Urchin (Golan) – Strada celui invizibil

Pentru cei ce se gândesc la Harris Dickinson ca la actorul căruia i se dat roluri (doar) datorită fizicului de personaj dezirabil (cum a fost în Babygirl, alaturi de Nicole Kidman) sau la tânărul naiv din lumea modei expuse prin satiră în filmului Triangle of Sadness (Palme d’Or în 2022), Urchin este promisiunea făcută de actorul devenit regizor de a da filme cu subiecte consistente, ancorate autentic în realitatea și de a expune cu multă compasiunea poveștile răvășitoare ale celor vulnerabili, deveniţi invizibili în marile orașe, cum este cea a tânărului Michael, ce trăiește pe străzi, interpretat remarcabil de Frank Dillane.

Poţi spune despre Harris Dickinson că ar fi trebuit să treacă direct la regizat după ce vezi Urchin. Cu o mână sigură și o delicateţe nedisimulată în expunerea lumii celor marginalizaţi reușește să se remarce în ciuda unui subiect des abordat. Are Urchin acel ceva insolit, greu de închis între limitele unei categorii, la fel și actorul Franck Dillan, încât îţi dau impresia că este un film unic.

Realismul sensibil

Sunt multe motive datorită cărora vei insista să vadă cât mai mulți filmul Urchin (Golan). Este un film ce pare a fi special în primul rând datorită modului în care Harris Dickinson învecinează realismul cu efecte vizuale poetic-simbolice, foarte bine alese împreună cu muzica pop, simfonică sau experimental-psihedelică pentru a transpune zbaterile personajului principal Michael, unul dintre cele mai reușite din cinematografia recentă.

Efectele viziuale pun într-o lumină deopotrivă stranie și dureroasă, de amploarea unui mesaj universal precum un strigăt mut, un subiect atât de des întâlnit – efortul de supraviețuire al marginalului de care te atașezi și îl iei asa cum e. Michael e marginalul  care ți se lipește de suflet prin farmecul de ștrengar și nevoia de afecțiune, așa cum sunt căţelușii abandonați ce îți cerșesc afecțiunea sau păpușa zdrențuită în care a mai rămas o pâlpaire de frumusețe ce te împiedică să renunți la ea.

Debut convingător

Image: Bad Unicorn

Acest debut cinematografic – unul dintre cele mai convingătoare și sensibile din ultimii ani – impresionează în primul rând prin flerul alegerii unui actor potrivit. Îți va rămâne multă vreme în minte jocul actorului Frank Dillane în rolul unui om al străzii însetat de afecţiune, ce se zbate între speranţă și renunţare, între agăţarea de ultima șansă dată și autosabotare.

Frank Dillane devine Michael, un marginal(izat) cum au știut să redea cel mai bine regizorii din Marea Britanie. Cu acel amestec de frumusețe adolescentină și ruină, luminozitate și disperare, suflet de copil și răni de om ce pare să fi trăit deja mai multe vieți triste, pe care ai vrea să-l pui la adăpost. Îți vine să afirmi, după ce vezi și acest film în stilul consacrat de Andrea Arnold, că britanicii sunt neorealistii zilelor noastre când își propun să scotocească după frumusețea sufletului uman exact în hăul unde s-au rătăcit cei ce au pierdut totul sau care pur și simplu n-au avut niciodată nimic.

Capcana abandonului

Ce vedeai în filmele clasice despre sărăcia postbelică vezi și în Urchin. Oameni ce trăiesc de pe azi pe mâine. Unii făcând haz de necaz, alții camuflându-și disperarea în adicţii și în fuga de stabilitatea pe care o cred iluzorie, condamnați la autosabotarea ca singură formă de a relaţiona cu toți cei ce le oferă a doua șansă abia după mulți care i-au abandonat de atâtea ori.

Michael este precum copilul ce ajunge prea târziu într-o casă mai sigură, după ce și-a pierdut orice încredere în posibilitatea de a duce și el în sfârșit o viață demnă. Mai vezi și oameni pe care precaritatea zilelor noastre îi condamnă la vieți de nomazi în rulota ce le devine casa pe roți ce îi poartă de la un loc la altul, pe harta joburilor prost plătite, de subzistență, ce îi fac invizibili. Între aceste personaje se nasc relații de prietenie, conflicte, iubire.

Un nomad în propria sa viață pare și Mike. Nu știm cum a ajuns așa. Filmul ni-l arată deja în stadiul de om fără adăpost care nu vrea decât o masă caldă. Unul dintre oamenii care sunt invizibili și în plină zi. Cărora adesea nu li se dă un ban pentru mâncare fiind mereu bănuiți de lene sau de cumpărarea drogurilor și a băuturii. Când un străin îl ajută, Mike profită și ia mai mult. După câteva luni la închisoare își găsește un adapost proviziriu, cu ajutorul asistenților sociali, și niste joburi temporare, de care se ține cu greu din cauza dificultăților de a se readapta la o viață stabilă, de ființă umană demnă după ce a fost ani de zile o persoană fără adăpost. O umbră a societății, o țintă a disprețului, un vulnerabil considerat subom.

Remarcarea unui nou actor talentat

În ciuda poveștii de o tristețe copleșitoare, care te lasă neputincios în fața durerii umane, rămâi în sala de cinema datorită actorului Frank Dillane. Cu privirea de copil ghiduș, în care nu vezi urmă de răutate. El pendulează între bravura adolescentină, încercarea de a-și masca suferința și nevoia de a plânge pentru a se descărca. Între eternul condamnat la vagabondaj și cel ce are nevoie de un loc plin de căldura umană pentru a se reîntoarce. Nu cere decât o prezență umană care să-l accepte. Să aibă răbdare. Să-l privească așa cum privești orice om.

Are ceva jocul din priviri ale actorului, cu toată mimica lui atât de capabilă să redea o gamă vastă de trăiri chiar și când tace, încât îți vin în minte toți marginalii sensibili ai cinematografiei. Aerul sentimental și ghidus, de mincinos sincer, amintește de marginalii derutanți ai neorealiatilor, iar aerul copilăros, fragil, între deznădejde, tânjirea dezolantă după afecțiune și rătăcirea în marele oraș îți amintește de tandrețea inspirată de personajele lui Charlie Chaplin. Parcă ar face o punte între respinșii zilelor noastre și expresivitatea celor din filmele mute pentru care mimica și corpul exprimau o zbatere a neputinței, cum vezi și în scenele în care Mike ar vrea să spună, să se agațe de salvarea din ceilalți prin cuvinte, dar nu poate rămâne decât un copil stângaci în trup de adult.

Ultima fărâmă de afecţiune

Image: Bad Unicorn

Personajul a fost ales astfel încât să susțină perspectiva regizorului asupra expunerii marginalizaţilor. Nu o expune prin explicații psihologice. Nici mizerabilist. O explorează mai degrabă empetic, prin învecinarea cu experimentul vizual poetic, menit să împace realitatea brută cu simbolurile. Iluziile optice psihedelice, peisajele stranii apărute după scenele unei redări aride a urbanului, ca-într-un film documentar, te fac să afirmi că vezi un film special tocmai prin trecerea de la realismul documentar în redarea unor zile din viața celui nevoit să doarmă pe unde apucă, apoi nimerit în birocrația acordării ajutorului instituțional la stranietatea cu tentă onirică menită să redea angoasele, transele provocate de substanțe sau disperarea celui deposedat de ultima fărâmă de afecţiune și demnitate.

La nivel vizual, Urchin apropie realul de insolit. Regizorul trece prin influențele unor cineaști ai marginalilor și inechităţii – de la Agnes Varda la Ken Loach, Sean Baker și Andrea Arnold, transformându-și personajul într-un înger căzut, cu aripile rupte de refuzul celorlalți de a-i intinde o mână până la sfârșit. Este ceva copleșitor de frumos și de trist, de realism necruțător și totodată de scoatere din lumesc a personajului său. Mike doarme și lângă tomberoane, dar scapă de acea deformare provocată de mizerie. Are ceva de înger pierdut, dar care nu se lasă contaminat de urâțenia lumii.

Poţi vedea trailerul aici.