Istoria Insulei – Despre câte s-au abătut peste umanitate de-a lungul secolelor

Când scrie despre câte s-au abătut peste umanitate de-a lungul secolelor, Evgheni Vodolazkin îţi amintește de picturile ce despărţeau Renașterea de Evul Mediu, cum erau despărţite apele întunecate ale spaimelor ce păreau eterne de zorii ce anunţau dezmorţirea unei demnităţi umane prea multă vreme frânte. Mai bine zis, face exact ceea ce alesese Giotto în picturile sale. Păstrează acea precizie a contururilor și a liniilor, ce pare (încă) austeră, dar și nelumesc de stranie și atemporală, împrumutată de Giotto de la maestrul său Cimabue, atașat de estetica bizantină. Apoi îi netezește asprimea prin culorile vii, proaspete, de-o eleganţă liniștitoare cum doar în pictura simplă, bidimensională mai poţi găsi.

Un Evgheni Vodolazkin al frescelor pline de alegorii

Asemenea picturilor lui Giotto, primele pagini din Istoria Insulei au simplitatea apropiată de stilul artei naive. Doar că, asemenea artei naive, expresiile arhaice te păcălesc. În loc să simplifice prin lipsa perspectivei, scot și mai bine în relief esenţele, expresivitatea afectivă, intenţiile ascunse ale personajelor și metehnele acestora.

Istoria Insulei îţi dezvăluie un Evgheni Vodolazkin al frescelor precum atotcuprinzătoarele alegorii despre natura umană ce-și dezvăluie chipurile în spasmele istoriei. Contururile sale ferme nu iartă nici o vanitate ce se vrea ascunsă. Totuși, prin strecurarea culorilor iertătoare printre expresiile hâde ale celor atotputernici și veșnic încrâncenaţi, Vodolazkin se dovedește a fi un cronicar al naturii umane dornic de a cumpăni înainte de a-i dezvălui (doar) atrocităţile.

O istorie palpitantă

Un cititor grăbit, ancorat în vremurile noastre, poate fi indus în eroare. Are impresia că primele pagini îl vor mai degrabă un călător poticnit. Prea reușesc să reproducă stilul vechi al unui letopiseţ, al unei cronici despre un domnitor mitizat, pe care profesorii îl tot pun să-l analizeze la orele de istorie a literaturii. Lectura poate înainta greoi în primele pagini. Apoi dau năvală evenimentele care fac imaginile mai palpitante. Încep să-și iasă din ţâţâni personajele rigide precum niște icoane bizantine. Să își dea regii-n petec, să ţeasă intrigi reginele cu farmec de curtezane veneţiene și apetit distructiv de Messalină. Apar și personajele ce luminează fresca. Sunt regii întelepţi care potolesc avântul războinicilor. Ei salvează Insula, memoria, cronicile.

Istoria Insulei: despre câte s-au abătut peste umanitate de-a lungul secolelor

Asemenea unor fresce ample, paginile din Istoria Insulei sunt pline de personaje, de tipologii vibrante. Unele sunt efemere. Altele rămân peste secole deoarece răstălmăcesc enigmatic adevărurile din cronici sau îi fac pe cronicari să ascundă faptele până la anihilarea lor din memoria colectivă a insularilor.

Dintre aceste personaje, două vor supravieţui dincolo de legile firii, ale timpului. Ajung din Evul Mediu până-n Parisul imortalizat cu noile device-uri ale zilelor noastre. Aceste două personaje formează marele și mult iubitul cuplu regal din Insulă. Este cuplul regal ideal(izat), care vede cum se face praf și pulbere monarhia. Cuplul se întâlnește până la urmă și cu Omul Nou al revoluţionarilor.

Vocile regilor iubiţi și pierduţi

Cuplul regal este format și Parfeni și Ksenia. Vocile acestora nu ezită să interfereze cu ale cronicarilor. Versiunile cuplulul regal asupra faptelor petrecute în Istoria Insulei nu sunt ale unor suverani plini de ei. Aparţin mai degrabă unor oameni hâtri, cu priviri lucide și capabile de a detecta nuanţele. Au sufletul și conștiinţa unor copii bătrâni, dar lejeritatea convivială a unui interlocutor ce i-ar cuceri până și pe acei parizieni spirituali ai cafenelelor frecventate de artiștii ce iau totul în serios tocmai atunci când pretind că viaţa e prea scurtă pentru sentinţe ferme date naturii umane.

Datorită spiritului lor tânăr, în ciuda vârstei ce însumează câteva secole (pentru Ksenia și Parfeni timpul curge altfel), regii Insulei sunt primiţi bine la Paris. În Parisul prezentului nostru sunt abordaţi de un mare cineast interesat de prezentul lor. Un prezent devenit, pentru noi, trecut.

Regizorul vrea să realizeze un biopic având parfum regal. Așadar, Parfeni și Ksenia ajung pe un platou de filmare. Călătoresc de la Paris până-n Toscana. Filmul și ideile regizorului despre cum trebuie reprezentată curgerea timpului și adevărul istoric dau naștere unor gânduri despre trecut, prezent, diferenţele dintre Apusul laic și partea Răsăriteană, cu al ei timp considerat arhaic, târât de la un secol la altul.

Se păstrează misterul

Evgheni Vololazkin refuză subtil să numească, să identifice teritorii, să deconspire conducători. Rămâne în zona simbolurilor, în ciuda aluziilor ce izbesc uneori cu forţa unei satire. Din când în când îi mai aruncă un indiciu acelui cititor devenit arheologul ce vrea să clasifice, să descifreze simboluri pentru a le ordona și integra în succesiunea istoriei. Astfel, ai impresia că recunoști toţi acei revoluţionari deveniţi dictatori sau regi smintiţi ce au dus regate la pieire, despre care ai învăţat la cursurile de istorie.

Vodolazkin oferă un roman aparte despre Lumea dizivată-n mai multe lumi de-a lungul istoriei. Nu folosește deloc tușele groase pentru a-ţi arăta lumea veche a cuplului regal, în contradicţie umilitoare cu a noastră, considerată mult mai liberă și eliberatoare. Nici prăpastia dintre Est și Vest. Nu-i poţi simplifica mesajele. Nici măcar în zilele noastre, când un dictator din partea de Răsărit a lumii ameninţă să întunece iar Apusul civilizat și civilizator.

Acest Vodolazkin din Istoria Insulei nu ţine cu ai lui. Ţine cu dorinţa noastră, a tuturor celor îndrăgostiţi de literatură, de a nu ne pripi, de a nu a nu transforma nevoia de claritate într-un realism golit de metafore inteligente, acel ridicat în slăvi de niște dictatori ce puneau pe foc picturile avangardiștilor. Deși au prins vremuri arhaice, părând mai degrabă niște personaje bidimensionale, încremenite în picturi cu aer bizantin, Ksenia și Parfeni îţi schimbă perspectiva asupra acestui roman odată ajunși la Paris.

Schimbarea perspectivei

Când își văd propria viaţă adusă pe platoul de filmare, Ksenia și Parfeni te mută din sala picturilor vechi. Giotto și Cimabue sunt înlocuiţi de niște suprarealiști pișicheri. Ajungând să cunoască obsesia regizorului pentru exactitate, regii devin brusc avangardiști. Cei supăraţi pe instituţiile ce vor să arunce arta în chingile retrograde ale conformismului îi vor adora.

Regii se uită la scenele filmate precum un veteran al festivalurilor cu filme de artă, experimentale, curajoase, la un spectator extaziat în faţa unui film previzibil despre o mare personalitate, film ce promite multe Oscaruri datorită costumelor, documentarii fidele exactităţii, preciziei în a reproduce o epocă, fără a mai lăsa loc jocurilor insolite, abordărilor proaspete, unghiurilor stranii și perspectivei iconoclaste propuse de un Yorgos Lanthimos.

Limitele redării fidele a istoriei în artă

Ksenia și Parfeni ajung până-n timpurile noastre. La fel și perpectiva redării istoriei lor. Încremenirea unui chip adaptat la o frescă de secol XIV este înlocuită de jocurile suprarealiste. După ce Insula cade pe mâna revoluţionarilor ce înlătură cuplul regal, povestea capătă vioiciunea satirică. Ai fi tentat să descoperi influenţe ce ţin de literatura absurdului. Astfel, ai impresia că s-au întâlnit Eugen Ionesco, Daniil Harms, Cortazar și Kafka.

Parfeni și a lui înţeleaptă Ksenia au privirea celui ce nu se teme de ieșirea din realism pentru a găsi adevărul în jocul suprarealist. Paradoxal, tocmai lumea arhaică le-a conservat apetitul pentru ieșirea din obsesia pentru claritatea atât de vânată de realiști.

Obsesia pentru putere și absurdul exuberant

În lumea arhaică de unde vin Ksenia și Parfeni, cronicile nu reflectau întotdeauna faptele. Cronicarii din lumea cuplului Ksenia-Parfeni erau adesea apăsaţi de talpa regilor nemiloși. Ei înșiși jonglau absurd cu toate convenţiile folosite pentru a trasa linia dintre real și neverosimil atunci când făceau însemnări despre faptele regilor. Uneori, cronicarii fragmentau firele istoriei, obligaţi de regii transformaţi în tirani. La rândul lor, tiranii redesenau vechile fresce în care apăreau predecesorii lor, ajungând involuntar la absurdul cu tentă de fabulă suprarealistă.

Istoria Insulei este un roman care fie te va cuceri de la prima pagină, fie o va face treptat. Vei aprecia mai ales versatilitatea cameleonică a scriiturii lui Vodolazkin atunci când revizitează istoria umanităţii.

Poţi comanda romanul de pe LibHumanitas.

Te invit să citești și despre cartea lui Amos Oz, Aceeasi mare.