La Cocina – Babilonul din bucatarie
Sensibil și imprevizibil, dramatic și ghiduș, extrem de relevant pentru timpurile noastre, pe care le leagă de trecutul recent. Credibil ancorat în realitate și totodată din altă lume, cu scene peste care plutește o boare de parfum demn de un film clasic alb-negru, La Cocina are toate șansele să devină nu numai unul dintre cele mai apreciate filme ale lui 2024, ci ale ultimilor ani, la categoria peliculelor despre intersecţia culturilor din New York.
Un film considerat memorabil
Prezentat la Berlinale în 2024, La Cocina este genul de film pe care ajungi să-l lauzi datorită unghiului aparte ales de regizor pentru a reda o realitate recognoscibilă. Un unghi ce poate crea o breșă de magie, de stranietate cvasimitică. Stranietatea ce-i dă un aer ușor imponderabil, poetic, realității strivitoare a metropolei. Această breșă este permisă de opțiunea pentru pelicula alb-negru.
Imaginile alb-negru înseamnă mai mult decât un moft al eleganței retro sau dorința de a crea un aer de insolit prin învăluirea orașului abuziv cu vulnerabilii în lăptoasa pâclă a stranietăţii ce ridică personajele mai presus de propria neputință. Alb-negrul stratifică iscusit și calculat, multiplicând incisiv și melancolic mesajele filmului. Ale poveștii. De unde și impresia că vezi un film deosebit și totdeodată înșelător.
Dincolo de un love story
Regizorul te momește cu un love story sfâșietor din lumea bucătarilor. Dar primele scene trădează altă intenție. Aceea de a crea o alegorie cinematografică. Alegoria orașului babilonic. A metropolei supreme. Care atrage prin nou, dar care a rămas la fel. Într-o atemporalitate a sensului pe care îl ia sau mai degrabă îl pierde existența umană care este doar deșertăciune. O rotiţă înlocuibilă a unui gigantic mecanism nepăsător. Sau acea sărmană vietate agățată de coca unui pachebot uriaș ce merge înainte doar pentru cei mai norocoși, din partea mai prosperă a geografiei.
Tot un pachebot ar putea fi și restaurantul în care se petrece acțiunea. Restaurantul pare unul cât se poate de obișnuit. Curat, ușor cochet, liniștit. O oază de timp molcom în agitatul New York. Culisele, în schimb, freamătă a trăiri pătimașe. Tensiunile acumulate ameninţă să dea în clocot, așa cum se întâmplă în orice lume dislocată și înghesuită, peste mări și ţări, de nevoia de supravieţuire.
Locul pasiunilor dezlănţuite și ale glumelor inflamabile este bucătăria. Bucătăria seamănă cu încăperea unde băgau oropsiții sorții cărbuni pentru ca distracția de pe puntea superioară să nu se oprească, spre desfătarea pasagerilor ce au avut parte de o soartă mai generoasă. Ca-n orice transatlantic al visurilor, bucătăria este precum sala motoarelor de pe vremuri. O diversitate a pauperităţii. Se vorbește cu accent mexican, marocan, de Bronx. Toți vor viza de ședere. Acel document care să legitimeze reușita pe Tărâmul Făgăduinței.
Viza și iubirea sinceră
La o viză de ședere legală visează și unul dintre personajele centrale. Este vorba despre bucătarul mexican, devenit cel mai expresiv personaj. Pedro (Raul Briones) este îndrăgostit de colega americancă, Julia (Rooney Mara). De atracţia lui Pedro pentru ea se leagă și colegul acestuia, la rândul său fiu de imigranţi, care investighează un furt. Nu cumva bucătarul mexican Pedro a furat banii de care avea nevoie disperată iubita lui? Şi nu cumva o iubește pe aceasta pentru a obţine mult visata viză? Nu întâmplător circulă, în lumea imigranţilor expresia, Eres el amor de mi VISA.
Dincolo de povestea de dragoste dintre chelneriţa Julia și mexicanul șarmant cu suflet mare, spontaneitate de star și ego gonflabil de macho cu glume nesărate și temperament exploziv, filmul este în primul rând o privire spre adevăratul mit fondator al Americii. Nu doar cel al marii debarcări de pe Mayflower, ci al multiplelor debarcări. Unele ale umilinţelor asociate unei trieri darwiniste vegheate de Statuia Libertății. Altele rămase în negura clandestinităţii. De unde vin muncitorii ieftini ai Americii Latine. Ei sunt cărbunii unei metropole ca New Yorkul, unde limba engleză nu se cere. Doar forța de a rezista odată aruncat în infernul muncii nereglementate, devenite sinonimul agitației necontenite ca motor al metropolei.
Privirea spre alte epoci
Privind-o pe ruda bucătarului-vedetă Pedro dabarcând în Manhattan, unde se află restaurantul, ai un deja vu. Unul cât o întoarcere în timp. Uiți că La Cocina este un film despre actualitatea noastră. Parcă vezi unul despre imigranții meridionali interbelici. Astfel, descifrezi și rolul imaginii alb-negru: acela de ștergere a granițelor temporale. Redarea unei atemporalităţi precum o eternă reîntoarcere a dramelor. Un prezent continuu al sufletelor pierdute. Al eșuării îmbrăcate în iluzia reușitei date de supraviețuire în marea traversare.
În ciuda babiloniei pauperităţii prezentate, filmul nu se duce în direcția realismului mizerabilist. Vezi mai degrabă scene scăldate într-un abur de poezie. Deloc forțat sau artificial, regizorul Alonso Ruizpalacios știe când să expandeze un anumit detaliu insignifiant sau să lase un homar să alunece sentimental într-un acvariu pentru a reda sufletele în derivă ale personajelor ce formează un cuplu pe cale să se frângă sub realitatea ostilă.
Frumuseţea vizuală
Există și multă frumusețe vizuală în acest film. Totuși, ritmul poetic nu înseamnă încetinire. Nimic monoton în acest film. La Cocina este precum o coregrafie între lentoarea sentimentală și furtuna emoțională stârnită de personajul latin. Actorul Raul Briones creează scenele memorabile ale filmului. Menţine prevestitor gătirea tensiunilor la foc mic. Apoi permite izbucnirea furtunoasă, dar cu sens, a preaplinului acumulat în interior.
Jocul actorilor susține mesajul alegoric al filmului. Chiar dacă au un schematism de film mut (scena în care partenerii se tachinează în jurul unui acvariu pare un omagiu adus filmelor vechi, bazate pe mimica personajelor). Interpretarea actorilor expune cu naturalețe semnificațiile multistratificate. Detectezi observații sociale. Trimiteri spre colonialism, exploatare și hegemonie, segragarea pe clase. Doar că-n locul tezismului vezi o coregrafie sofisticată în care perspectiva denunțătoare a tot ce nu funcţionează demn și etic dansează cu magia infiltrată în micile detalii.
De fapt, interesul spectatorului nu este menținut de poveste. A mai văzut astfel de povești intersectate și în alte filme. Interesul este captat mai degrabă de această magie dătătoare de frumusețe stranie și totodată sentimentală (de film retro), ce face din La Cocina o delicatesă în rândul filmelor cu acțiunea în bucătarie. O delicatesă ce împrumută ceva din melodramă și din aerul nelumesc al unei parabole excentrice.
Poţi vedea trailerul aici.
Sunt Adriana Gionea si va invit sa imi descoperiti lumea populata de carti, filme, expozitii de arta, calatorii si festivaluri. Despre acestea scriu pe site-ul meu, Carti, filme si alte pasiuni. Va invit sa-mi descoperiti biblioteca, explorarile cinefile si artistii preferati. Sper sa va inspire, sa invite la dialoguri sau la discutii relaxate alaturi de prietenii vostri adunati la cafeneaua boema sau la ceainaria inconjurata de gradina visata. De asemenea, mi-ar placea sa imi spuneti, prin comentariile privind articolele mele, care sunt artistii, cartile si filmele recomandate de voi.
Emilia Perez – Perspectiva unui regizor cameleonic
17 ianuarie 2025Pierderea judecatii – Mama fugara
15 ianuarie 2025Schimbul de noapte – Ancheta insomniacilor
6 ianuarie 2025
Leave a reply Anulează răspunsul
Cautare in site
Informatii Contact
Puteti lasa un mesaj privat pe aceasta pagina de facebook dedicata
Cele mai vizualizate
Recenzii Aleatorii
-
Par auriu ca porumbul, ochi cenusii – Un roman-avertisment
18 septembrie 2022 -
Hotel Godot. 11 piese scurte la Teatrul Godot
22 noiembrie 2021