Copiii celorlalti (Les enfants des autres) – Implinirea sub presiunea ceasului biologic
Copiii celorlalţi (Les enfants des autres/Other People’s Children) este un film de care te vei atașa. Mai ales datorită actriţei Virginie Efira. Aceasta intră în rolul lui Rachel, o femeie care îţi redă încrederea în umanitate prin inepuizabile resurse de candoare. Datorită acestora poate suporta frica de singurătate, de timpul biologic neîndurător, de viaţa care se încăpăţânează să învecineze frustrant până la exasperare clipele de fericire efemeră cu momentele unei dezolări descurajante.
O vei căuta pe Rachel
image: Independenta Film press kit/EDA_© George Lechaptois – Les films Velvet
Datorită filmului regizat de Rebecca Zlotowski și interpretării oferite de Virginie Efira, vei asocia străzile Parisului cu goana după un strop de fericire a lui Rachel. Atât de multă sensibilitate și căldura se adună în acest personaj, încât îţi vine să o cauţi pe străzile propriului tău oraș sau loc unde vrei să te stabilești.
Deși pare un cuvant mare, clișeistic, pompos, pentru Rachel fericirea ia chipul firescului. Vrea să profite de ultimele șanse de a deveni mamă. Ştie că nu mai e mult până la menopauză. I-o repetă ginecologul cât de des poate. Dar nu teama de a ieși din rândul lumii o face să se gândească la maternitate. Ea simte că în sfârșit a găsit bărbatul alături de care să își verse preaplinul de afecţiune, până atunci oferit elevilor din mediile vulnerabile, cărora le găsise stagii de practică pentru a nu fi înghiţiţi de lumea dură a periferiei.
image: Independenta Film press kit/LEDA_Juliantorres – Les films Velvet
Rachel conștientizează nevoia de a fi mamă atunci când o întâlnește pe fiica noului ei iubit, Ali, care i-a devenit și profesor de chitară. Interpretat de Roschdy Zem, Ali este un bărbat părăsit brusc de soţia lui, Alice (Chiara Mastroianni) reîntoarsă la o veche iubire. A rămas însă extrem de apropiat de Leila (Callie-Ferreira Goncalves), fiica lui. La fel de rapid se apropie și Rachel de Leila. O apropiere spontană, transformată într-o legătură securizantă, gratifiantă pentru ambele.
Rachel se simte ca o mamă pentru Leila, iar Leila îi face loc ușor în viaţa ei. Totuși, semnele unei relaţii care se poate șubrezi oricând nu întârzie să apară. Sunt momente în care Leila întreabă de ce stă Rachel atât de mult în casa tatălui ei.
Un vârtej de emoţii
image: Independenta Film press kit/LEDA_© George Lechaptois – Les films Velvet
Rachel trece printr-un vârtej de emoţii ce se pot schimba de la o clipă la alta. Genul de emoţii pe care le simte doar cel ce trăiește o iubire târzie, intensă, dar sub ticăitul unui ceas interior care nu cunoaște deloc răbdarea de care au nevoie mai ales cei asemenea ei, ce simt nevoia de a înveli pasiunea, framătul vieţii, în răgazul profunzimii. Doar că acum Rachel vrea să se arunce cu toată forţa în vâltoarea ultimei șanse. Să își facă loc într-un cuib deja construit printr-o frumoasă relaţie dintre un tată și o fiică. Se simte bine între ei, dar știe că nu îi va aparţine niciodată și ei acest cuib. Cel puţin nu în totalitate. Că altcineva a fost acolo mai întâi, întâietatea biologică devenind mai importantă decât maturizarea unei legături afective dintre ea și Leila.
Pe cât de implicată și hotărâtă este Rachel să își asume un rol maternal împărţit civilizat și echilibrat cu fosta sotie a lui Ali, pe atât de șovăielnic și deconectat de la trairile ei pare să fie Ali. Cel puţin în situaţiile de maximă tensiune.
Farmecul personajului Rachel este dat și de încercările acesteia de a învăţa micile ritualuri din relaţia maternală. Învaţă ceremonialul cotidian de întâmpinare a Leilei după ce iese de la cursurile de arte marţiale. De asemenea, Rachel învaţă ritualul de socializare cu mamele altor copii.
Folosindu-se de aceste ritualuri, regizoarea te face să înţelegi, evitând dialogurile clișeistice, exact ce se întâmplă în mintea lui Rachel. Şi totodată, ce se întamplă când o femeie care se apropie de menopauză și își dorește încă să fie mamă poate experimenta un sentiment de inadecvare în relaţia cu alte mame ce au format deja o comunitate. Sincronizarea afectivă dintre viaţa lui Rachel și ritmul Leilei exprimă autentic și discret tot ceea ce ar fi dus filmul într-o direcţie tezistă despre feminitate versus așteptările sociale privind corpul și reușita integrării sociale prin maternitate.
Sentimentele expuse elegant
image: Independenta Film press kit
Copiii celorlalţi (Les enfants des autres) poate fi considerat și o prezenţă elegantă pe marile ecrane. Se distinge nu numai prin naturaleţe și prin jocul actorilor capabili de a te face să rezonezi cu personajele, raportându-te autentic la propriile tale trăiri. Filmul regizat impresionează prin redarea plină de rafinament și discreţie a trăirilor capabile să răscolească o existenţă.
Deși relaţia dintre Rachel și Ali trece prin schimbări derutante și capabile de a produce seisme interioare care să erupă vulcanic, distrugând totul în calea lor, Copiii celorlalţi rămâne un film tipic franţuzesc. Adică un film în care se tot ce poate fi mai dureros ajunge să fie devoalat în surdină, împrumutând ceva din lejeritatea unei plimbări prin cartierele îmbietoare ale Parisului, într-o zi de început de toamnă, sau cu o vacanţă pe malul mării în pitoreasca Normandie, unde Rachel își dă seama cel mai bine că ar vrea să se cuibarească pentru totdeauna în povestea de viaţă din care fac parte Ali și Leila.
image: Independenta Film press kit
Tot ca-ntr un film franţuzesc elegant, dialogurile au importanţa lor. Se mizează pe replici simple, percutante, lămuritatoare, dar care lasă și o doză de mister, de nerostit până la capăt. Parcă toate personajele ascund un vas plin cu emoţii lăsate în urmă de pierderi succesive, dar care în loc să provoace furtuni, varsă câte puţin din vasul plin. Picură emoţiile în replici devenite o destăinuire lină, începută la timp și încheiată când trebuie, atât cât să te facă să le întrevezi resorturile sufletești din spatele acţiunilor, fără a-ţi permite o incursiune prea intruzivă.
Copiii celorlalţi este și un exemplu că anumite situaţii din viaţa de zi cu zi pot sta încă la baza unui film făcut pentru marele ecran. Că situaţiile familiare, obișnuite, își pot face loc printre povestile apăsate de grandoarea unui destin eroic sau printre artificiile de spectaculos care să transforme ecranul într-un vârtej hipnotic, într-o tornadă de efecte speciale. Prin Copiii celorlalţi, regizoarea și actorii aleși reușesc să arate convingător că până la urmă filmul despre intimitatea emoţională își revendică locul cu bun simţ. Că de fapt un astfel de film nu și-a epuizat potenţialul.
Timpul personal și cel transgeneraţional
image: Independenta Film press kit/EDA_© George Lechaptois – Les films Velvet
Prin relaţia de cuplu (dar și maternă), regizoarea nu numai că ne amintește de farmecul cathartic al unui film despre niște probleme vechi de când lumea și despre niște personaje care reușesc ele cumva să plutească mereu deasupra dezolării provocate de singurătate și de pierderea bruscă a celor dragi. Rebecca Zlotowski reușește chiar să strecoare acel miraculos reprezentat de ciclicitatea regenerantă a ritualurilor ce te fac să simţi o reconectare la timpul simbolic, al revenirilor, care nu face decât să amintească de fapt și mai mult despre rolul firescului reprezentat pe acea nevoie de candoare, de a apropiere, pe acea foame de regenerare prin Celălalt. O nevoie ce leagă prezentul de începutul timpurilor pentru umanitate.
Şi cum altfel putea reprezenta această interferenţă a prezentului efemer cu nevoia a lui Rachel de a se reconecta la fluxul unui timp al speranţei prin regăsirea de sine decât prin ritualurile culturii din care ea face parte. Între prezentul ei și timpul regenerării se intercalează timpul transgeneraţional. Acest timp transgeneraţional este reprezentat de legătura lui Rachel cu mama și cu sora ei, prin intermediul maternităţii, pierderii și multiplelor regăsiri mai mult sau mai puţin iluzorii.
Asemenea lui Arnaud Desplechin – alt regizor francez capabil de a introduce o pală de magie în relaţiile interumane din filmele sale, după ce învelește reacţiile personajelor în căptușala rafinată a dialogurilor discrete pe cât de însetate de patimă sunt personajele – Rebecca Zlotowski introduce scenele unor ritualuri vechi. La început și aproape de finalul filmului o vedem pe Rachel, alături de sora ei, asistând la ritualul din Anul Nou evreiesc, atunci când în faţa sinagogii răsună străvechiul shofar, un corn având simboluri sacre în religia iudaică. Acest ritual este introdus în film astfel încât să se integreze foarte bine în mesajul filmului.
Reconectarea la timpul bucuriei asociate cu începerea unui nou an simbolizează perfect pofta de viaţă a lui Rachel. Frenezia din relaţia cu Ali, care depășește teama și neputinţa de a schimba anumite legături. Sunetul shofarului se aude ciclic în film. Se aude prima oară înainte ca în viaţa lui Rachel să apară acele evenimente care să o determine să își reanalizeze relaţiile, să se redefinească, să trăiască dincolo de frica limitelor, a porţilor închise în urma ocaziilor pierdute, găsind mereu calea unei continuităţi. Apoi se aude când viaţa pare să-și urmeze cursul după rupturile trecute.
Este o scenă care te va face să redefinești sensul filmului. Ce părea a fi un încă un film despre cuplu, despre crizele femeii moderne și despre maternitate, devine o celebrare a unei femei asumate. Reîntâlnirea lui Rachel cu un fost elev-problemă, în al cărui potenţial ea a crezut mereu, recalibrează impresiile tale referitoare la modul în care cineasta vrea să te facă să-i iubești personajul. Să înţelegi sensul mai larg al relaţiei dintre feminitate și maternitate, de la cel biologic la cel mult mai larg, al reconectării la tandreţea nemăsurată din relaţia cu ceilalţi.
Feminitatea hrănitoare
image: Independenta Film press kit/LEDA_© George Lechaptois – Les films Velvet
De fapt, Rachel devine femeia-arhetip. Nu numai numele asociat în cultura iudeo-creștină cu maternitatea contribuie la această impresie. Personajul Rachel poate construi legături cu sens. Din mediul ei cultural securizant și asezat, ea ajunge în lumea periferiei, de unde salvează un adolescent aflat la un pas de a fi înghiţit de pauperitate.
Străbătând fie pe fugă, fie lent-introspectiv (ca-ntr-un film clasic al anilor ’60 și ’70) străzile marelui oras, Rachel se conectează cu ușurinţă la lumea iubitului provenind din altă cultură. Te face să te gândești la rolul hrănitor simbolic avut în viaţa celor din jur. Are grijă de elevi, de sora ei, de iubitul ei și de fiica acestuia. Pare inima care pompează umanitate în oraș. Prezenţa ei obligă timpul să curgă altfel în spaţiul interior, al încăperilor, în contrast cu efervescenţa urbană.
Un alt element seducător al filmului este tocmai această legătură a personajului feminin cu Parisul. Un Paris mult mai amplu decât îl vezi in filmele cu visători. Şi tocmai de aceea te face să o pui pe Rachel pe harta Parisului reprezentat de oamenii pe care ai vrea să-i ai lângă tine la masa unei cafenele.
Poţi vedea trailerul aici.
Îţi recomand și articolul despre filmul Mame paralele (Madres paralelas).
