Sentimental Value – Reintoarceri complicate

Câștigător al Grand Prix la Festivalul de la Cannes din 2025, Sentimental Value este un film pe care ţi-l recomandă nu doar fanii unor actori nordici precum Stellan Skarsgard și Renate Reinsve (ce a strălucit în The Worst Person in the World, devenind un simbol al generaţiei millennials), ci toţi cei ce preferă filmele în care atașamentele, regretele, amintirile răscolitoare, dialogurile și tensiunile ard la foc răbdător, încălzindu-se încet precum o încăpere dintr-o casă veche scandinavă în culori vii, înconjurată de tăcerea iernii cu influenţe polare.

Plăcerea vizuală discretă

Primul lucru pe care îţi vine să-l spui când vezi noul film al lui Joachim Trier este legat de frumuseţea imaginilor. O frumuseţe elegantă, ce surprinde culorile vii și ritmul revigorant al unui oraș scandinav, indiferent dacă este captat prin ochii celor ce debordează de energie sau prin ochii celor ce își revizitează memoria din perspectiva celui aflat la apusul existenţei.

Violetul apusurilor deasupra mării în anotimpul ţărmurilor pustii, roșul profund al unei case pitorești de lemn ce pare venită din altă lume direct în inima orașului Oslo, freamătul discret al vegetaţiei ce înconjoară această casă, desprinzând-o de lume pentru a reflecta și mai bine nevoia de intimitate a personajelor ce au atâtea să-și spună, după ce au amânat zeci de ani dialogurile necesare și lămuritoare, devin un răsfăţ rafinat pentru privire. Nu au doar un rol decorativ (deși nordicii excelează în arta decorativă, mai ales în cea avangardistă). Sunt alese cu precizie pentru a exprima ceea ce este aproape inexprimabil în cuvinte fără a vulgariza prin simplificare sau transforma unele trăiri nuanţate în stereotipuri.

Sincronizări impecabile

Photo credit: Bad Unicorn

Fiecare nuanţă, interior, obiect, casă ori moment al zilei sunt alese cu precizie matematică (deși ritmul curge natural), pentru a crea o sincronizare perfectă între stări, intensitatea emoţională și destăinuirile dureroase. De fapt, Joachim Trier ar putea preda lecţii despre cum să transpui cinematografic relaţia personajelor cu orașele, despre cum să îi permiţi unui oraș scandinav precum Oslo să își dezvăluie spiritul prin intermediul personajelor în criză și mai ales despre cum să alegi acel moment al zilei care să completeze tot ceea ce nu pot rosti prin replicile lor.

Detaliile ce reflectă stări

Photo credit: Bad Unicorn

Momentul ales al zilei, prin lumina ori nuanţele picturale ale cerului, poate continua un dialog eliptic. Poate completa o replică spusă pe jumătate, o destăinuire ocolită. Îţi va rămâne în memorie mai ales o scenă în care personajul tatălui rătăcitor și absent, devenit mare cineast revenit brusc în viaţa fiicei sale interpretate de Renate Reinsve, încearcă să se apropie de o noua speranţă a cinematografiei, interpretată de o Elle Fanning surprinzătoare în contextul acestui scenariu, printr-o profunzime discretă ce se ridică la standardele actorilor din filmele de artă nordice.

Scena se desfășoară pe fundalul unui cer violet, iar lumina reușește să redea cât mii de cuvinte despre întâlnirea unui bărbat celebru – aflat la apogeul carierei, dar plin de regrete, ce oscilează între exibarea încrederii în sine dată de succesul îndelungat în lumea filmului și urmele apariţiei unor slăbiciuni, a unei melancolii ce apare când este revizitată viaţa fiicelor, o viaţă din care a fost absent – cu tânăra în care o căuta pe fiica lui ce l-a refuzat când i-a propus un rol în noul său film.

Privirea și gesturile ce trădează fisuri în gloria bărbatului căruia i s-au tot confirmat măgulitor calităţile vin în contrast cu pofta de viaţă și strălucirea noii vedete interpretate de Elle Fanning. Zâmbetul ce ascunde melancolia și efervescenţa tinerei actriţe cu paiete strălucitoare pe fundalul apusului scandinav în nuanţe suave reflectă de fapt multe contraste emoţionale din film. Oscilaţia între vârste, generaţii, idealuri, așteptări.

Casa devenită simbol

Photo credit: Bad Unicorn

O altă imagine ce răsfaţă privirea este a casei devenite simbolul familiei. Al siguranţei din copilărie, dar și al destrămării acestei siguranţe de Eden pierdut odată cu divorţul părinţilor, neprocesat prin autenticitate, la timp, de cele două surori din film. Casa de lemn roșu, ce pare demnă de o piesă de teatru scandinavă despre familii ce se reîntâlnesc pentru o ultimă discuţie sau despre conflictul dintre continuitate și desprindere prin vinderea casei devenite ancora unei copilării fericite curmate brusc de o ruptură percepută ca abandon.

De această casă este atașată valoarea sentimentală. Iar în jurul acestei valori sentimentale se adună tacticos, precum bucăţile de aisberg ale căror părţi importante rămân ascunse în adâncimi, așa cum rămân nerostite multe dintre sentimentele și replicile ce ar lămuri temele filmului: relaţiile dintre fiicele adulte și tatăl absent, revenit brusc, relaţia dintre consacrare publică asumată și ratare în plan familial, relaţia dintre arta și viaţa privată, dintre aclamare la scenă deschisă și eterna frică de esec dinaintea ridicării cortinei ce poate duce la o renunţare, în ultima clipă, la apariţia într-un spectacol cu sala plină.

Efectul discreţiei care tulbură

Photo credit: Bad Unicorn

Datorită amestecului de teme universale ce ţin de interioritatea umană și de relaţiile rupte, dar și datorită contrastului dintre intensitatea dramelor și discreţia exteriorizării lor, în care ostentaţia pare greu de evitat în exteriorizarea unor trăiri ascunse sub gheţarul tăcerii dar care pot izbucni precum un geizer când sunt zgândărite, Sentimental Value este filmul ce i-a făcut pe mulţi să vadă colosala influenţa lui Bergman și în lumea lui Joachim Trier. Într-adevăr, nordicul Trier pare să fi învăţat de la Bergman lecţia discreţiei care tulbură. A lipsei de ostentaţie ce te face să dibuiești și mai bine clocotul personajelor. Doar că discreţia nu înseamnă o bolborosire a reprimării maladive. Înseamnă o expunere cu sens a tot ceea ce s-a ţinut secret. O recuperare prin replici și dezvăluiri oferite la momentul potrivit.

Photo credit: Bad Unicorn

Această obsesie pentru găsire a timpului potrivit în care să elibereze preaplinul dureros, dar și tandru al personajelor, îi dă farmec filmului. Îl ajută pe Joachim Trier să aleagă toate acele detalii de atmosferă devenite esenţiale pentru scenariu. Să aleagă momentele potrivite ale zilei, lumina, culorile, obiectele, astfel încât să completeze tot ceea ce personajele nu pot rosti fără a simplifica. Sentimental Value este în primul rând un film al ritmului, al sincronizării. Nu îl poţi aprecia fără a te branșa, la rândul tău, emoţional. De aceea un spectator axat pe naraţiune îl poate considera simplist. Insuficient de convingător și lipsit de autenticitate.

Simţul detaliului

Vezi de fapt un film bazat pe talentul actorilor, dar în care un rol decisiv îl au detaliile ce îi cer spectatorului sensibilitate de iubitor al poeziei. Tensiunile, discuţiile dintre surori, dintre tată și fiice, dintre un prezent al bilanţurilor și un trecut ce nu și-a plătit încă toate datoriile ar fi rămas unele banale, artificiale, fără detaliile ce te fac să observe modificările de lumină, ritmul îndepărtării sau al apropierii camerei de personaje sau obiecte, trecerea de la interior la exterior, de la un anotimp al altul sau apariţia repetată a unei anumite locuinţe sau obiect.

Fără simţul detaliului, frumuseţea filmlui nu își face efectul. Filme despre conflictele dintre copii și părinţi ai mai văzut. Mai ales despre cel iscat între tatăl absent din viaţa fiicei, pentru a fi mai prezent în lumina adulaţiei oferite de ceilalţi. La fel și filme despre criza tinerei actriţe considerate prea bătrână după o anumită vârstă, când strălucirea este ameninţată de conul de umbră. De aceea Joachim Trier încearcă să se diferenţieze nu neapărat prin curgerea narativă. Nici printr-un twist care să uimească prin inventivitate.

Preferă lecţia scandinavă a detaliilor ce se pierd de obicei printre replici. Nu vrea să reinventeze roata. Nici să inoveze la categoria filmelor scandinave despre trăirile dureroase. Despre familii și destrămări. Caută să se distingă prin acea frumuseţe fără ostentaţie a detaliilor. Cunoște foarte bine așteptările de la un film nordic despre legăturile complicate. La fel și capacitatea spectatorului de a observa cum replicile eliptice pot fi completate de un decor. De nuanţele unui apus și de ritmul unui oraș. De tăcerea unei încăperi și de o casă golită.

Surprinzătoarea Elle Fanning

La fel cum nu vrea să surprinda narativ, nici prin actorii aleși nu vrea să surprindă. Adică îţi confirmă încă o dată talentul lui Stellan Skarsgard și al lui Renate Reinsve. Indiferent de rolul ales, aceștia sunt convingători. Ridică nivelul oricarui scenariu. În schimb, surpriza vine din partea lui Elle Fanning. Dacă la început pare elementul discordant, personajul-starletă venit din lumea ce naște mai degrabă vedete de carton supraexpuse de marketingul agresiv încât să pară niște dive planetare incontenstabile, personajul ei capătă treptat consistenţă. Se integrează în lumea ce exprimă totul discret. Mai mult, ajunge chiar un liant important din relaţia tată-fiică. Până la urmă dă iar voce tăcerilor dureroase când tatăl nu reușește să o readucă în lumea sa (măcar în cea de pe platoul de filmare) pe fiica abandonată cu ani în urmă.

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să descoperi și un roman scandinav – Escroaca onestă – citind recenzia aici.

Escroaca onesta – Nu e ceea ce pare