Triangle of Sadness – Comedia din cosmarul instagramabil

Distins cu Palme d’Or la Cannes 2022, filmul Triangle of Sadness te face să râzi în hohote, mizând pe acel gen de umor inteligent care apoi te invită să reflectezi și la direcţia spre care se îndreaptă lumea noastră. Situaţiile și replicile ilare vin în rafale și de unde nu te aștepţi. De cele mai multe ori exprimând dezinhibat ceea ce unii doar gândesc în secret, pentru a nu pierde admiratori. De fapt, filmul consolidează statutul de rege al satirei spumoase, de care se bucură și Ruben Ostlund după ce a mai câștigat un Palme d’Or în 2017, cu filmul The Square.

Noul hit cinematografic

Triangle of Sadness are toate caracteristicile unui film ce devine hit, conectând publicul dornic de entertainment la circuitul festivalurilor de artă. Ai putea afirma că Triangle of Sadness este pentru 2022 ceea ce a fost Parasite pentru 2019. O serie de certitudini expuse ingenios pe marele ecran, astfel încât să creeze și un spectacol bazat pe vizualul escapist asociat unei bunăstări aspiraţionale, dar și profunzime.

Asemenea unui hit, devine viral în rândul mai multor categorii de public. Satisface și publicul dornic de subiecte serioase, prin temele de actualitate abordate. Dar și pe cel dornic să își descreţească fruntea odată intrat în sala de cinema. Temele familiare și actuale sunt plasate în decoruri estivale irezistibile. Devenite indispensabile strălucitoarei lumi a celor faimoși ori mai puţin faimoși, dar care își permit orice tip de huzur doresc. Un astfel de huzur îi așteaptă și pe nava de croazieră unde se întâlnesc un cuplu de influenceri din lumea modei, un căpitan cu viziuni marxiste (interpretat de Woody Harrelson), care oferă un spectacol de zile mari când face schimb de replici despre comunism și capitalism atunci când este provocat de cel mai expresiv și asumat pasager – un oligarh rus, interpretat de Zlatko Buric astfel încât acest personaj să dea sarea și piperul comicului din film.

Satiră cu imagini glossy

Subiectul filmului este unul multistratificat. Inspirat din irezistibilul univers cosmetizat al celor având un fizic perfect instagramabil. Încă de la inceput vei ști că vei avea parte de un film care să îmbrace mesajul profund în cadre glossy, alese încât să răsfeţe privirea precum o derulare de imagini de pe Instagram. Dar nu rămâne totul la vizual. La fel ca-n precedentele două filme, Ruben Ostlund livrează scene și replici având potenţial viral datorită artificiilor de isteţime. Scena legată de modul în care trebuie promovat un brand de lux în comparaţie (dispretuitor- arogantă) cu unul pentru toată lumea are potenţial de filmuleţ cu milioane de vizualizări pe TikTok. Şi nu este singura scenă antologică, despre care să le povestești și altora.

De data aceasta, Ruben Ostlund își alege personajele centrale din noua lume la care aspiră mulţi dintre cei ce își doresc succesul rapid: lumea influencerilor. Dintr-o astfel de lume vin Carl (Harris Dickinson) și Yaya (Charlbi Dean). Ei formează un cuplu faimos în lumea celor deveniţi imaginea unor branduri de lux. În timpul liber, Yaya se promovează pe sine în lumea reţelelor sociale. Are foarte mulţi fani, de aceea este invitată într-o croazieră. Prezenţa cuplului Yaya-Carl poate aduce strălucirea pe nava afaceriștilor miliardari.

Cei doi influenceri sunt interpretaţi extrem de credibil. Harris Dickinson și Charlbi Dean intră perfect în pielea celor ce nu mai fac diferenţa dintre lumea virtuală și realitate. Par mereu scoși din cutie, impecabili, de parcă realitatea ar fi o continuare a reclamelor. Mimica de păpuși, zâmbetul artificial și posturile corpurilor bine lucrate amintesc de manechinele reprezentând celebrităţile de la muzeul figurilor de ceară Madame Tussauds. Cadrele în care apare Yaya fac trimitere și la cele iconice, cu aer vintage, imitate în pictoriale, din comediile franţuzești cu acţiunea pe Riviera sau la Rio, la modă în anii ’60-’70. Totuși, imaginea încremenită în perfecţiunea demnă de influencerii din zona fashion este șifonată. Distrusă chiar în public de ieșirile vulcanice din timpul certurilor din cuplu.

Furtuna din replicile banale ale cuplului

Dinamica din cuplul format de Carl și Yaya îţi reconfirmă talentul lui Ruben Ostlund de a folosi un banal schimb de replici – uneori clișeistic – pentru a rostogoli indignările și defensele verbale ale personajelor astfel încât să provoace avalanșe. Sunt suficiente o singură frază sau un singur cuvânt necontrolat pentru ca toate relaţiile dintre personaje să ducă la un lanţ de acţiuni și reacţii disproporţionate. Iar Ruben Ostlund face aur din reacţiile disproporţionate ale personajelor sale. Cu ajutorul lor scoate la suprafaţă absurdul devenit spărtura dintre ceea ce ele pretind a fi si ceea ce zace de fapt în mintea lor, dar nu își asumă.

La fel ca-n precedentele comedii Force Majeure și The Square, atunci când abordează diferenţa dintre aparenţă și autenticitate, regizorul speculează disonanţa dintre imperfecţiunea umană, ce poate crea haos în momentele de criză, și mesajele exersate, senine, corecte, acceptabile, care îi ajută pe europenii civilizaţi să rămână frecventabili, admirabili în ochii celor din Lumea a Treia, mai ales pe cei super-premium, aflaţi în plutonul fruntaș în lupta pentru menţinere a unei lumi armonioase, incluzive, bazate pe diversitate și pe egalitatea de gen.

Cu alte cuvinte, Ruben Ostlund ridică acel capac sub care au fost îndesate frustrările interzise. Acelea ce au legătură cu acea moștenire primitivă a fiinţei umane, pentru ca aceste frustrări să defuleze în salonul plin cu oameni eleganţi, așa cum se întâmplă înaintea naufragiului, când mizeria de pe iaht se împrăștie în cele mai luxoase părţi ale ambarcaţiunii, unde se pot servi delicatesele culinare nemaivăzute, ce îţi defilează comic (și alegoric) prin faţa ochilor, așezate stilizat și minimalist în farfurie.

Civilizaţia devenită butaforie

O simplă discuţie despre cine plătește nota la restaurant declașează scânteia ce indică o posibilă temă a filmului: conflictul dintre mesajele dezirabile despre noua fiinţă civilizată, mai updatată pentru a fi în ton cu preocuparile etice mondiale de azi, parte dintr-o societate echitabilă și incluzivă, dar redusă la nivelul lozincilor stabile precum o butaforie și profunde precum slide-urile unei prezentări în Power Point despre brandul prietenos al unei companii, și adevăratele porniri ale naturii umane.

Dincolo de comedia spumoasă, de hohotele ce răsună din sala de cinema (de multă vreme nu s-a mai râs într-un cor molipsitor ca la Triangle of Sadness), mesajul lui Ruben Ostlund are și o notă descurajant de pesimistă. Îţi arată că ne învârtim încă într-un cerc. Năuci și oarecum resemnaţi. Dar cu un simţ al penibilului atrofiat și mai abili în căutarea iluziilor decât predecesorii. Regizorul este de un sarcasm încăpăţânat. Perseverează în a ne demonstra că oricât ar încerca să se debaraseze de vechile idei retrograde ale predecesorilor, omul civilizat din cele mai civilizate ţări tot își va da în petic până la urmă. Se va arunca din nou în apele involburate ale reacţiilor ieșite din matca bunei purtări.

Cheia mesajului central al filmului este data de prima discuţie în contradictoriu. Este discuţia ce tulbură chipul de ceară al cuplului de influnceri. Artificialul Carl, demn de incarnarea celui considerat partenerul lui Barbie ne surprinde. Începe să capete deodată culoare afectivă. Își iese din fire și îţi arată că simte. Că poate gândi până într-acolo încât să își dea seama cum stau lucurile cu adevărat în jurul lui. Brusc are o revelaţie despre tranzacţia afectivă superficială, falsă, dintre el și iubita lui, Yaya. Când își iese din pepeni, Carl este gata să-și dinamiteze certitudinile de bărbat modern. Tot ceea ce și-a repetat și impus lui însuși în legătură cu egalitatea dintre bărbat și femeie în cuplu.

Şi în Triangle of Sadness ai impresia că Ruben Ostlund vrea să demonstreze că omenirea din prezent afișează progresul la nivelul mentalităţilor doar pentru a da bine, fiind precum vedetele obsedate de acceptare și de validarea măsurată prin like-uri. O umanitate instagramabilă în public, dar în realitate rămânând agăţată de aceleași idei considerate azi toxice. Omenirea privită de Ostlund esteprecum un sălbatic mai degrabă dresat de presiunea colectivă. Nicidecum educat să vadă autenticitatea mesajelor umaniste prin evoluţie intelectuală.

Ideile toxice nu sunt numai cele ce îi reamintesc lui Carl de tentaţia arhaică de transformare a femeii frumoase în trofeul unui mascul alfa. Lor li se alătură și cele privind egalitatea socială. Ruben Ostlund își pune personajele în situaţii-limită pentru a le demonstra că omenirea a rămas până la urmă aceeași. Mai ales în timpui crizelor.

Nava-simbol

Criza provocată de naufragiu transformă ambarcaţiunea de lux într-o navă alegorică. Pentru a supravieţui, personajele vor trebui să demonstreze câte dintre ideile lor pot fi susţinute. Câte pot fi asumate și câte ţin de autenticitatea în relaţia cu sine. Iar acest conflict dintre discurs și asumare este legat mai ales de conflictul dintre căpitanul marxist și pasagerii capitaliști.

Precendentul film The Square era ancorat în isteria provocată de întâlnirea civilzaţiei spectacolului cu social media. Speria prin potenţialul de exacerbare a unei greșeli până la transformarea ei într-o calamitate pentru orice reputaţie. Triangle of Sadness poate fi analizat din perspectiva crizelor social-politice actuale.

Glumele memorabile sub care se deghizează ostilitatea din relaţia căpitanului marxist cu oligarhul ce se crede supremul capitalist amintesc de situaţia îngrijorătoare a unui prezent reîntors spre trecutul ideilor inflamabile, unele din zona anarhiștilor, celelalte din cea a darwinismului deghizat în ultra-liberalism. Așadar, poţi afirma că Triangle of Sadness ne reamintește că s-au conservat vechile porniri ce întreţin polarizarea între cei ce susţin idealul solidarităţii, confiscat de extrema stângă, și tentaţia celui marginalizat de acaparare a controlul prin dictatură – cel mai umil membru al echipajului devine rege după ce arată că este singurul care știe tehnicile de supravieţuire în mijlocul naturii.

Așa cum ai observat și în The Square, atunci când absurdul reacţiilor umane din timpul crizei se dezlănţuie într-un haos colectiv, atitudinea lui Ruben Ostlund este derutantă. De fapt, regizorul se joacă pișicher și parodic. Le dă dreptate tuturor, dar nimănui, la final. Îi păcălește astfel pe cei ce-l acuză de solidarizarea cu socialiștii. Apoi și pe cei ce afirmă că transformă în caricatură idealurile Stângii. O intenţie rămâne totuși cât se poate de evidentă: aceea de a pune în contrast excesul cu pauperitatea. Dar cu cel mai îngrijorător nivel de pauperitate: a gândirii.

Triangle of Sadness prezintă o lume din ce în ce mai incapabilă de a folosi gândirea. De a genera idei noi pentru vechile crize. Una care nu iese din cerc. Apelează iar și iar la ideile ce au dus la implemantări dezastruoase în trecut. Umanitatea din comedia lui Ostlund devine una autodistructivă prin acceptarea, chiar și sarcastică, a epuizării resurselor cerebrale.

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să citești și despre cartea de Ludmila Uliţkaia – A fost doar ciumă.