Accabadora – Sardinia ancestrala

Sardinia. Când spui numele insulei, te gândesti la vacanţa italiană perfectă. Marea de un albastru gratifiant după zile de stres, apusuri ce-ţi taie răsuflarea și orașe pitorești unde îţi tot promiţi să te muţi. Dar Sardinia este o insulă de neuitat și datorită scriitoarelor sale. Au ele autoarele sarde acel dar de a-ţi spune povești pe care să nu le uiţi. Mai ales datorită personajelor feminine din ţinuturi unde urmele miturilor rămân peste generaţii. În Accabadora mitul devine realitate. Un mit care alină dacă te iei după legile nescrise ale insulei, dar care le poate face pielea de găina celor din afara comunităţilor vechi.

Lumea Sardiniei profunde

Accabadora este un roman inspirat din lumea Sardiniei profunde. Îndrăgostită de insula natală, Michela Murgia te îndepărtează de paginile lucioase ale ghidurilor turistice. Vrea să te ducă într-un sat înconjurat de relieful pietros, din apropierea munţilor. Este satul Soreni, noul punct de pe harta cititorilor îndrăgostiţi de Italia meridională. Aici locuiește Maria, zămislită de două ori, de sărăcia unei femei și de sterilitatea alteia. Mama naturală era prea săracă. Văduvă și având deja mai mulţi copii, acceptă propunerea Bonariei de a i-o încredinţa pe Maria, vestita croitoreasă a regiunii, dar și moștenitoarea uneia dintre cele mai avute familii din sat.

Odată ajunsă în casa Bonariei, Maria are parte de tot ce-i lipsea de obicei unei fete din acea regiune. Merge la școală (în fiecare zi chiar!). Nu se oprește la clasele primare, o excentricitate pentru o fată, dacă ne luăm după mentalităţile satului tradiţional de oriunde.

Bonaria pare mama perfectă. Însă împreună cu Bonaria, în viaţa Mariei intră și un obicei întunecat, ţinut multă vreme ascuns. Bonaria este croitoreasă pricepută în timpul zilei. Noaptea, în schimb, este căutată pentru altă pricepere. Aceea de a-i ajuta să moară pe cei ce se chinuiesc. Este o accabadora, de la verbul de influenţă spaniolă acabar. Priceperea secretă a Bonariei avea să se numească eutanasiere într-o ţară modernă.

Opinii contradictorii

Despre existenţa Accabadorei în societatea sardă tradioţională există opinii contradictorii. Unii spun că nu este decât o legendă. Că de fapt Accabadora nu își avea locul în satele sarzilor. Totuși, prezenţa unui astfel de personaj îi dă romanului acea stranietate de la graniţa dintre timpuri.

Acţiunea se petrece în anii ’50, niște ani ai emancipării. Anii deschiderii Italiei tradiţionale spre modernitate. Însă existenţa acestui personaj te face să uiţi că acţiunea se petrece în secolul XX. Bonaria ar fi putut la fel de bine să trăiască în secolele trecute. La fel și o bună parte dintre personaje. Doar Maria, fiica adoptivă, se desprinde, părăsind insula. Decizia a fost luată brusc după ce aflase de îndeletnicirea nocturnă a Bonariei.

Obișnuită cu lumea învăţăturii, a luminii date de cărţi, de cunoștinţele acumulate la școală, Maria este șocată de ceea ce descoperă. Chiar dacă provine din aceeași lume care acceptă existenţa accabadorei. Pentru Maria, o Accabadora nu era o fiinţă salvatoare, ci una morbidă. Așadar, de neacceptat și de nefrecventat. De aceea fuge tocmai la Torino, unul dintre modernele orașe ale Italiei. Aici, devine ea însăși cea care alină. Va fi alături de un adolescent ce suferise o traumă.

Un roman despre maturizare

În ciuda unui personaj precum accabadora, nu ai impresia că parcugi un roman sinistru. Dimpotrivă, este un roman despre maturizare, despre creștere și despre o regenerare. În prezenţa celei ce trimitea oamenii în lumea celor eliberaţi de agonie, Maria înflorește. Lumea ei devine mai nuanţată. Își găsește propriul drum și își descoperă feminitatea. O feminitate dublată de nevoia autonomiei, a găsirii propriei identităţi. Autonomia o ajută să se desprindă pentru a se regăsi. Dar la un moment dat, ea va trebui să se reîntoarcă în satul natal. Va avea nevoie de o ultimă discuţie cu mama adoptivă.

Accabadora este un roman scurt, dar intens. Te atrage prin intervenţia stranietăţii. Este asemenea unui roman sud-american aflat între lumina realităţii și chemările misterului cu prelungiri ancestrale și manifestări alegorice. Totodată, este și imprevizibil datorită hotarârilor luate de personajele feminine. De fapt, Sardinia din cartea scrisă de Michela Murgia pare stăpânită de voinţa femeilor. Patriarhatul încă puternic în Sud rămâne undeva pe fundal. Mai ales în momentele decisive, în care femeile schimbă traiectorii existenţiale. Își cunosc bine această putere, chiar și într-o lume a bărbaţilor.

Dincolo de povestea emoţionantă și de invitaţia la explorarea unei Sardinii enigmatice, simţi că miza romanului este alta. Prin cuvintele Bonariei, Michela Murgia te invită să devii asemenea unui antropolog. Să observi, fără a respinge, chiar și acele obiceiuri ce îţi pot părea barbare, păgâne. De asemenea, te face să îţi pui întrebări despre diferenţa dintre adevăratul rău și acele sentinţe dure, bazate pe concluziile pripite ale străinului de loc, neștiutor când vine vorba despre modul în care oamenii unei anumite comunităţi își reprezintă viaţa și moartea, durerea, binele și răul, sau îi conferă legitimitate celui ce vrea să traseze graniţele dintre ele.