Caravaggio’s Shadow/L’ombra di Caravaggio (Umbra lui Caravaggio) – Pictorul celor neacceptati
Caravaggio’s Shadow, care a deschis ediţia din 2023 a Bucharest International Film Festival, poate fi considerat unul dintre filmele anului pentru cei pasionaţi de artă. Iar marele pictor rebel are mulţi admiratori în rândul acestora.
Este greu să faci un film despre Caravaggio. Pictorul ale cărui pânze au fost puse în cele mai scumpe rame din palatele impunătoarei Rome sau răspândite prin mari catedrale ale Mediteranei, din Palermo până-n Valletta, dar ale cărui povești și sfinţi ies din orice ramă a convenţionalului. Caravaggio este un clasic pe care îl venerează până și avangardiștii, cei ce fug de orice artist deja validat de marile instanţe academice.
Un rol memorabil
Image: Independenta Film – press kit
Filmului lui Michele Placido are toate șansele de a fi aplaudat de mulţi dintre cei ce transformă în loc de pelerinaj fiecare galerie, muzeu, palat sau catedrală merdională unde se afla una dintre picturile lui Caravaggio. Actorul și regizorul italian a respectat două dintre regulile de aur ale unui film despre Caravaggio. Prima: clarobscurul să fie prezent în fiecare scenă. Atât la nivel vizual, cât și al mesajului despre umanitatea în derivă pictată. Așadar, cadrele trebuie să respecte jocul de lumini și umbre din tablourile iconice.
Image: Independenta Film – press kit
A doua regulă este alegerea unui actor expresiv și convingător. Nu e ușor să intri în pielea unui artist impetuos, care speria pe cât de mult atrăgea. Care trezea și dezgust. Acel dezgust ce se lua la întrecere cu uimirea ce o exercitau tablourile lui asupra ochilor năuciţi. Un artist ce nu pare să fi avut multe clipe de liniște în scurta sa existenţă. Când hăituit de toţi – de la clerici la rivali-, când venerat. Detestat și adorat. Vagabond, om al străzilor fetide, și zeu păcătos, dar vizionar, primit chiar în rândul cavalerilor maltezi. Caravaggio pare să le fi trăit pe toate. De aceea poţi spune că un astfel de personaj scoate ce este mai versatil și mai cameleonic dintr-un actor. Nu întâmplător îţi vine să spui că Riccardo Scamarcio a făcut rolul vieţii sale.
Image: Independenta Film – press kit
Succesiune de picturi
Scenele din Caravaggio’s Shadow impresionează în primul rând prin calităţile vizuale. Unghiurile din care sunt filmate cele mai frumoase clădiri sunt acaparante. Măreţie și generozitate estetică. Așa este reprezentată Roma secolului al XVII-lea. Un adevărat regal fotografic în mișcare.
Image: Independenta Film – press kit
Parcă plutești prin încăperile pline de capodopere. Prin saloanele palatelor unde locuiau protectorii (și colecţionarii) la fel de subversivi ai lui Caravaggio. Doar că nu vezi splendoarea autoflatantă a Romei din La Grande Bellezza. Vezi mai degrabă o frumuseţe peste care se revarsă umbrele decăderii umane.
Roma splendidă și nedreaptă
Image: Independenta Film – press kit
Roma lui Caravaggio nu este generoasă decât cu puternicii vremii. Pe ceilalţi îi înhaţă lacom. Lor nu le mai rămâne decât babilonia insalubră. Roma tavernelor ce par mai degrabă caverne precum niște pântece lacome. Aici sau în bisericile devenite azilele de noapte ale săracilor își trăiesc agonia dezmoșteniţii. Şi tot aici este curtea regelui Caravaggio. În lumea păcătoșilor, a bolnavilor, își găsește Caravaggio sursele de inspiraţie. Este interesat doar de chipurile ostenite. De trupurile profatate ale celor lipsiţi de privilegii. Doar el le recunoaște aureola inocenţei (mutilate) sub zdrenţele înnoroiate. Şi doar ei sunt capabili să-i înţeleagă adevărata revoluţie în artă.
Dacă visezi la Roma și la Napoli, te vei simţi răsfăţat de multe scene cu palate. Totodată, vei revedea același joc al contradicţiilor din tablourile lui Caravaggio. Te va copleși până la cutremurare același amestec straniu dintre strălucire și întuneric. Dintre splendoarea semeaţă a palatelor și trupurile istovite.
Spendoarea este asociată scenelor ce se petrec ziua. De parcă lumina îi mângâie doar pe potentaţii epocii. Pe cardinalii deveniţi colecţionari, pe nobilii ce fac și un mecenat curajos. Noaptea îi aparţine lui Caravaggio. De fapt, pe el îl vezi mai degrabă în scenele desfășurate după apus. Hălăduiește obsesiv prin noaptea Romei. Aici îi găsește pe ai săi. Pe damnaţii fără drept de salvare din marasm. Nu pictează doamne, ci doar femei întâlnite în carnavaluri dantești, care îl privesc nerușinat, sau care ajung în ultimul hal după o viaţă plină de abuzuri. I-a și spus-o celei devenite marea sa protectoare: Constanza Colonna, faimoasa aristocrată, când l-a rugat să o picteze.
Pictura contrastelor
Image: Independenta Film – press kit
Michele Placido insistă inspirat asupra contrastului dintre măreţia palatelor a căror splendoare și jocuri de lumini strecurate printre sculpturile antice și renascentiste îţi taie răsuflarea și astăzi, transformând marele ecran într-o voluptate, și durerea trupurilor de curtezane aflate la apusul gloriei. Ele sunt luate de Caravaggio de pe străzi pentru a fi pictate. Doar la ele găsește acele trupuri care nu prind veșnicia palatelor, dar a căror expresivitate cunoaște nemurirea abia dupa ce ating fundul marasmului ce-i așteaptă în acea parte a Romei deposedată brutal de orice licăr de strălucire.
Image: Independenta Film – press kit
Pe acest contrast dintre sensibilitatea compasiunii faţă de cei vulnerabili și chinurile interioare ce l-au făcut pe Caravaggio să fie nemilos în dramatismul reprezentării cruzimii și a degradării mizează Michele Placido. Şi nu putea alege un episod mai potrivit din existenţa lui Caravaggio decât acela în care ajunge să rătăcească, abandonat, prin Roma – de pe străzile bordelurilor și ale carnavalescului devenit orgie până-n somptuoasele camere ale protectoarei sale, Constanza Colonna (Isabelle Huppert), din celebra familie ce dăduse o altă mare iubitoare de artă, poetă și mecena, Vittoria Colonna, cea mai apropiată femeie de Michelangelo Buonarotti.
Roma lui Caravaggio, un alt mare personaj
Este foarte bine (și cutremurător) explorată relaţia dintre Caravaggio și Roma. Nu putea fi altfel. Pentru un om al contrastelor, al neliniștirii, Roma este o veritabilă muză. Una capricioasă, pentru care nu ezistă opreliști sau jumătăţi de măsură. Nici în expunerea frumuseţii, nici a degradării umane. Roma devine un personaj în sine care va cere totul de la Caravaggio. Îi deschide ochii și îi aruncă-n faţă toţi oamenii săi naufragiaţi în deznădejde. Apoi îi cere excese. De trăiri, de dramatism în tablouri, de sentimente vulcanice. Atâta vreme cât i-a văzut și umbrele, Roma a fost a lui Caravaggio.
Cetatea Eternă pare să fie, în acest film, un alter ego al lui Caravaggio. Un personaj plin de contraste. Iar camera și directorul de imagine tocmai pe aceste contraste mizează. Modul în care este filmată Roma este de fapt o călătorie metaforică din înalt până-n subteran. Sus vezi fresce, plafoane de o frumuseţe ameţiotoare. Jos este Roma speluncilor, un imens hârdău fetid. Caravaggio scandalizează deoarece nu ridică omul noroaielor la cer. El vrea să coboare cerul. Să populeze înaltul cerului cu oamenii vulnerabili consideraţi niște păcătoși fără speranţă. Sfinţii săi au chipul celor ce nu s-au putut opune deformării, sărăciei, abuzului. Sunt sclavii Romei.
Nu te izbește doar contrastul dintre cei ce deţin puterea și cei ce nu deţin nimic. Te acaparează mai ales Roma contrastelor din artă. Caravaggio împărţise Roma-n două. De-o parte apărătorii influenţi, de cealaltă nobilii și cardinalii subversivi.
Regatul lui Caravaggio
De la prima la ultimele scene, ai impresia că te plimbi prin regatul lui Caravaggio. Că fiecare scenă este de fapt o continuare a poveștii din tablourile sale sau a evenimentelor ce l-au determinat să le picteze pentru a scăpa de niște demoni personali.
Vei remarca rapid cât de bine folosește lumina aurie ce sparge noaptea pe o stradă rău-famată din epoca lui Caravaggio sau lumina pâcloasă precum cea filtrată prin ferestra murdară a unui pictor sărac dintr-o cămăruţă improvizată între niște ziduri ce par mai degrabă niște catacombe decât niște locuinţe, cum erau multe în Roma lui Caravaggio, când Barocul înflorea generos în palatele opulente, neţinând seama de sufletele chinuite din zonele mai puţin vizitate de splendoare de pe malul Tibrului.
Caravaggio ar fi putut fi un regizor vizionar
Preocuparea pentru folosirea pe marele ecran a universului cromatic și uman al lui Caravaggio îţi crează iluzia că însuși Caravaggio s-a gândit că ar fi fost un mare cineast dacă s-ar fi născut în viitor. Majoritatea scenelor par a fi regizate de marele pictor. Atât de bine respectă universul lui Caravaggio din memoria colectivă. De fapt, marile sale picturi par niște imagini vii.
Nu numai jocul de umbre misterioase impresionează la tablourile sale. Mai ești impresionat de talentul lui de a sparge canoane, de a crea dinamism, scene vii, în care ceva deopotrivă enigmatic și ajuns într-un punct dramatic al tensiunii este pe cale să se petreacă, exact ca-ntr-un thriller psihologic. Fie că este vorba despre trișori, oameni fără căpătâi, sfinţi aflaţi în pragul martiriului sau femei marginalizate de prejudecăţile sociale.
La rândul său, Caravaggio pare să fi creat niște cadre bune de a fi inserate într-o poveste. Sau care pur și simplu te invită să-ţi imaginezi continuarea poveștii din tablou, să-ţi derulezi propriul film cu privire la personaje, de parcă tablourile sale ar fi un cadru de film îngheţat într-un moment prevestitor.
Pentru Caravaggio’s Shadow par să fi fost alese ca surse de inspiraţie cele mai grele compoziţii. Acele tablouri copleșitoare ce nu-ţi dau voie să oprești timpul pentru a te pierde în privirea enigmatică, dar și senzuală, din portretele de adolescenţi devenite întruchiparea unor zeităţi sau din naturile moarte ce par cadrele demne de un slow-cinema poetic. Nu e loc de poezie în acest film, cum nu e loc nici în dramatismul lui Caravaggio când pictează sfinţi. Totul decurge alert, exact ca existenţa lui Caravaggio, intrată în cea mai tumultuoasă etapă.
O nouă formă de frumuseţe în artă
Michele Placido aminește că marele talent al lui Caravaggio a fost acela de crea frumuseţe forţând tocmai convenţiile despre o pictură plăcuta ochiului. De fapt, a pulverizat toate aceste convenţii cu obrăznicie peste feţele indignate ale celor puternici, dependenţi de calofilie, prizonieri ai propriei ignorante în ceea ce privește arta.
Caravaggio din acest film merge până-n pânzele albe. Nu face compromisuri. Vrea s-o picteze pe Maria cea fără de pată folosind chipul unei prostituate? O face fără pic de teamă faţă de reacţiile cleiricilor. Vrea drojdia societăţii în tablourile despre sfinţi? Nu are decât să se plimbe prin zonele frecventate de marginali, în căutarea unui model.
Deși recrează lumea din tablourile lui Caravaggio, Michele Placido evită imitaţia. La fel și capcana butaforiei. Nu vrea încă un film de epocă despre un mare artist. Scopul urmărit nu este acela de a face încă un film biografic. Nu succesiunea biografică a evenimentelor contează. Filmul este de fapt despre ideea de Caravaggio. Despre caravaggianism și viziunea lui curajoasă, prin care a schimbat pentru totdeauna nu numai modul în care se creează umbrele pe pânză, ci legătura picturii cu dogma, cu textele sacre, cu poveștile sfinţilor.
Mesajul filmului
Image: Independenta Film – press kit
Abia când apare personajul întruchipat de Louis Garrel ai o revelaţie cu privire la mesajul filmului. Privindu-l pe cel poreclit Umbra, pus de Papa să adune probe care să confirme sau infirme pericolul reprezentat de Caravaggio, îţi dai seama că filmul este de fapt despre seducţia exercitată de artistul rebel. De acel artist care și-a obligat contemporanii să-și chestioneze certitudinile. Mai ales acelea privind natura umană și expunerea ei în artă.
Cel însărcinat să investigheze pentru Papă faptele lui Caravaggio se trezește și el acaparat. Prins în lumea lui Caravaggio, îţi amintește de anchetatorul pus pe urmele lui Neruda. La fel ca personajul interpretat de Garcia Bernal în filmul lui Pablo Larrain, cel interpretat de Louis Garrel capătă iluzia că poate avea drept de viaţă și de moarte asupra unui artist ce pare să-i sfideze autoritatea. Iar sfidarea lui Caravaggio nu este una care sa ameninţe politica papalităţii. Sfidarea lui este răsturnarea lumii. Nu mai apar printre sfinţi nobili donatori de sume colosale. Chipurile sfinţilor sunt ale păcătoșilor ce mor anonimi. Doar ei îl interesează cu adevărat pe Caravaggio.
Image: Independenta Film – press kit
Așa cum unii caută nimfele și cei mai frumoși oameni, Caravaggio îi caută pe cei lepădaţi în subsolurile Romei. Pe femeile consumate și aruncate. Doar sfintenia acestora îl impresionează. O adevărată blasfemie pentru politica Bisericii.
Replica dată lui Michelangelo
Caravaggio’s Shadow este si un film despre libertatea de a reprezenta legătura omului cu divinitatea. Până la Caravaggio, Michelangelo și-a asumat reprezentarea omului care îl atinge pe Dumnezeu. Tavanul Capelei Sixtine a devenit o turnură in istoria artei. Al doilea Michelangelo (Merisi), zis și Caravaggio, merge mai departe. Omul care ajunge lângă sfinţi nu este acel Adam atletic, sculptural. Este omul înnămolit de necazuri și de pauperitate. Cu minţile rătăcite. Deformat de viaţă, strivit de neputinţă. Abandonat și de Biserica mereu în căutarea devotaţilor care să nu-i pună întrebări incomode.
Filmul lui Michele Placido îi va face pe mulţi cinefili să facă unele comparaţii. Cei pasionaţi de Caravaggio își amintesc de filmul omonim al lui Derek Jarman. Premiat la Barlinale, a reprezentat și debutul captivant al actriţei Tilda Swinton. Filmul din anul 1986 se apropia mai mult de experiementul cinematografic. Făcea referire mai degrabă la viziunea avangardistă a lui Caravaggio în a folosi elementele epocii sale pentru a reprezenta scenele biblice. De a se juca iconoclast și inovator cu simbolurile anumitor epoci. Pe Michele Placido îl intereseaza mai degrabă compasiunea lui Caravaggio. Preocuparea lui pentru cei invizibili, respinși.
Datorita filmului său și a interpretării memorabile oferite de Riccardo Scamarcio, Caravaggio are și un rol de salvator. Apare ca un apărător al femeilor abuzate. În prezenţa lor își arată adevărata sensibilitate. De fapt, istoria artei consemnează admiraţia sa pentru picturile artistei Artemisia Gentileschi, într-o epocă deloc primitoare cu femeile care pictau și nuduri. Le dă celor aruncaţi în groapa comună a istoriei șansa la nemurire. Te face astfel să te gândești la umanitatea de la periferia văzută de Pasolini.
Poţi vedea trailerul filmului Caravaggio’s Shadow aici.
Te invit să citești și povestea unui pictor modern rătăcit prin Roma, în articolul Pictures of Fidelman.
