Megalopolis – Decadenta care avertizeaza

În noul său film, Francis Ford Coppola ne livrează o alegorie monumentalistă cu mesaj evident despre apogeul progresului uman măsurat prin măreţia unui mega-oraș, urmat de ruina (mai mult sau mai puţin) iminentă, sub forma unui spectacol strălucitor demn de cel mai decadent club de noapte cu preţuri prohibitive, dar extrem de generos cu magnaţii și copiii dezinhibaţi ai acestora.

De fapt, Megalopolis este un aliaj între idealul babilonic al metropolei americane și kitschul supradimensionat al orașului-club-de noapte, ce nu doarme niciodată și unde toate excesele sunt permise, cum este Vegasul. Un mariaj între New York-ul demn de imaginarul lui Fritz Lang și un Las Vegas. Orașul lui Coppola privește invidios către mult mai aclamata și iubita Romă: orașul oraselor, al cărui triumfalism este de greu de egalat la nivelul legendei și faimei ce acaparează memoria colectivă.

Un film cu multe direcţii de interpretare

image: Independenta Film (press kit)

Alegoria flirtează nonșalant cu mitul sufletului pereche și al iubirii salvatoare, cu drama shakespeariană (unele replici amintesc de modul în care Bardul își construia personajele), cu mitul omului genial aflat între viziunea demiurgică asupra lumii și abisul propriilor angoase de muritor prins sub presiunea luptei pentru putere, cu viziunea distopică în decorurile retro și cu mesajul politic ţintit, ușor de identificat odată raportat la binomul tradiţionalism-progresism din societatea americană (și nu numai) aflată în fierberea electorală. Așadar, Megalopolis poate fi considerat un film multifaţetat, în care adevăratul personaj pare să fie orașul cu majusculă, Metropola ca formă supremă a dezvoltării unei civilizaţii, dar și a pericolelor ce o pândesc până la catastrofă.

O reflecţie asupra Orașului

Megalopolis. Photo Credit: Courtesy of Lionsgate//Independenta Film (press kit)

Datorită relaţiei dintre personaje și orașul grandios, filmul poate fi și o invitaţie la reflecţie. La un dialog despre buna locuire și armonizarea ambiţiilor futuriste cu nevoile oamenilor. Marele arhitect din film este prins între lăcomia magnaţilor și neîncrederea populaţiei vulnerabilizate și pauperizate de corupţia clasei conducătoare. Magnaţii vor să transforme orașul într-un mare și scump parc de distracţii. Cei sărăciţi ar trebui să fie de partea arhitectului vizionar. Doar că nu mai au încredere în planurile arhitectului Cesar. Nu mai pot spera în buna locuire ca formă a bineului comun.

Privind orașul imaginat de Coppola prin punerea cap la cap a trimiterilor ce trec săltăreţ de la grandoarea antică la sfidarea limitelor din prezent prin construirea unor bijterii ale futurismului cum vedem în Singapore sau în orașele înfrumuseţate de Zaha Hadid sau de Rem Koolhaas, te gândești că în faţa vechii Rome, Noua Romă din film – în care se transformă orașul distopic devenit tabla de șah unde mutările sunt influenţate de ambiţiile arhitectului pe nume Cesar, cu aspiraţii prometeice, interpretat de Adam Driver, și ale primarului corupt și traditionalist, Franklyn Cicero (Giancarlo Esposito) speriat de progresul reprezentat de planurile ambiţioase ale lui Cesar – nu poate decât să compenseze prin excesul ca formă de expandare copleșitoare.

Între grandomanie și frumuseţe

image: Independenta Film (press kit)

În ciuda grandomaniei ce l-a inspirat, Coppola nu a uitat de frumuseţe. Vezi această frumuseţe mai ales într-o împreunare dezinvoltă a stilurilor din epoci diferite. Îţi defilează prin faţa ochilor butaforii imitând luxul interbelic sub forma distopiei ce împrumută eleganţa retro Art Deco, reprezentativă pentru anii în care metropola americană își clădea gloria babilonică (dar și mitul) din sticlă și oțel, până la nori. Decadenţa Romei antice și cea jazz age sunt racordate, peste timp, la noile excese vizuale.

Megalopolis este mai degrabă genul acela de alegorie în care tocmai decadenţei i se atribuie un rol de trezire a lucidităţii. Decorurile grandioase nu sunt create doar pentru a lua ochii. Pentru a-i aţâţa muritorului de rând, fără privilegii, pofta de a se înfrupta și el din hedonismul opulent. Grandoarea decadentă are mai degrabă un rol de avertizare. Totuși, după ce ne pune în alertă, Coppola ne vrea și încrezători în triumful omenirii. Filmul său are și un mesaj de liniștire prin reamintirea că ne mai putem salva civilizația superioară prin recâștigarea încrederii vitale în menirea civilizatoare a omului.

Firul narativ

Giancarlo Esposito as Mayor Cicero in Megalopolis. Photo Credit: Courtesy of Lionsgate//Independenta Film (press kit)

Povestea pare simplă. Se construiește pe vechea și mereu seducătoarea antiteză dintre bine și rău. Iar când povestea are loc în New York-ul viitorului, care începe să semene din ce în ce mai mult cu marele imperiu al trecutului (Imperiul Roman), prăbușit de la prea multă corupție și înlocuire a judecății prin vicii și excese, antiteza are nevoie de opulență decadentă, încăperi și ținute sclipitoare, priveliști amețitoare asupra orașului și o miză de care se leagă însăși continuitatea civilizației occidentale, rostul ei în relație cu valorile produse.

Binele este reprezentat de mare arhitect, Cesar. El este cel mai mare arhitect al orașului. Un aliaj între idealism și geniu singuratic neînțeles, ce frizează nebunia, dar care scapă mereu datorită șarmului pus pe seama unui mister ce amintește de personajele distopice întruchipate de Keanu Reeves.

Binele cu nuanţe întunecate

Adam Driver as Cesar Catilina in Megalopolis. Photo Credit: Courtesy of Lionsgate//Independenta Film (press kit)

Arhitectul pe umerii căruia stă dezvoltarea salvatoare a orașului este departe de a fi un sfânt. Cu vicii ascunse, un secret legat de moartea soției (ce se apropie de legenda balcanică a femeii sacrificate de meșterul constructor), Cesar este și un mare afemeiat (ni se dă de înțeles). Viața i se complică, dar și evoluează, când Julia Cicero (Nathalie Emmanuel), regina vieții mondene și fiica rivalului său, nimeni altul decât cel mai corupt primar, se îndrăgostește de el. Împreună ar putea forma cuplul providențial. Un simbol al salvării prin iubire și bunătate.

Nathalie Emmanuel as Julia Cicero in Megalopolis. Photo Credit: Courtesy of Lionsgate//Independenta Film (press kit)

În calea celor doi protagoniști stau o beizadea (Clodio) cu aspirații de președinte populist, interpretat (când grosier-caricatural, când shakespearian) de Shia LaBeouf, și fosta iubită geloasă a lui Cesar, devenită din vedetă de televiziune o malefică nevastă de magnat. Intrigile lor interferează cu încercarea arhitectului Cesar de a crea orașul perfect. Acel oraș armonios, prăbușit deocamdată în haosul corupției.

Populismul din Noua Romă

Shia LaBeouf as Clodio Pulcher in Megalopolis. Photo Credit: Courtesy of Lionsgate//Independenta Film (press kit)

New York-ul lui Coppola este Noua Romă. Doar că pericolul nu vine din exterior. Cel puţin nu de la nomazii barbari ce așteaptă hămesiţi la porţile ei șubrezite. Vine mai degrabă din interior, de la cei lacomi, care îl acaparează. Dar și de la cei năpăstuiţi, a căror neputinţă poate deveni inflamabilă. Flama frustrărilor îi luminează calea lui Clodio, nepotul unui magnat. Clodio se deghizează în apărătorul populist al săracilor, adică al acelor exploataţi tocmai de cei din rândul cărora provine el.

Totodată, orașul din Megalopolis este și o revizitare a metropolei interbelice. Pasionaţii de Art Deco vor găsi un sincretism vizual între costumele romane și detaliile interbelice. Între femeile cu grație de sculpturi antice, obrăznicia unei flapper și femeia fatală creată în picturile Tamarei de Lempicka.

Influenţe cinefile

Sincretismul nu este doar la nivelul istoriei arhitecturii. Cinefilii vor identifica trimititeri spre filme-cult despre marile orașe. De la celebrul film Safety Last, intrat în istorie prin faimoasa scenă cu omul (interpretat de Harold Lloyd) agățat de cadranul unui orologiu, deasupra orașului, la celebrul film vizionar Metropolis al lui Fritz Lang sau la mitul arhitectului damnat din lumea creată de Ayn Rand în romanul Fountainhead, ecranizat în 1949 de King Vidor. Totuși, referințele nu sunt duse la un stadiu elitist.

Coppola preferă formula unui spectacol pe cât de copleșitor la nivelul butaforiei elaborate minuțios cu precizia unui ceasornicar, pe atât de accesibil. O accesibilitate asumată de cel ce folosește saltul din Antichitate în viitor pentru a face și o profeție alarmantă despre actualitatea noastră. Nu puțini vor considera acest film pandantul cu tentă mitologică al filmului The Apprentice, despre societatea americană polarizată, sedusă de populiști creatori de spectacol, ce vor să-i readucă strălucirea în timp ce o voce din off ne spune că tocmai această strălucire a unei mari civilizații este amenințată când oamenii și-au cam pierdut încrederea în existența ei.

Orașul: între progres și haos

Megalopolis. Photo Credit: Courtesy of Lionsgate//Independenta Film (press kit)

Măgulitor cu spectatorul adept al ideii ce leagă dezvoltarea umană de orașe mărite ameţitor (mai ales pe verticală), regizorul oferă cadre transformate în elogii la adresa marilor arhitecți vizionari. Folosește orașul babilonic sub forma unei metafore. Orașul reprezintă înălțare. Triumf al genialităţii anticipative, ce sfidează limite. Dar tot orașul poate deveni un purgatoriu. Un hău al disperării. Locul de joacă al dictatorilor în devenire, care vor să-l transforme după mintea lor întunecată.

Orașul din Megalopolis exprimă neîncetata plutire între cer și abis. Revenirea la haos, urmată de căutarea ordinii și armoniei pierdute. A construcției atent planificate și a structurii. Ca însăși civilizația noastră. O civilizație ce pare să reproducă greșelile din trecutul omenirii.

Menirea artei ca avertizor

Megalopolis. Photo Credit: Courtesy of Lionsgate//Independenta Film (press kit)

Megalopolis este filmul realizat de un regizor care mai crede în menirea artei ca avertizor pentru mase. Mai ales în vremuri de cotitură. O artă precum un spectacol cu mesaj ușor de înțeles. Care trezește, sperie, dar fără abisul angoasei. Pe Francis Ford Coppola îl preocupă starea de bine a spectatorului. Este apreciat cel mai bine de acel gen spectator care acceptă ideea unui cinema-evaziune, cu speranța triumfătoare precum eroii iubiți.

Tocmai această apropiere a cinemaului de mesajele accesibile, de simplitatea exprimată prin mijloace amplificate, ca-ntr-un spectacol fabulos cu decoruri ce-ţi iau ochii, îi face pe spectatori să penduleze între aplaudarea filmului și criticarea lui. Asemenea transformării unei actualităţi alarmante – ascensiunea distructivă a populismului, de data aceasta mult mai usor de extins la nivel global – într-un spectacol alegoric, filmul apropie profunzimea de kitsch, luciditatea de aruncarea în vortexul hedonismului, arta de entertainment, măreţia de ridicol.

Poţi vedea trailerul aici.