L’homme qui peignait les ames – Cand libertatea inseamna dreptul de a picta
L’homme qui peignait les ames este un roman pe care pasionaţii de artă și de istoria Orientului Mijlociu nu îl vor lăsa din mână prea ușor. Misterul legat de paternitatea unei picturi este dublat de mesajele umaniste despre menirea unui artist cosmopolit în Orientul cruciadelor, despre legătura dintre canoanele religioase din Evul Mediu timpuriu și încercarea de laicizare a picturii, despre tabuul reprezentărilor umane în cele trei mari religii abrahamice, despre marile prietenii și despre arta ca refugiu în vremuri tulburi.
Întâlnirea dintre culturi
Metin Arditi este un scriitor turc de limbă franceză, având și origini sefarde (din comunitatea evreilor alungaţi de inchizitori din Peninsula Iberică). A devenit cunoscut datorită mesajelor ce încurajează toleranţa și dialogul, mai ales în relaţiile dintre evrei și musulmani.
Ori de câte ori se inspiră din istoria artei, Metin Arditi glisează cameleonic, dar și erudit, între adevărul cronicarilor și ficţiunea acaparantă. La fel a făcut și atunci când a scris despre viaţa lui Avner, un tânăr evreu din Galileea secolului al XI-lea, pasionat de pictură, care își părăsește comunitatea pentru a locui într-o mânăstire, singurul loc unde putea învăţa să picteze, în acele timpuri și în regiunea de unde provenea. Peripeţiile sale și viaţa marcată de plăcerea oferită de artă și de senzualitate, dar și de numeroase renunţări și pierderi dureroase devin o înșiruire de povești ce amintesc de priceperea marilor povestitori orientali ce transformă finalul unei istorisiri în promisiunea unei viitoare povești și mai captivante.
Pictura: între pasiune și interdicţii
Viaţa adolescentului pescar Avner se schimbă când ajunge să aprovizioneze o mânăstire din Galileea. Aici, printre preoţii greci, el întâlnește un om care îi devine tatăl blând și înţelept de care nu avusese parte. Tatăl biologic era dur, înăsprit de viaţă și captiv în mentalităţile ostile artei. De fapt, în comunitatea din care provenea Avner pictura era considerată o blasfemie. Evreii și musulmanii aveau mentalitatea iconoclaștilor creștin-ortodocși. Așadar, atelierul de icoane din mânăstire era singurul loc unde Avner putea picta liber.
Pentru a-și urma chemarea de artist, Avner își părăsește familia. Se îndepărtează cu totul de locul natal. Își sacrifică trecutul, renunţând și la prima lui iubire, pe nume Maryam. Ea îi rămâne însă în memorie, după ce îi devine muza care îl inspiră când realizează primele reprezentări feminine din icoanele pictate.
Pictura în Orientul Mijlociu
Înainte de a merge pe firul poveștii lui Avner, trebuie menţionată relaţia duală a evreilor și a musulmanilor tradiţionaliști cu pictura în care este reprezentată fiinţa umană. În ciuda interdicţiei de a reprezenta fiinţa umană, elitele cosmopolite ale dinastiei abaside din Bagdad și deschiderile multiculturale din lumea persană și apoi liderii Imperiului Mogul le-au permis unor artiști să realizeze niște miniaturi considerate azi capodopere. Pline de culoare, de siluete feminine senzuale și de scene vii, laice, sunt comparate cu marile realizări ale artei occidentale.
Miniaturile în culori vii și-au găsit locul și în comunităţile evreiești, ca punte între culturi. Celebra Haggada din Sarajevo, salvată din mâinile naziștilor de un musulman, este un exemplu de artă miniaturală ce depășește canoanele, invitând la dialoguri despre libertatea artei în raport cu legile religioase. De asemenea, scene din Vechiul Testament, inclusiv repezentări ale regelui David, au fost inspirate din frescele și mozaicurile din perioada elenistică (un faimos exemplu fiind picturile din sinagoga Dura-Europos). Așadar, povestea lui Avner nu este deloc o încercare tezistă, artificială și naivă, de a uni, măcar literar, niste lumi ce ne par azi mai învrăjbite ca niciodată. Povestea lui Avner se încadrează în istoria unui Orient unde exemplele de traversare erudită a graniţelor culturale sunt mult mai numeroase decât ne puteam imagina. Iar istoria artei poate depune mărturie.
Un pictor înaintea epocii sale
Avner și-ar fi găsit perfect locul în societatea din perioada Renașterii. Un mecena precum Lorenzo Magnificul din Florenţa l-ar fi găzduit. Giotto ar fi fost mândru de el. L-ar fi luat sub aripa sa protectoare. Sau poate ar fi lucrat în atelierul unor pictori de talia lui Massacio, Piero della Francesca sau Filippo Lippi.
Avner avea mentalitatea omului renascentist, ce elibera fiinţa umană de angoase, alegând carnalitatea laică în locul canoanelor reprezentării bizantine. Era cu mult înaintea epocii sale (secolul al XI-lea). El avea deschiderea unui om complet, a unui enciclopedist și a unui cărturar dornic de a ști cât mai multe lucuri despre toate religiile monoteiste ale Orientului Mijlociu.
Prietenul înţelept
În călătoria sa către împlinirea vocaţiei de pictor, Avner se va împrieteni cu negustorul musulman Mansour. De fapt, personajul Mansour dă sarea și piperul acestui roman. Amintind și de hâtrul înţelept Nastratin Hogea, negustorul Mansour este la rândul său un om al lumii largi. Iubește oamenii veniţi din toate zările, indiferent de religia lor. Nu întâmplător devine preferatul calugărilor pictori, cărora le aduce pietre rare și pigmenţi preţioși. Generos, Mansour îl ia pe Avner sub aripa lui protectoare.
Ghidat de Mansour în drumul spre lăcașele religioase devenite adevărate ateliere pentru pictorii secolului al XI-lea din Orientul Mijlociu, Avner este iniţiat în marea înţelepciune. Mansour îi vorbește cu bonomie despre toleranţă, șlefuind astfel ideile lui Avner despre eliberarea de canoane în artă și despre o reprezentare mult mai realistă, mai complicată, mai carnală, adică mai lumească, a fiinţei umane, chiar și în icoane. Când această libertate stârnește furia habotnicilor din toate cele trei mari comunităţi religioase, Avner își găsește mereu refugiul în casa lui Mansour (mai ales în casa primitoare pe care Mansour a construit-o pentru a doua lui soţie, de origine evreiască).
Succesiunea de povești
Călătoria lui Avner și a lui Mansour devine o succesiune de povești. Fiecare popas din locurile considerate sfinte pentru toate cele trei mari credinţe monoteiste – ţărmurile Mării Galileea, Acra (unde se află a doua grădină Baha’i din Israel), Haifa, Ierusalim sau Bethleem – devine ocazia unei mărturisiri despre viaţa tumultuoasă a lui Mansour. Mansour pare să fi citit O mie și una de nopţi, atât de priceput e în relatarea poveștilor.
Dubla călătorie
Romanul L’homme qui peignait les ames te invită să-l însoţești pe Avner într-o dublă călătorie. Prima este călătoria din locul natal până la marile ateliere de pictură de lângă Bethleem. O călătorie din care nu lipsesc revelaţiile cu privire la natura umană, la relaţia lui cu marile religii ai căror adepţi își disputau locurile sacre din Orient, dar mai ales cu dragostea. Avner descoperă dragostea din interiorul unei relaţii de prietenie, dragostea filială, dintre maestru si elev, dar și dragostea senzuală cunoscând mai multe ipostaze ale feminităţii.
A doua călătorie este cea spirituală. Într-o lume ameninţată de cruciaţii deveniţi fanatici sângerosi, de clericii furioși când văd picturi deoarece le consideră unelte ale Necuratului sau încercări de a le submina autoritatea prin admiraţia infinită stârnită de un pictor talentat pe care îl bănuiesc de ticluirea un plan ascuns, acela de a se substitui marilor profeţi sau sfinţi, Avner și Mansour se refugiază în iubirea faţă de aproape.
Contextul istoric tensionat
Evoluţia lui Avner are loc pe fundalul unui Orient fremătător. Totuși, era și un Orient ameninţător și ameninţat la rândul lui. Spre acest Orient se îndreptaseră ideile sucite ale fanaticilor dintr-o Europă intrată în cea mai întunecată etapă a Evului Mediu, în care tot ce se construise la nivel intelectual în Antichitate fusese lăsat în paragină. Astfel, pictorul Avner și negustorul tolerant Mansour își văd lumea ameninţată de iconoclaști și de cruciaţii deveniti fanatici. Nici clericii altor confesiuni nu privesc admirativ talentul lui Avner.
Bunătatea și arta, ultimul refugiu
Pentru a rezista în faţa unei istorii ameninţătoare, asupra căreia nu au nicio putere, Avner și Mansour își dau seama că bunătatea este singurul refugiu. De asemenea, fac trecerea de la dogmă la spiritualitate. Își iau lumina din ideile umaniste oferite de religie cum fac de obicei filosofii epocii lor.
Avner are mentalitatea unui filosof îndrăgostit de artă. A unui artist curajos, inovator, asumat, care înţelege separarea dintre laic și dogmă, dintre dogmă și spiritualitate. Începe să cunoască ideile fiecărei religii, dar nu este fidel decât crezului său: libertatea absolută a unui pictor pentru care mesajul divin demn de luat în seamă este doar acela ce apără demnitatea fiinţei umane ce nu se teme de propriul corp și de expunerea lui prin artă, indiferent de limitările impuse de canoanele unor clerici.
Metin Arditi pleacă de la povești vechi de milenii pentru a oferi un mesaj pacifist necesar în prezentul nostru. Nu este mesajul unui naiv, ci al unui pasionat de istorie. De asemenea, ameninţările la adresa pictorului Avner amintesc de revenirea ciclică, la putere, a unor extremiști, la nivel mondial, dar și de gloata decervelată, instinctuală și înfierbântată până la barbarie, care îi susţine orbește. Asistăm și în zilele noastre la încercări de a reduce artiștii la tăcere. De încercări politice de a controla trupul, libertăţile individuale. Cei ce îl urau pe Avner invocând respectul pentru o anumită religie erau precum extremiștii din zilele noastre, care, în numele unui crez religios sau ideologic vor să anuleze tot ce a existat înainte de ei sau ce există în afara spaţiului cultural din care fac parte.
Poţi găsi cartea pe raftul librăriei franceze Kyralina. Dacă nu locuiești în București, o poţi comanda online, de aici.
Te invit să descoperi un alt roman despre apropiere, La promesse d’Annah aici.
