Everybody Loves Touda – Descoperirea unei vechi muzici vibrante, cu versuri curajoase

Everybody Loves Touda este un film care va rămâne multă vreme cu tine, așa cum rămân de obicei toate experiențele ce transformă sala de cinema într-o fereastră către profunzimile și nuanțele altei culturi, iar cultura marocană este una dintre cele mai vibrante și variate din câte pot exista. Această fereastră îți este deschisă de muzica ritmată și cuceritoare precum orașele Marocului, cântată de un personaj feminin plin de magnetism, ce strânge în el toată rezilienţa, pofta de viață, determinarea și forța de a se împotrivi oricăror opreliști impuse de societatea machistă.

Un personaj ce reprezintă o întreagă lume

Personajul Touda este construit nu numai pentru a face să funcționeze impecabil îmbinarea celor trei elemente prin care filmul cucerește spectatorii: imersiunea empatică în altă cultură, solidarizarea cu personajul central expresiv și muzica devenită o formă de călătorie într-o altă lume a muzicii. Datorită interpretării efervescente și exuberante prin care o vei iubi pe actrița Nisrin Erradi, Touda se transformă într-un personaj-manifest.

Regizorul Nabil Ayouch folosește toate trăirile personajului Touda pentru a striga în numele femeilor nedreptățite, pe care pasiunea pentru muzică, dansul, șoldurile ce se mișcă în transa tobelor străvechi și versurile pline de franchețe le ridică pe un piedestal al zeitelor, apoi le coboară în mizeria spre care le împinge mentalitatea multor bărbați ce încă mai cred că o femeie ce alege să cânte și să anime petrecerile, să poarte haine colorate și să danseze cu dezinvoltură merită să fie hărţuită, să accepte misecuvinismul machist ce poate duce chiar la abuz sexual.

O artă veche de secole

Photo(c) Nabil Ayouch/Independenta Film (press kit)

Forța filmului și relevanța lui se bazează pe interpretarea uluitoare oferită de actriţa Nisrin Erradi. Aceasta devine nu numai Touda, ci un simbol. Touda este o lume întreagă. Un Maroc feminin care își revendică dreptul. La demnitate și la artă. Ravisanta Touda este păstrătoarea unei arte. Arta cântecelor Aita. Sunt cântecele datorită cărora au luat naștere faimoasele Sheikha. Cântăreţele cu versuri îndrăzneţe, provocatoare, dar pline de tâlc. Arta lor – cântecul Aita – este adusă în pe teritoriul Marocului în secolul al XII-lea de triburile arabe.

Sheikha sunt venerate și hulite. Dorite și umilite sau marginalizate. Ele duceau mai departe versurile îndrăznețe. Niște versuri ce le permiteau femeilor să exprime neînfricat subiecte erotice. Versuri carnale și pișichere. Uneori cu forţă politică prin emancipare. Abordau teme precum ipocrizia patriarhală, infidelitatea, dubla măsură. Chiar și libertatea erotică, multă vreme tabu. Distrând bărbaţii la petreceri, ele deveniseră până la urmă vocile multor femei tăcute.

Ajunse la oraș, cântăreţele Aita au fost nevoite să se adapteze. Să concureze cu muzica pop. Să țină cont de hedonismul din baruri. De confuzia dintre cântăreaţa cu privire fâșneaţă și vânzătoarea de plăceri. Au fost nevoite să întrețină atmosfera. Să închidă ochii în fața remarcilor și invitațiilor obscene.

Rolul jucat impecabil

Photo(c) Nabil Ayouch/Independenta Film (press kit)

Nisrin Erradi întruchipează perfect acest univers feminin. Iar camera de filmat o urmărește astfel încât să o transforme în esența unui anumit tip de feminitate. O glorifică în aceeași măsură în care o ancorează în realitatea dură.

Touda este femeia supremă din mentalul colectiv. Adică femeia care se descurcă în orice situație. Adaptabilă, schimbă măști. Dar este cât se poate de inflexibilă în fața propunerilor indecente. Intră în multe roluri. De cîntăreață dedicată. De entertainer. De amantă irezistibilă și de mamă ce ar face totul pentru fiul ei surdo-mut, căruia îi caută cea mai bună școală, pentru a nu fi un analfabet condamnat la pauperitate, ca ea. Este și mama singură cu atitudine de războinică. Se uită galeș la bărbații din public. Însă doar pentru a intra într-un rol. Pentru a imita privirea seducătoarei despre care este vorba în cântec. Devine imediat o leoaică dacă se simtă pipaită. Atrage, dar și ține la distanță. Se preface maleabilă, dar și atacă nemilos. Își știe vulnerabilităţile și neputința, dar mai poate avea încă ultimul cuvânt în fața bărbaților cu putere.

Influenţa feminină

image credit: Independenta Film (press kit)

Unghiurile de filmare fac din Touda simbolul unui matriarhat informal. Unul specific țărilor patriarhale. Cântăreţele precum Houda își revendică propriul regat. Cutreierau singure vastele teritorii, de la un concert la altul, încă din vremurile în care unei femei nu i se permitea să iasă din casă neînsoţită. Camera surprinde bijuteriile zornăitoare, hainele precum o tunică minuţios lucrată și atitudinea de regină a Toudei. Mersul de femeie demnă. Pe care nici abuzul nu o poate opri. Nu se lasă intimidată. Capătă forță tocmai când își privește vulnerabilitatea.

Are ceva actriţa Nisrin Erradi astfel încât îi oferă personajului său talentul de a transforma fiecare spațiu în propriul regat. Mizerabilismul nu o înfrânge pe Touda. Barul doldora de bărbați vulgari devine scena pe care ea are prestanța unei dive. Însuflețește lumea. Se hrănește cu muzică. Tot prin muzică se și apără.

Pervertirea unei arte neînţelese

Filmul Everybody Loves Touda folosește muzica și pe post de momeală. De la petrecerea vibrantă de la începutul filmului te aruncă imediat în calvarul femeii sărace, fără acces la educație, dar care ajunge să supraviețuiască ajutând o altă supraviețuire: a unei arte tradiționale, pervertite în barurile unde troglodiţii vor să-și pună mâinile hrăpăreţe pe trupul cântăretelor voluptuoase, încălcând astfel codul moral și estetic al țărilor în care muzica este o formă a sacrului, chiar și când e laică, iar femeia care o practică întreține de fapt o conversație ce nu trebuie vulgarizată, dimpotrivă, muzica este o formă de tergiversare a consumării unei atracţii prin plăcerea amânării, a dialogului cu tachinări din care nu lipsesc replicile spirituale prin care sunt denunțate prin satiră ipocrizia și dubla măsură.

Când petrecerea de la începutul filmului te aruncă de la entuziasmul unei muzici în care femeie e o regină, cum pare Touda, îmbrăcată în praful peisajului deșertic de parcă ar fi o vedetă în fața unui stadion plin de admiratori, în iadul abuzului, îți dai seama că titlul are și o tentă ironică. Dragostea este percepută de publicul masculin al lui Touda ca o formă de posesie. Privirile pofticioase ale bărbaților primitivi și propunerile lor umilitoare te fac să traduci filmul ca Toți vor să o posede pe Touda.

De la vraja muzicii la realism

Photo(c) Nabil Ayouch/Independenta Film (press kit)

Deși filmul te face să te simți precum o minge aruncată de la euforia petrecerii orientale în care îți dai voie să uiți de tine și să te abandonezi ritmului ce-ți devine un stăpân și îți ordonă să te miști fără teama de rușine, într-o mare de străini ce-ți devin prieteni, la cea mai urâtă parte a umanității, în care nedreptatea este regulă în relația cu femeile, vei aprecia tocmai sinceritatea acestui balans realist între frumusețea culturii marocane, ce pare un basm devenit realitate al călătorului ce visează la spectacolul de culori, țesături și sunete de brățări și podoabe abundente, pe străzi vechi, și realitatea celor condamnați la pauperitate, a căror unică bogăție sunt un trup dezirabil și o frumusețe deopotrivă atu, capcană și blestem. Fără acest balans între frumusețea unei culturi și realismul expunerii unor probleme sociale, filmul ar fi căzut în capcana unei cosmetizări kitschioase, a unui parcurs nerealist al Toudei, transformând călătoria autentică în comunitatea cantăreţelor Aita într-un tablou artificial de tipul compozițiilor orientaliștilor din secolul al XIX-lea.

Acestă învecinate dureroasă între bucuria spectacolului vibrant și cenușiul dimineților dintr-un subsol insalubru transformat în apartament închiriat la suprapreţ celor din mediul rural eșuaţi în măruntaiele unor orașe legendare precum Casablanca (unde își caută Touda gloria) te îndreaptă spre două direcții. Una este a sondării prin mijloacele unui documentar despre condiția femeilor marocane. Iar filmul are scene în care privirea Toudei devine a unei camere de filmat manevrate de un autor de documentare.

Portretul femeilor istovite

Photo(c) Nabil Ayouch/Independenta Film (press kit)

Houda își concentrează privirea tristă asupra femeilor și copiilor din satul ei, ce au rămas tot în sărăcia celor ce nu ajung la școală, pentru a se alfabetiza. Venită în Casablanca, orașul asociat cu modernizarea cosmopolită, cu ale sale clădiri Art Deco și Bauhaus, al barurilor de jazz de unde te aștepți să răsară un Humphrey Bogart care să îi aprindă galant ţigarea unei femei, nu să i se adreseze vulgar precum cei ce o privesc pe Touda cântând, protagonista vede mai degrabă chipuri de șarlatani și de învinși.

Una dintre cele mai sfâșietoare scene este cea în care, la finalul unui spectacol încheiat în inima nopţii, se urcă într-un vehicul rablagit ce transportă mai degrabă marfă, dar este adaptat la nevoile de transport ale săracilor, și privește chipul altei femei vulnerabile, ajunsă în marele oraș fără prea multe șanse. Insistența camerei asupra chipului acestei femei, pe fundalul unei nopți și al unei periferii uitate de lume, pare să transmită adevărata intenție a regizorului: aceea de a documenta viețile vulnerabilizate de un dezechilibru de putere bazat pe niște prejudecăți față de femeile sărace dornice de a-și lua viața în propriile mâini, dar și pe o mentalitate machistă.

Orientul vulgarizat

A doua direcție de interpretare a filmului este urmată de cei ce s-au întâlnit cu textele uneia dintre cele mai cunoscute marocance: Fatema Mernissi. Profesoară din mediul universitar, a devenit o voce emblematică pentru feminismul din lumea musulmană. De asemenea, a deschis multe minți datorită cărții Haremul și Occidentul, în care demonta percepțiile greșite ale occidentalilor asupra erotismului feminin perceput de cei din lumea musulmană. Referindu-se la percepţia greșită referitoare la Şeherezada, Fatema Mernissi amintea de samar, conversația nocturnă, în care erotismul se consumă printr-un dialog în care adevăratele calități ce o fac pe o femeie dezirabilă sunt istețimea în replici inspirate, spontaneitatea, calitățile de povestitoare. De aici a plecat de fapt și povestea Şeherezadei.

Tot Fatema Mernissi a explicat modul în care dansul oriental, din buric a fost pervertit de străini. Dansul nu înseamnă ademenire. Nu a fost inventat pentru bărbații care aruncă bani în dansatoare. Este mai degrabă un dans ritualic. Își are originile în dansul ca ofrandă, în sacru. Un dans dedicat zeitelor precum Iștar. Este unul ce îi oferă femei putere. Demnitate prin punerea ei pe un piedestal. Un dans solitar.

Preluarea perspectivei străinului neiniţiat

Touda primește reproșuri că nu dansează destul de provocator. Însă ea nu se poate dezlănțuit prin dans decât în fața oglinzii. Una dintre cele mai frumoase scene devine relevantă pentru ideea dansului ca ritual de repunere în drepturi a femeii în raport cu sine și cu lumea. Exact când simte surmenarea celei învinse, cu visuri eșuate, Touda dansează de parcă șoldurile ei ar pregăti lupta unei războinice. Pare un dans de la începutul veacurilor. De exorcizare a umilinţelor și de regăsire a puterilor. Touda dansează hotărât de parcă e gata să înfrunte lumea. Chiar dacă în același timp își îmbrățișează propria neputință. Amintește de o dansatoare de flamenco din Spania. De faimoasa Chana, la rândul ei cu o poveste dureroasă, care afirmase că dansa pentru a se simți puternică, după repetate abuzuri comise de partenerul ei.

Filmul este mult mai complex. Poate fi intrepretat ca un denunț împotriva unui machism devenit regulă. De asemenea, poate fi o aducere aminte a modului în care nu numai străinii au vulgarizat arta dansului feminin oriental, prin ignoranță și printr-o privire patriarhală, ci și bărbații din țările colonizate. Ei au preluat această vulgarizare ca pe un drept asupra corpului femeii.

Poți vedea trailerul aici.