stări, a unei imagini ce readuce la supfaraţă un ghem de amintiri. Dinţi de lapte este altfel și tocmai datorită capacităţii lui Mihai Mincan de a înţelege cum funcţionează de fapt psihicul uman în faţa unui pericol reprezentat de o dispariţie greu de elucidat a unei persoane dragi.

Dispariţia înseamnă, asemenea traumei, o ruptură. O scufundare în iraţional. Ceva nu se mai leagă. Apare haosul dezintegrării: a familiei, a relaţiilor cu lumea, cu sine. Şi tocmai această înţelegere a prăbușirii ordinii și a creării unei noi ordini dictate mai degrabă de mecanisme de apărare osificate, ce au propria logică, îl face să opteze cu toată încrederea și cu mână extrem de exersată pentru naraţiunea disruptivă. În locul acţiunilor, a unei anchete care să pună cap la cap indiciile vezi mai degrabă scene decuplate de la continuitate, în care suspansul respiră înfricoșător în cele mai banale obiecte sau în ruinele industriale din orașul minier (Vulcan).

Pentru cei pasionaţi de psihologie

Cei pasionaţi de relaţia dintre film și psihologie vor aprecia decizia lui Mihai Mincan de a reflecta la nivelul structurii filmului tocmai această destructurare a ordinii din creierul lovit de o mare dramă: cea a dispariţiei propriului copil sau soră. Când ceva nu se mai leagă, când lipsesc indiciile care să fie puse cap la cap într-o naraţiune a explicaţiei care să ducă și la rezolvarea cazului, pentru a restaura liniștea lumii prin revenirea acasă a copilului.

Poate împărţi spectatorii în două tabere tocmai această lipsă a unei naraţiuni închegate. Succesiunea evenimentelor asftfel încât să ia forma unei anchete este suspendată în favoarea unei libertăţi totale date aluziilor prin focusarea camerei asupra obiectelor, halelor industriale și prin coloana sonoră ce amintește de compoziţiile filmelor experimentale despre o apocalipsă personală sau o trecere spre o zonă unde se termină contururile realităţii și începe acel no man’s land al fantomelor, al monștrilor nevăzuţi cu apucături de prădător a cărui prindere și demascare este tot mai întârziată.

Reacţii contradictorii

Unii vor lăuda talentul de a crea un suspans prin mijloace sofisticate. Prin indicii eliptice și prin acea abstractizare de nepătruns a scenariului și a personajelor tot mai taciturne, mai închise în ele, cărora nu le mai înţelegi reacţiile. Tehnica lui Mincan de a păstra misterul opac este demnă de filmul experimental. De acel film care te face să uiţi unde se topește realitatea concretă și unde începe distorsionarea din mintea greu încercată a personajelor, încât ai impresia că ai asistat la un coșmar greu de recompus narativ la trezire.

Totuși, această apropiere de experiment și dizolvarea coerenţei în detalii aluzive rău-prevestitoare la prezenţa rău a cărui dorinţă de a înșfăca este amânată, ţinută în frâu de încetinirea tacticoasă a ritmului ce-ţi permite să îţi proiectezi propriile impresii asupra ceea ceea ce urmează să vezi, poate deveni frustrantă pentru anumiţi amatorii de thrillere, fie ele și neconvenţionale.

O falsă lume ordonată printr-un fir narativ perturbat

Lipsa asumată a unei naraţiuni ordonate sufiecient încât să permită acel puzzle detectivistic menit să dezvăluie nu numai posibilul vinovat, cât și ceea ce este defect la o întreagă comunitate devine frustrantă, pe cât de eficientă poate fi pentru cei ce vor în sala de cinema tocmai acea experienţă care să îi deconecteze de la tot ce înseamnă banal, obișnuit, rutinier, logic. Iar Mincan tocmai asta reușește: să redea, printr-o totală renunţare la continuitatea narativă prin care vrem să ajungem la sensul acţiunilor, tocmai o lume a rutinei claustrofobe, a unei existenţe controlate, premeditate, specifice societăţilor sub regimuri autoritare, unde nici o întrerupere a ordinii, nici o cădere în ambiguitatea nuanţelor nu este permisă.

Orice dispariţie cere o anchetă. Mai ales când aduce imprevizibilul într-o lume ce părea amorţită. O astfel de dispariţie este cea a unei fetiţe pe nume Alina, care se dusese să verse găleata pentru gunoi la ghena comună dintre blocuri. O acţiune cât se poate de banală, într-un spaţiu familiar. Doar că Alina nu se mai întorsese acasă.

Întreruperea predictibilului

Dispariţia este cu atât mai angoasantă cu cât are loc într-un peisaj banal. Din mijlocul unei existenţe rutiniere. Într-o lume unde totul părea predictibil sub ochiul omniprezent al dictatorului, ce dădea iluzia unei vieţi extrem de sigure. Era aproape imposibil să dispari în stupurile de beton care erau blocurile socialiste, considerate niște sate pe verticală, unde toată lumea știa ce făcea vecinul. Totuși, pentru Maria, sora fetiţei dispărute, perturbarea cotidianului devine o nouă realitate.

După ce asistă la disperarea mamei și la scufundarea în apatia depresivă a tatălui, provocate de posibila răpire a surorii ei dispărute ziua în amiaza mare, chiar de sub ochii locuitorilor din cartierul socialist suprapopulat, Maria își face propria realitate. Ea rătăcește printre ruinele industriale, unde vede apariţii fantomatice. Cineva ar putea ieși oricând din ascunziș. De asemenea, ascultă și procesează în propriul mod declaraţia unei vecine de vârsta ei, care afirmase că a văzut-o pe Alina, sora Mariei, cum băgată într-o mașină neagră, iar uneori Maria atinge cu o tăcere stranie obiectele surorii dispărute.

Lumea celei rămase

În loc să prezinte lumea din perspectiva detectivistă a unor adulţi, Mihai Mincan pune camera pe urmele Mariei. Îi urmăreste plimbările mai degrabă derutante decat sistematizate într-o tentativă de a da un sens.

Maria rătăcește cât e ziua verii de lungă prin zona industrială sau improvizează jocuri folosind obiectele abandonate. Deși locuiește într-un cartier compact, universul ei pare deodată depopulat. O depopulare post-apocaliptică în decor industrial ce ia o formă dincolo de lumesc, de imediat, amintind și de imaginile din Călăuza, doar că nu duce neapărat în direcţia vizual-metafizică, doar abisală.

Drama prin ochii unui copil

La vârsta copilăriei, când încă mai este activată gândirea magică, Maria ajunge să audă schimbul de replici dintre mama ei și anchetatorul interpretat derutant și enigmatic de Istvan Teglas, al cărui chip și mimică pline de mister, dar și de compasiunea discret exteriorizată (mai mult prin privire și prin tonul calm aproape astenic) necesară intrării în rolul celui ce nu se teme de propria vulnerabilitate, pare făcut pentru filmele ce împing subiectele familiare spre stranietate. În loc să-și exteriorizeze tensionat frica de posibilitatea de a nu-i mai fi niciodată găsită sora, după ce anchetatorul îi spune mamei că unele dispariţii nu au explicaţie, Maria transformă lumea aplatizată într-o succesiune de scene imaginare fără sens, dar care păstrează suspansul bazat pe atmosfera ce pare nelumească.

Majoritatea scenelor din film urmăresc pașii Mariei. Îi redau de aproape chipul. Un chip la fel de misterios. Pare timidă, însă este timiditatea copilului din filmele de suspans la graniţa cu un horror minimalist-abstract despre un rău camuflat în banal ce abia așteaptă să se iţească. De fapt, întregul film pare a fi despre acest rău ascuns.

Scenariu bazat pe derutarea deliberată

Mihai Mincan se joacă abil cu așteptările tale. Îţi tachinează obișnuinţa de a gândi sub formă narativă. Fireasca nevoie de continuitate între evenimente. Te amăgește cu focusarea insinuantă asupra unui detaliu, ca apoi să-ţi lase așteptările suspendate în evaziv. Un evaziv care are o întreagă forţă în filmul său. Uneori este dens precum întunericul ce absoarbe contururile sau precum jocul dintre lumini și umbre ca într-o pictura a lui Georges de la Tour. Alteori este invizibil sau indescifrabil precum sunetul melodiei arhicunoscute dar distorsionate odată auzită la radioul purtat de personaje, astfel încât defectele tehnice ale acestui aparat de radio să producă sunete care să amintească de o melodie distorsionată și repetată obsesiv din filmele horror, ce anunţă intrarea pe un teritoriul al maleficului, unde s-ar putea să se ascundă cel devenit întruchiparea prădătorului greu de prins.

Importanţa concentrării asupra detaliilor

Dinţi de lapte este un film despre o dispariţie asa cum e văzută de ochii unui copil. Așadar bazat mai mult pe un prezent continuu încropit din detalii. Maria umblă prin lumea redusă la cartier și la maidane. Vede această lume descompusă în detalii. Fragmentată, nu prin continuitatea narativă a unei povești. Lumea copilăriei este în primul rând una stimulată de percepţiile imediate. Ale prezentului. Maria se învârte zi de zi în același loc. Până și încercarea de a-l găsi pe răpitor include indicii extrase din lumea cartierului devenit simbolul unui orizont limitat.

Un copil din socialism nu prea are unde să se ducă. Improvizează jocuri într-un univers tern și zgârcit în oferirea de mijloace pentru un timp liber cu orizonturi largi. Ea și copiii de la bloc se joacă prin hale scorojite, pe maidane vecine cu siluetele apocaliptice ale construcţiilor industriale. Urmărindu-i traiectoria într-un spaţiu extrem de limitat, mai remarci o particularitate. Una legată de elementele decorului. Mihai Mincan folosește la rândul său recuzita specifică redării epocii ceușiste.

Regăsești obiecte și fundaluri muncitorești. Însă ele nu funcţionează ca tentative de a reproduce atmosfera unei epoci. Nu fidelitatea faţă de o epocă îl preocupa, ci mai degrabă potenţialul simbolic al obiectelor. Asemenea expresioniștilor, nu redă obiectul și realitatea, ci formele căpătate de acestea în lumea psihică a personajelor.

Straniul nelumesc

Pentru a reda lumea unei fetiţe taciturne, ce vorbește mai mult printr-o privire ce-i face intenţiile și trăirile inaccesibile unui observator, regizorul Mihai Mincan apelează tot la straniul nelumesc. Maria pare dintr-o altă lume. La fel cum par și anchetatorul sau tatăl. De fapt, cam toate personajele par absorbite în propriul mister. Un mister pus pe seama unei mimici derutante. A unei expresivităţi reduse, ce le face lumea interioară inaccesibilă. Nu poţi ști ce gândesc sau ce simt. Şi nici nu își exteriorizează disperarea. Mai degrabă fac implozie.

Doar în cazul Mariei tacerea nu este apatie. Retragerea în sine o face de fapt și mai expresivă, spre deosebire de restul personajelor. Chipul ei se vede adesea în prim plan, asemenea chipurilor specifice personajelor-copii a căror închidere în sine le accentuează nimbul enigmatic. Datorită modului în care transformă tăcerea personajului său în misterul demn de un thriller, îi vei prezice adolescentei Emma Ioana Mogoș o carieră de succes în filmele psihologice bazate pe lumea interioară a unor personaje suficient de stranii și derutante pentru a produce și întreţine misterul.

Personaje opace

Personajele filmului par lipsite de vitalitate, mai ales adulţii. Au privirea pierdută, iar viaţa le pare suspendată. O resemnare sub o tăcere schizoidă a tatălui, o tăcere și mai stranie a copilului sunt completate de un rol al lui Istvan Teglas ce adună acele nuanţe greu de redat, între privirea enigmatică demnă de un personaj ce ascunde ceva. De fapt, cu excepţia mamei, toate privirile personajelor par să ascundă ceva. Jocul actorilor susţin un fir invzibil care le leagă: stranietatea. Acea stranietate ce permite păstrarea suspansului în aceeași măsură în care permite o îndepărtare de la clasica reţetă a filmului psihologic având și o dispariţie potrivita unui thriller bazat pe o anchetă.

Stranietatea învecinată cu apatia în mimica personajelor adulte apropie firul individual de al epocii. Cu minine resurse, Mihai Mincan reușește să redea o lume întreagă. Fara tezism arată cel mai eficient ce a însemnat finalul ceaușismului. O adâncire în alienare. Depresia colectivă și abandonul în lipsa de sens. Acea lipsă de sens vecină cu dezintegrarea. Simţită cu atât mai apăsător cu cât fusese construită pe absurdul unei propagande ce susţinea exact contrariul, adică menţinerea unei ordini securizante, unde toate erau la locul lor.

Alegoria unei epoci a fricii

Cartierul și maidanul pare depopulate. Impresia unei depopulări apocaliptice se simte pe tot parcursul filmului. Parcă anticipează dezastrul social din orașele asociate cu mândria socialistă. Se simte un faliment redus la destrămarea unei familii ca simptom al unei lumi aflate în disoluţie după falimentul zonelor industriale. Totodată, dispariţia și menţionarea unei mașini negre amintesc de teroare.

Dacă ar fi trăit în Argentina dictaturii militare, Mincan ar fi construit un thriller trepidant. Mâna invizibilă, dar apăsătoare ce transformă cetăţeni în desaparecidos (dispăruţi) era conștientizată. În Dinţi de lapte, această mână a dictaturii nu mai era necesară pentru a menţine teroarea. Nu sub teroare stăteau personajele lui Mincan, ci sub lipsa de perspectivă. El însuși afirmă, la finalul proiecţiei de la deschiderea Bucharest International Film Festival 2025, că a redat o lume așa cum era. Închisă in jurul sau, claustrofobă. Din această lume, a extras cazul, găsit într-un dosar din arhivă. Era cazul dispariţiei unei fetiţe ce se dusese către ghena dintre blocuri. În anul dispariţiei, Mihai Mincan avusese exact vârsta ei. Şi o primă înţelegere a unei apatii colective din jur. A lumii tăcute, ce ar fi vrut să strige că e pe cale să se întâmple ceva.

Poţi vedea trailerul aici.