Ultima vara in oras – Roma unor ani unici

Ultima vară în oraș este considerată bijuteria redescoperită a literaturii italiene. Prima oară publicat în anii ’70, romanul tradus de Ceresela Barbone la Editura Polirom a căzut în uitare și a fost redescoperit recent. Astfel, noua generaţie de cititori l-a considerat o revelaţie îmbrăcată în acea nostalgie sclipitoare asociată unei seri de vară petrecută la Roma, în luminile cafenelelor frecventate de marii scriitori și de cineaști rebeli, de unde se văd fie cupolele și cele mai frumoase priveliști, dacă localurile celebre sunt cocoţate pe coline, fie cele mai frumoase nimfe de marmură, cu siluete unduitoare, acompaniate de susurul celebrelor fântâni, care în Cetatatea Eternă sunt venerate asemenea capodoperelor.

Paginile par cadrele unui film

Gianfranco Calligarich scrie cu pofta unui cineast îndrăgostit de Roma. Paginile sale par niște cadre de film. Nu întâmplător le este recomandat acest roman celor ce iubesc Roma lui Fellini și a lui Sorrentino. Regăsesc în ele aceiași boemi aflaţi între euforia celor mai frumoși ani pentru filmul italian și acel presentiment ce anunţa că marea petrecere se apropie de un sfârșit ce le oferă cea mai frumoasă melancolie, pe măsura apusurilor din verile romane.

Exact ca-n filmele lui Fellini și ale lui Sorrentino, personajul masculin central – Leo Gazzara – trăiește între exuberanţa nechibzuită în prezenţa boemilor, dar și a unor aristocraţi ameninţaţi de faliment, și conștientizarea unor schimbări care își cer dreptul precum o maturizare ce nu mai are răbdare. Deși este un simbol al Romei anilor ’60, devenită un magnet pentru cineaști, milionari de pe alte meleaguri, aventurieri și tinere speranţe ce trăiau de pe azi pe mâine, într-o coregrafie a întâlnirilor pe fundalul celor mai frumoase vile, ale celor mai admirate cartiere și în camerele redacţiilor de gazete unde apăreau poveștile unei faune complicate, protagonistul lui Gianfranco Calligarich pare acea verigă ce face legătura firească între mitica (dar și decadenta) Romă a lui Fellini și cea a lui Sorrentino.

Între Fellini și Paolo Sorrentino

Vezi în personajul Leo Gazzara puntea dintre lumea lui Marcello Mastroianni din La Dolce Vita și a celor aflaţi între dorinta de a se lăsa devoraţi de Roma și tentaţia de a o părăsi, epuizaţi de propriile excese și mai ales de conștiinţa propriei ratări, dincolo de poleiala petrecerilor sclipitoare și a clipei trăite fără pic de regret. Ajuns la vârsta la care își poate rememora viaţa romană pentru a-i da un sens după ce s-a retras într-o localitate aflată pe malul mării, Leo Gazzara amintește de scena în care Jep Gambardella, antologicul personaj creat de Sorrentino în La Grande Bellezza, privește albastrul puternic al Medieranei, într-o scenă în care te întrebi dacă este un vis sau realitatea celui ce a luat decizia de începe totul din nou, departe de subjugarea splendorii romane.

“Şi acolo o să găsiţi scările monumentale orbitoare, fântânile arteziene superbe, templele în ruină și tăcerea nocuturnă a zeilor detronaţi, până când timpul o să–și piardă orice semnificaţie în afara aceleia, puerile, de a face să înainteze acele ceasornicelor. Astfel și voi, așteptând zi după zi, veţi deveni parte din el. Astfel și voi veţi hrăni orașul. Până într-o zi cu soare, când, adulmecând adierea ce vine dinspre mare și privind cerul, veţi descoperi că aici nu vă mai așteaptă nimic”. (pag.19, traducere semnată de Cerasela Barbone).

Personajul unei epoci

Leo Gazzara duce o existenţă compusă din pendulări între cercuri de prieteni sau de cunoștinţe din lumea artei, a televiziunii aflate în plin avânt, a gazetariei, a noilor îmbogăţiţi ce-și etalează strident încrederea în sine, intersectaţi la petreceri din vile istorice sau din apartamente moderniste cu moștenitorii vechilor familii de aristocraţi. La o astfel de petrecere o întâlneste pe Arianna. O tânără veneţiană, studentă la Arhitectură în Roma, Arianna trăiește o mare tristeţe. Acea tristeţe fără leac, asociată femeilor fatale ce atrag mai degrabă prin fragilitatea lor expusă derutant. Arianna își exteriorizează fragilitatea alternând-o cu pusee de entuziasm euforic, în flirturi dezinhibate. Amintește astfel de personajele lui Fitzgerald și ale lui Françoise Sagan.

Relaţia lui Leo cu Arianna se împletește cu tentativele acestuia de a supravieţui în Roma. Ar vrea să devină cineva în marele oraș, dar lumea celor ce pot obţine succesul mizând pe mirajul televiziunii îl dezamăgește. Este atras în proiectul unui bun prieten, însurat cu moștenitoarea unui mare om de afaceri american. Acest prieten se visează un cineast de succes, iar împreună cu el, Leo încearcă să scrie un scenariu la patru mâini.

Viaţa lui Leo Gazzara este surprinsă în așa fel încât să îţi arate nuanţele societăţii romane. Recunoști obsesiile anilor ’60. Excesele debarasării ostentative de trecut. Setea de succes, de vizibilitate, de huzur. De fapt, ai impresia că-l însoţești în timp ce străbate orașul, într-un Alfa Romeo la modă. Că fiecare pagină devine o călătorie prin Roma. Asiști la discuţii cu miez sau pur și simplu de o delicioasă efemeritate în cafenele. Ajungi în cladirile unde stăpânesc noul regat viitorii creatori ai filmului de televiziune. Asculţi alături de el sporadice lamentări din partea celor ce nu se regăsesc în noua lume. De fapt, în această nouă lume nimerește Leo.

Instantaneele unei lumi

Urmărind parcursul lui Leo prin Roma frenetică, te întrebi dacă miza nu este de fapt reconstituirea. Dacă nu cumva Gianfranco Calligarich spune povestea unei ere, nu a unui personaj. Leo nu pare decât ghidul cititorului din prezent în Italia boom-ului economic. În Italia cuprinsă de febra consumului și a gonei după faimă. În care fericirea însemna scufundarea în clipă, fără alte gânduri. O Italie croită mai degrabă după chipul și asemănarea protagonistului din filmul Il sorpasso.

Descoperi în Ultima vară în oraș instantaneele ce au devenit reprezentative pentru o eră. Îl vezi pe Leo în biroul noilor oameni de succes. În cafenelele frecventate de marii scriitori ai anilor ‘60. Alteori, în mijlocul unor polemici topite rapid în discuţii superficiale, care să nu risipească hedonismul nocturn. Pendulările din timpul zilei, între cafenele, redacţii de gazete și localuri din Piazza Navona, sunt alerte. Leo și-ar putea însuși tot ce are irezistibila Romă de oferit. Totodată, pare nehotărat. Nu știe ce să facă până la urmă cu viaţa lui. Este prins în euforia începuturilor ușor de risipit. În schimb, după lăsarea serii, are parte de plimbări de o melancolică voluptate prin cartierele cochete, pe colinele de unde se văd cel mai bine luminile Romei ademenitoare.

Între euforie și luciditate

Paginile din Ultima vară în oraș prezintă atât un portret lucid, cât și o vrajă întinsă de Roma. Anticipează spargerea bulei de iluzii, dar încă mai prezintă Roma precum un centru al lumii. Nu este deloc exagerat omagiul adus Romei anilor ’60. Erau niște ani în care devenise centru de propagare a noilor viziuni în cinematografie. Dar și a unor scriitori ce aveau să devină profetici prin anticiparea schimbărilor de azi.

Datorită acestei priviri pătrunzatoare și nostalgice asupra une epoci, Ultima vară în oraș are potenţialul unui roman-cult. Gianfranco Calligarich știe cum să își adape naraţiunea din fântana cu mituri ale Romei. Dar nu o face parazitându-și înaintașii. Imitându-i. Farmecul romanului este dat de înţelegerea profundă a unei epoci. A entuziasmului, dar și a frivolităţii ei.

Succesul romanului a trecut proba timpului. Motivul este legat mai ales de asamblarea unei povești de viaţă mereu relevantă și a celor de fundal. Un fundal oferit de Roma anilor revizitaţi în suspine de nostalgie. Cea mai irezistibilă nostalgie dintre toate: după epoci netrăite.

Poţi comanda romanul de pe site-urile Polirom, Libris și Cărturești.