Le nez juif – Peripetiile unui libanez cu prieteni evrei
Inspirat din experienţele persoanale ale scriitorului libanez născut la Paris, Sabyl Ghoussoub, Le nez juif – un roman al formării, al maturizării – este și un manifest pentru convieţuire, pentru apropierea de celălalt, în conextul naraţiunilor despre conflictele izbucnite în generaţia părinţilor, dar ale căror mari consecinţe le simt copiii.
Dubla identitate
Le nez juif ar fi putut fi un roman despre învrăjbire. Despre ura dusă mai departe de copii. Acea ură moștenită, ce înlocuiește curiozitatea naturală ce te împinge spre cei din alte culturi. Personajul-narator, pe nume Aleph, nu simte această ură. Libanez la origine, devine evreu în ochii celorlalţi datorită nasului său. Xenofobii îl jignesc în anii de școală. Unii îi reproșează originile arabe. Alţii îi atacă presupusa identitate evreiască pusă pe seama nasului pronunţat. Nici propria mamă nu îi suportă nasul mare. Prietenii de familie sau rudele din Beirut îi dau porecle inspirate de numele unor politicieni israelieni detestaţi în lumea arabă.
Din cauza acestor hărţuiri, Aleph ar fi putut deveni un copil trist și un adolescent care să acumuleze frustrări și o tristeţe alienantă. Doar că el preferă să se concentreze asupra legăturilor cu oamenii care îl acceptă. Printre aceștia se numără și niste colegi evrei.
Aleph se împrietenește foarte ușor cu evreii. Atribuirea unei identităţi evreiești îl face să devină curios. Îl fascinează dubla identitate atribuită de cei din jur. Astfel, descoperă lumea evreilor, inclusiv a celor din cominitatea mizrahi. Evreii mizrahi sunt cei ce au trăit în ţările predominant musulmane, mai ales în Yemen, Irak și în Maghreb. Muzica lor a fost cântată și în limba arabă, dând hituri fredonate atât de evrei, cât și de musulmani.
Stilul dezinvolt
Lectura curge acaparant. Scriitorul libanez are un stil mucalit. Personajul Aleph, ce își povestește dezinvolt viaţa, are un umor comparat cu al lui Woody Allen. Fiecare pagină are observaţii precum niște scântei ce însoţesc, în unele pasaje, concluzii amare. Astfel, nu vei citi un roman apăsător, deși dramele amintite nu sunt puţine. Mai ales cele venite ca niște efecte ale conflictelor din Orientul Mijlociu.
Scriitura fluidă îţi permite o navigare când sfâșietoare, când frenetică între două lumi. Lumea adolescenţei pariziene și lumea unui orășel pitoresc libanez, unde au rămas rudele protagonistului. Capitolele scurte sunt de fapt niște amintiri despre incursiuni interculturale, despre întrebări, explorări, întâlniri cu artșiti sau cu localnici excentrici.
O viaţă intensă
Personajul Aleph trăieste intens, pătimaș, dar și visător. Vrea să guste viaţa lacom. De fapt, duce o existenţă pentru care mulţi l-ar invidia. Are abilitatea de a se face plăcut și o mare ușurinţă în a stabili relaţii sociale. Este popular printre fete, are carismă și este creativ. Gonește prin Paris, unde își face ușor prieteni. Ziua scrie scenarii, visând la Cannes, iar noaptea este DJ în cluburile la modă. Își petrece viaţa între orașe captivante precum Paris, Beirut și New York. Mai ajunge și în Istanbul, când nu se mai simte în largul său în Parisul natal sau în Beirutul rădăcinilor transgeneraţionale.
Prins între două culturi, Aleph pare să hoinărească fără încetare. Hălăduiește între ţări, orașe marcate de răni, dar irezistibile prin mozaicul de culturi. Va cunoaște artiste ce îl vor alina, va duce niște conflicte dureroase cu sine, cu propria identitate, cu mentalităţile, traumele și ideile politice ale familiei marcate de războaiele din Liban, va îmbrăţișa apoi va abadona cauze, se va îndrăgosti de o cântăreaţă israeliană de limbă arabă, ai cărei bunici au trăit în Yemen.
Pagini imprevizibile
Fiecare pagină a romanului îţi răstoarnă așteptările date de cea precedentă. Atât de schimbătoare devine traiectoria personajului. Te poartă pe repede-înainte, din Parisul efervescent până-n Libanul primelor proiecte cinematografice și al sinagogilor devenite veritabile capodopere, apoi (aproape) abandonate, din Beirutul nocturn al celor de bani gata până-n New York sau în Istanbulul noii sale iubite. Nu lipsesc nici fantasmele despre un Tel Aviv nevizitat încă, dar visat precum un loc vibrant, al găsirii unei mari iubiri care să unească oameni din ţări ale căror armate s-au înfruntat cumplit.
Le nez juif este un roman al unei perpetue căutări. Al rănilor și al poftei de viaţă care să vindece aceste răni. Totul pare alert, în ritmul unei existenţe pe care o duc de obicei tinerii creativi prinși între două culturi, dornici de a înţelege ce nu le-au lămurit parinţii în dialoguri sănătoase. Dacă ar fi trăit acum câteva secole, Aleph ar fi devenit personajul unui roman picaresc. În zilele noastre, devine eroul unui roman despre maturizare plin de suișuri și coborâșuri.
Pofta de celălalt
Ancorat atât în istoria propriei familii, cât și dornic de a vedea lumea prin lentilele personale, Aleph te invită să descoperi o cale sănătoasă de a gestiona o moștenire familială apăsătoare. Ura este înlocuită de pofta de celălalt, de umorul ce îmbină satira cu sclipiri de autoironie, de marea curiozitate pentru cei de care ai săi se feresc.
Prin acest roman, Sabyl Ghoussoub mai lansează o invitaţie: aceea de a explora. Iar explorarea poate fi uneori însoţită și de reproșuri faţă de cei din alte culturi, din cauza amintirilor transmise de generaţiile anterioare, reproșuri contracarate de forţa unei curiozităţi inepuizabile ce duce la îndepărtarea de modelul impus de ceilalţi în favoarea propriei perspective asupra apropierii umane și istoriei recente.
Îţi va rămâne în memorie mai ales capitolul dedicat plimbărilor melancolice ale lui Aleph prin cartierele evreiești din orașele istorice libaneze. El ar vrea să realizeze un fotoreportaj despre sinagogile din Liban. Paginile cinematografice dedicate acestor plimbări îţi dau impresia că te afli alături de Aleph pe niște străduţe a căror liniște sfâșietoare este întreruptă de vocea lui Enrico Macias, cu a lui melodie Adieu mon pays. Vocea cântăreţului evreu din Algeria îl face pe acest personaj dintre lumi să simtă toată durerea lumii în șuvoaie de amintiri când se gândește la părinţii săi nevoiţi să fugă dintr-un Liban marcat de război, dar și când își imaginează dramele atâtor evrei expulzaţi din ţările unde familiile lor au trăit de veacuri.
Când nu se lasă purtat de melancolie odată ajuns în Liban, Aleph caută efervescenţa vieţii de noapte din Beirut. Se duce în cartierul boemilor cosmopoliţi, unde se afla strada Hamra, a stângiștilor. Aici, imnul ce îi unește pe toţi este melodia Jat Mahibati, a trupei israeliene Yemen Blues.
Poţi găsi cartea dacă vizitezi librăria franceză Kyralina sau o poţi comanda de aici.
Te invit să citești și despre romanul Alexandrian Summer aici.
