Decision to Leave – Arta reprezentarii iubirilor neimplinite

Elegant, imprevizibil, plin de misterul strecurat precum o vrajă și de acel suspans acumulat la foc mic în detalii succedate cu delicateţe molcomă, Decision to Leave, noul film al lui Park Chan-wook, ne reamintește de ce apetitul pentru filmele coreene de artă este din ce în ce mai mare. Interesul depășește simpla curiozitate faţă de lumea exotică, de poveștile din ţările îndepărtate.

Ne plac filmele coreene deoarece sunt altfel, greu de povestit. De fapt, prin orice încercare de povestire a naraţiunii riști să-i induci în eroare pe cei ce te ascultă. Să vulgarizezi prin clișee, să profanezi acea frumuseţe cu tentă de inefabil. Asemenea regizorilor coreeni răsfăţaţi la Cannes, Park Chan-wook știe să învecineze ineditul cu familiarul. Să îmbine caleidoscopic genuri și influenţe astfel încât să ofere atât un film cu elemente acroșante recognoscibile și accesibile unui public variat, indiferent de ţara de origine, cât și să îţi creeze acea impresie de unicitate, de film cum n-ai mai văzut până la el.

Un crime thriller înșelător

Printre elementele recognoscibile se află cele demne de un crime thriller psihologic. Unul sofisticat și multifaţetat, ce transmite și un mesaj despre natura umană. Despre forţele abisale, instictuale, ce o mișcă în momente de criză.

Fiind vorba și despre un crime thriller, există și o anchetă. O victimă, un ucigaș cameleonic, un anchetator cu fler, șarm și fineţe. Actorul Park Hae-il amintește de figura anchetatorului elegant -aflat între raţionamentul impecabil și abisul unde așteaptă să înhaţe demonii personali – din filmele noir devenite clasice. Iar dacă este vorba despre un film de artă, aceste elemente recognoscibile sunt șlefuite până reușesc să redea ceea ce nu se vede ușor, prin clișeele genului. Așadar ai un suspect imposibil de citit. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre o femeie de o frumuseţe atipică, stranie. Un personaj feminin în care delicateţea și tenebrosul coexistă într-o irezistibilă simbioză.

Interpretată versatil de Tang Wei, văduva Song Seo-rae este genul de suspectă plină de măști, situată între victima neputicioasă a sorţii și călăul seducător de subtil, care iniţiază un devastator (și extrem de răbdător) joc al minţii ce antrenează toate acele slăbiciuni iraţionale, plasate în inconștientul oricărui anchetator ce se trezește prins în mrejele fascinaţiei faţă de un suspect ce îi apare o dată în viaţă, precum o nestemată rară. Acel suspect gata să-l facă să se îndoiască de valabilitatea tuturor elementelor devenite pilonii unei existenţe stabile ce-l convinsese până atunci să se încreadă total în claritatea graniţelor dintre bine și rău.

În Decision to Leave, regizorul mixează câteva ingrediente ce trebuie să ademenească un public dornic de o poveste antrenantă. Folosește reţeta bazată pe ancheta ce duce spre piste înșelătoare, imprevizibile. Așa cum vezi într-un thriller impecabil executat. Mai ales că este vorba despe un thriller ce include apariţia femeii seducătoare, manipulatoare, și tipologia detectivul-model, ireproșabil prin moralitatea ce-i ghidează profesionalismul. Totodată, trebuie să devină anchetatorul ce se lasă prins în jocul psihologic ademenitor și derutant al suspectei, căreia nu-i poate rezista. Cu atât mai mult cu cât povestea ei de viaţă este plină de enigme și de contradicţii. Așadar, ai un film în care se mizează pe forţa suspansului (acumulat gradat). Dar și pe ancheta încâlcită a unui accident ce nu pare tocmai un accident.

Secretele din jurul crimei

Victima a cărei moarte devine obiectul anchetei este un fost angajat devotat al serviciului ce se ocupa de primirea imigranţilor. Soţia lui (principala suspectă) este ea însăși o imigrantă. Ea devine ţinta unei investigaţii derulate de personajul central. Acesta are faima unui detectiv perfecţionist până la epuizare.

Personajul central, Jang Hae-joon, este un anchetator workaholic. Un adept al filajelor nocturne și un insomniac. Modelul detectiviului din filmele noir clasice. Asemenea detectivilor mitizaţi în filmele clasice, nu e ceea ce pare. Uneori are tendinţa să ignore fișa postului. Să forţeze limitele regulilor, ale procedurilor acceptate. Mereu prins în capcana propriilor calităţi, printre care și perfecţionismul. Oscilând între datorie și atractia din ce în ce mai greu de ţinut în frâu, anchetatorul se trezește captiv într-o legătură înșelătoare cu suspecta extrem de talentată în a-l subjuga fără să pară că exact asta și-a propus de la bun început (ea pare a fi mai degrabă în căutarea unui pansament emoţional).

Influenţe estetice într-un răsfăţ vizual

Decision to Leave este rezultatul unei asamblări stilizate, armonioase, între elementele unui neo-noir cu influenţe psihologice tenebroase demne de Hitchcock (datorită forţei simbolic- angoasante ale peisajelor stâncoase, ce provoacă vertij ca-n iconicul North by Nothwest, și personajelor ce se rătăcesc în labirintul propriei minţi după ce au avut grijă să ducă la rătăcirea altor personaje) și elementele unui film cu tentă de melodramă, despre căutarea sufletului-pereche.

La un moment dat, ritmul antrenant al anchetei este întrerupt de curgerea delicată a poveștii. Amestecul dintre senzualitatea năvalnică și curgerea suavă a unor scene are unele ramificaţii în folclorul sino-japonez (preluat si de coreeni din secolele trecute) despre iubirea imposibil de împlinit, ce ameninţă să aducă tragedia în viaţa amanţilor, mereu în postura damnaţilor. Totuși, acest thriller gratifiant la nivel estetic nu eșuează în melodramă. Regizorul intervine pișicher prin tușe de umor negru și prin intervenţii vizuale cu tentă sarcastică (parodică, în anumite scene).

La fel ca-n alte filme coreee devenite hituri după ovaţiile de la Cannes – Burning și Parasite – firul întâmplărilor are o dublă orientare. Una duce spre alegoricul derutant camuflat în detaliile evidente. Cealaltă are o mare legătură cu preocuparea pentru o reprezentare necruţătoare a societăţii. A problemelor ce duc la inechitate, la asuprirea sistemică a tuturor celor vulnerabili.

Privirea critică se îndreaptă nu numai spre corupţia din lumea celor care gestionează securitatea frontierelor (din care făcea parte victima nu tocmai cinstită). Odată cu dezvăluirea unor aspecte din biografia suspectei, Park Chan-wook explorează mai adânc. Regizorul amintește de naraţiunile personale influenţate de istorie. De acele naraţiuni copleșitoare legate de traumele din Pacificul anilor ’30, ’40.  Așadar, ai în același film o poveste demnă de un crime thriller ingenios construit, o critică a societăţii, un film psihologic despre cum raţiunea poate fi avariată când se instalează obsesia ce transformă iubirea în damnare și un romance mult mai sofisticat. Aceste influenţe coexistă astfel încât să ofere un rezultat aparte. Adezivul ce le ţine împreună în această construcţie vizuală este insolitul.

Straniul, un personaj abil

De fapt, Decision to Leave respiră straniul în fiecare scenă. Este un straniu ce dublează tenebrosul camuflat eficient în acele detalii de o eleganţă fie geometrică, prin care natura este redusă la niște linii austere, fie amintindu-ţi de peisajele montane calme, transcendente, cu piscuri pictate în tuș. De fapt, multe candre ale filmului amintesc de peisajele de un rafinament minimalist, cu înţelepţi meditând pe o stâncă înconjurată de oriozont înalt, ce stăpânește compoziţia în tuș, pentru a reda oscilaţia între efemerul uman și transcendenţă, exact ca-n picturile sino-japoneze ce au influenţat și arta coreenă. Spectatorii pasionaţi de artă vor descoperi în acest film o punte între estetica lui Hitchcock de la finalul filmului West by Northwest și idealul estetic din pictura clasică a maeștrilor influenţaţi de Budismul Zen, al căror stil a fost preluat și reinterpretat de aristocraţia coreeană și japoneză, în secolele trecute.

Ca-n majoritatea filmelor asiatice, nu doar acea parte a creierului dependent de povești ingenios construite este stimulată. Retina este la fel de răsfăţată. Regizorul trece de la cadrele picturale, minimaliste – piscurile și arborii ce par mai degrabă desenaţi pe un paravan de mătase – la un decor urban ce exprimă ritmul efervescent al dezvoltării unei metropolei sud-coreene în zilele noastre. Ce-i drept, nu vei mai vedea cadrele somptuoase, decorurile extravagante și abundenţa decorativă cu trimiteri lascive din The Handmaiden, filmul anterior al lui Park Chan-wook.

Totuși, decorul minimalist are același rol de a te întâmpina derutant. Vizualul ti se oferă precum o iluzie parșivă. Te acaparează până să fii lăsat să observi cum răsar unul după altul avertismentele. Fie ele doar simbolice, în anumite scene. Apoi descoperi cum delicateţea personajelor și stăpânirea lor de sine în ceremonialul primelor interacţiuni vor fi pulverizate de haosul unor sentimente ce nu mai pot fi domolite.

Alt alfabet al sentimentelor

Haosul în care este aruncat anchetatorul calculat, mereu la datorie, nu este precum un șuvoi. Nu vezi ieșirile vulcanice din filmele occidentale. Nici ritmul febril al escaladării unei pasiuni devastatoare. În tradiţia filmelor din Coreea și Japonia, acapararea este lentă, meticuloasă. Chiar și în mijlocul dezlănţuirilor din exterior și din mintea lui, anchetatorul își păstrează cumpătul. Gesturile lui rămân firești, naturale. Până și în momentele în care folosește pretextul filajului pentru a o se bucura de imaginea suspectei la orice oră.

De la o scenă la alta, lumea personajelor alunecă în spirala propriilor obsesii. Detectivul devine obsedat de văduva considerată principalul suspect. Incapacitatea ei de a exterioriza durerea sau regretul, precum și alternanţa dintre ipostaza manipulatoarei seducătoare fără scrupule și cea a victimei, singura ce-i revine unei imigrante cate ajunge ilegal din China în Coreea, și căreia nu-i rămân decât compromisurile pentru a supravieţui amintesc de jocul derutant al personajelor feminine din The Handmaiden.

Chiar dacă atracţia dintre anchetator și suspecta ce prezintă și semnele psihologice ale unei foste victime neputincioase nu are incandescenţa erotismului din filmului anterior al regizorului (melodrama îmblânzind umbrele tenebroase), regăsești aceeași rostogolire a indiciilor ce schimbă de la o scenă la alta previziunile despre deznodământ. Regizorul împrumută de la personajele sale abilitatea de a te induce în eroare. De a te păcăli până la capăt în legătură cu finalul, așa cum protagoniștii din ultimele sale filme se păcălesc unul pe celălalt.

Personajele înșelătoare din filmele lui Park Chan-wook nu rămân la nivelul diabolic. Tenebrosul este însoţit mereu de o vrajă, de o răspândire a frumuseţii. Iar în Decision to Leave această vrajă are prelungiri mitice. Subtile, ce-i drept, dar suficient de bine articulate încât să le simţi. Sunt precum adierea de mister, acea boare ce plutește mut în fiecare scenă.

Prelungiri mitologice

Strenietatea mitică se simte mai ales în alternanta dintre spaţiul urban hiperdezvoltat și peisajele precum un tablou stilizat. Crima are loc în afara orașului, în inima naturii. Pe o un pisc auster, pe care un zeu pare sa fi pus delicat un arbore solitar. Peisajul este atât de stilizat încât pare făcut de mâna omului. De un maestru al artei decorative, fascinat și de gradinile zen, minimaliste. Totuși, în ciuda simplităţii extreme, peisajul are o tentă onirică, de tablou ireal.

Plasarea scenei crimei în acest peisaj simbolizează ieșirea din spaţiul profan. Din uniformizarea urbană devenită sinonimul ordinii strivitoare. Este vorba despre ademenirea în afara spaţiului cunoscut, organizat raţional. Personajul feminin se mișcă versatil în ambele spaţii. Ea devine puntea de legătură nu numai între cele două spaţii exterioare. Ajunge să controleze trecerea de la starea de veghe la cea onirică a bărbatului ce vrea să o descifreze. Anchetatorul suferă de insomnie. Doar alături de ea își răgasește somnul. Se lasă iar purtat în lumea onirică, sustrăgându-se de la nevoia de controla noaptea miscările suspecţilor. Alături de suspecta pentru care a dezvoltat o adevărată obsesie, acesta reînvaţă să alunece în vis. În lumea incontrolabilului. Își dă astfel voie să își adoarma raţiunea.

Femeia suspectă devine metafora stranietăţii totale. Ea se sustrage oricărei tentative de a o demasca. Farmecul enigmatic, aproape opac, dar și originile străine reprezintă intervenţia alterităţii. Dar alteritatea are un sens mitic, arhaic, în acest film. Este alteritatea confrundată abisal cu atracţia faţă de nelumesc. De fapt, însăși apariţia acestui personaj feminin îl obligă pe cel masculin considerat raţional și devotat profesiei să accepte în sfârșit existenţa incontrolabilului. Nu îi ia mult până să lase condus de partea iraţională, abisală, a propriului psihic. Devin astfel cât se poate de naturale interacţiunile cu femeia indescifrabilă ce-l obsedează. Nu vezi în reacţiile sale conflictul dintre datorie și atracţia incontrolabilă. Pur si simplu se lasă purtat acolo unde vrea personajul feminin enigmatic, deși nu încetează să analizeze indiciile ce încă o plasează în rândul suspecţilor.

Scena întâlnirii în grădina unui templu îţi întărește și mai mult firul mitic al interpretării. Personajul feminin devenit intervenţia nelumescului rămâne un mister până la capăt. Amintește astfel de povestirile populare din Orientul Îndepărtat. Mai ales de cele din China și din Japonia. În aceste povești străvechi, personajul feminin irezistibil se dovește a fi un demon deghizat. La acest filon mitic se adaugă și cel despre marea iubire ce rămâne totală tocmai deoarece nu se poate împlini în lumea pământenilor.

Fereastra spre o altă cultură

Plăcerea urmăririi filmului este dată nu numai de coregrafia misterului, a insolitului. Ceea ce surprinde este acel talent al regizorilor coreeni ajunși la Cannes de a integra estetica filmelor occidentale cu specificul propriei moșteniri culturale. Prin ultimele două filme realizate, Park Chan-wook face în lumea filmului ceea ce au reușit scriitorii japonezi: adaptarea elementelor vestice la speficificul propriei culturi.

Urmărind cum stranietatea impregnează fiecare element occidental – de la cel estetic cel arhitectural – rămâi cu aceeași impresie dată de multe filme coreene și japoneze: că regizorul face o concesie atunci când introduce aceste elemente, adevărata lui dorinţă fiind aceea de a expune o părticică din lumea lui, ce n-ar ajunge la noi decât deghizată în elementele recognoscibile. Dacă Park Chan-wook arfi trăit în alt secol, ar fi scris probabil povestiri cu tentă fantastică, inspirate din cele populare, despre femeile-demon ce iau chipul irezistibilei pământence.

Un rol la fel de important în construirea stranietăţii multifaţetate a filmului îl au cuvintele. Protagoniștii au un cult pentru sensul cuvintelor. Faptul că personajul feminin central nu stăpânește la fel de bine limba coreeană îl face să întoarcă pe toate părţile sensul unui cuvânt. Iar semnificaţia unui cuvânt aruncat într-una dintre acele replici decisive pentru idila dintre suspectă și anchetator decide până la urmă direcţia deznodământului.

Se pot face multe analize legate de obsesia personejelor pentru cuvinte. Ar putea fi vorba despre nevoia de repunere în drepturi a sensului, devenit sinonimul autenticităţii într-o lume în care tocmai sensurile sunt tocite prin folosirea la întâmplare, derizorie și alienantă tocmai a unor cuvinte ce ar trebui de fapt să reflecte (și să marcheze emoţional) punctele de cotitură din viaţa cuiva. De asemenea, această importanţă acordată de personaje cuvintelor i-ar putea face pe cinefili să intuiască nevoia căutării unui nou limbaj cinematografic, a unor noi modalităţi de a expune temele clasice din alfabetul narativ comun, nevoie ce transpare atât de bine în filmele cineaștilor coreeni.

Poţi vedea trailerul aici.