
©Kris-DEWITTE_Menuet/https://badunicorn.ro/film/close
Close – Prima prietenie nu se uita niciodata
Close îţi reamintește că filmul adresat laturii emoţionale din noi nu poate fi considerat unul desuet. Marele premiu acordat regizorului Lukas Dhont la Cannes 2022 este și o declaraţie securizantă pentru acei spectatori care vor ca marele ecran să rămână și un catalizator de emoţii, o reconectare la intimitatea afectivă, mai bine zis, la acea încăpere din noi unde am crezut că am închis bine toate amintirile despre acea vârstă în care exuberanţa noilor începuturi mergea (fără să știe neapărat) alături de pericolul unor dezamăgiri copleșitoare, dătătoare de cicatrici pe termen lung înainte de a deveni experienţe cu sens, oricât de dureros ar fi acest sens.
Revizitarea propriei memorii afective
Unul dintre motivele care au făcut din Close unul dintre cele mai nominalizate și comentate filme ale anului nu este acea poveste spectaculoasă. Nici măcar imaginile de un pictural poetic prin care este reprezentată idilic-diafan copilăria înainte de marile furtuni de la graniţa cu adolescenţa. Motivul are legătură cu flerul unui regizor precum Lukas Dhont de a te lega de lumea personajelor sale chiar dacă nu faci parte din ea sau chiar dacă nu le împărtășești valorile, viziunile sau nu ai cum să te întâlnești cu dramele acestora.
Lukas Dhont știe cum să dirijeze ritmul evenimentelor pentru a expune ceea ce mai degrabă se simte decât se povestește. Pentru a transforma în vizual ceea ce este greu de captat înainte de a se volatiliza. Acel ritm al frumuseţii vizuale picurate în cadrele nostalgice menite să redea paradisul pierdut al copilăriei și fluxul reacţiilor tumultuoase ce sparg ritmul graţiei, astfel încât să lege experienţele personale de una colectivă în sala de cinema.
Deși filmul reverberează diferit în lumea fiecărui spectator ce îl umple cu sensul propriilor experienţe, reacţia lui se va lega armonios de a vecinului de scaun. De aici și impresia că nu trebuie să te rușinezi dacă ai lacrimi în ochi la final. Nici să împărtășești ceea ce ai trăit în timpul filmului , chiar dacă te-ar face să te simţi expus.
Te vei înţelege cu alţi spectatori din priviri, ca-ntr-o solidaritate evidentă. Chiar dacă exprimată mut, ca durerea personajului rămas să pună cap la cap sensurile. Şi poate era nevoie de un astfel de film nu numai pentru a ne reanaliza relaţia cu propria trecere spre adolescenţă. Cu persoanele de care ne-am îndepărtat brusc în acea perioadă. Fără explicaţii și mai ales fără a înţelege de ce. Era nevoie pentru a ne reaminti în primul rând de forţa cathartică a filmului de artă. A filmului văzut într-o sală de cinema, dacă avem ocazia.
Ultima vară împreună

Close ne reamintește de forţa primei legături de prietenie. De reconfortanta impresie că avem un frate, o persoană ce va fi mereu acolo. Că vom păstra datorită acestui prieten pe viaţă acea vară nesfârșită în care putem fi mereu noi înșine. Iar filmul abundă generos pentru retină de astfel de imagini ale verii. Acele imagini de care nu se mai săturăm oricât de clișeistice le-ar numi unii.
În primele scene vedem doi prieteni culegând flori de pe câmpul deţinut de familia unuia dintre ei. Ai spune că trăiesc o copilărie cum era odinioară. În aer liber, de la răsărit până la apus. O copilărie bazată pe apropieri calde, netulburate de o precoce dependenţă de tehnologie. Trăită alergând nestăviliţi prin abundenţa vegetală. Înotând în paradisul unde timpul mai degrabă pluteste. Nimic nu anunţă tragedia. Există parcă o complicitate în alungarea premoniţiei ce le-ar fi spus că se bucurau de fapt de ultima vară împreună.
Dacă la începutul filmului cei doi actori ţi se păreau doar niște puști adorabili, înzestraţi cu isteţimea și acea sensibilitate a inocenţei întreţinute de primii ani petrecuţi în inima naturii, unde corpul nu este îngrădit, derularea filmului le va nuanţa lumea afectivă. Iar interpretarea actorilor Eden Dambrine și Gustav de Waele va fi pe măsură. Personajele interpretate de ei capătă nuanţe imprevizibile și mister odată cu terminarea vacanţei de vară.
Ruptura din lumea celorlalţi

Odată reveniţi în mediul școlar apare o ruptură bruscă. Ni se reamintește astfel că multe dintre despărţirile din trecerea de la copilărie la adolescenţă sunt provocate de intervenţia intruzivă, mai mult sau mai puţin premeditată, a celorlalţi. Iar ceilalţi vin cu propria grilă de filtrare a ceea ce văd în jur. Cu propriile prejudecăţi exprimate făţis, copleșitor de spontan, umilitor, sufocant.
Cei doi prieteni ajung să fie aruncaţi în mijlocul unor etichetări ce pot crea confuzie. Văzându-i atât de apropiaţi, ca-ntr-o fuziune cum doar la vârsta aceea există, anumiţi colegi își expun zeflemitor opiniile despre orientarea lor sexuală. Li se amintește că au ajuns deja la vârsta la care apropierea dintre băieţi devine un tabu. Afecţiunea din prietenia masculină trebuie mascată în public. Așa o cere codul nescris, dar perpetuat fatalist din generaţie în generaţie.
La un moment dat, unul dintre ei simte nevoia să iasă din această fuziune. Detașarea lui este bruscă, luându-și prietenul pe nepregătite. Îndepărtarea lui duce la reacţii intempestive din partea celuilalt. Apoi la o tragedie. Iar cel rămas în viaţă în urma tragediei este nevoit să pună cap la cap experienţele, să caute un sens chiar înainte de a ști ce este acela un sens și cum poate încheia procesul doliului. Intuiește în schimb că are un rol esenţial în alinarea părinţilor rămași fără copil. Şi astfel începe să privească maturizarea ca o tentativă de a repara prin alinare. Prin curajul de a exprima ceea ce adesea nu poate fi exprimat.
Nu este un film brutal
În ciuda unui subiect extrem de dureros, Close nu este un film brutal. Nu vezi insuportabilul ritual al bullyingului, chiar dacă bullyingul există în film. De fapt, hărţuirea se oprește la câteva replici, dar care sapă abrutizant, deși agresorul este pus imediat la punct de ceilalţi colegi. De fapt, acesta este și talentul pentru care este apreciat Lukas Dhont. Acela de a infiltra credibil o nemărginită candoare în perioadele ce pot duce la năucitoarele (și uneori distructivele) confruntări nu numai cu cei din jur, dar și cu sine.
În Close, regizorul ne reamintește că merită să riști atunci când îndrăznești să redai prin lentila duioșiei o periodă în care transformările corporale și psihologice dislocă tot în calea lor. De la relaţii la certitudini ce ar fi părut de nestăvilit. Doliul din filmul său nu devine sufocat, deși rămâne sfâșietor, iar spectatorii vor simţi.
Destăinuirile celui rămas în viaţă despre greșelile făcute nu duc la reacţii vindicative. Nu se depun precum o pojghiţă murdară de ranchiună. Aceste destăinuiri nu sunt expuse pentru a da sentinţe. De aici și frumuseţea unui film ce amintește și de urâţenia ce pleacă din ochii unor penru a distruge o mare prietenie. Pentru a sparge capsula securizantă în care părea să treacă până atunci prin viaţă personajele.
O candoare expusaă firesc într-un eveniment nefiresc

Candoarea prin care sunt prezentate evenimentele de după tragedie ar fi riscat să devină artificială. Suspendată într-o interpretare tâmpă, cu mesaj neverosimil de optimist legat de apropierea umană. Însă candoarea nu vine să mascheze, ci să nuanţeze. Să domolească reacţiile (auto)distructive de după tragedie tocmai pentru a împiedica instalarea clișeelor. Apropierea dintre cel rămas în viaţă și mama celui dispărut în urma unei dureri acaparante înlocuiește certitudunile spectatorului ce a mai văzut astfel de filme. Îl îmepiedică să se raporteze simplist, făcând loc pentru interpretări.
Ritmul graţios al poveștii, întreţinut mai ales da actorul Eden Dambrine, care adună toată durerea personajului său în privirea pregnantă ce te urmărește dincolo de ecran, păstreaza misterul. Oricât de siguri am fi cu privire la cee ce a dus la tragedia prietenului său.

Ni se reamintește, așa cum fac astfel de filme, că deși cunoaștem ce a provocat tragedia, cel de lângă noi rămâne totuși o mare necunoscută. Iar când nu putem să-i punem întrebările care ne tulbură, în ritmul furtunos al durerii noastre, nu ne rămâne decât să ne lăsăm învaluiţi de candoarea altcuiva. De candoarea cuiva la fel de afectat, rămas la rândul său fără niște răspunsuri, chiar dacă cel ce ajunge să ne aline este tocmai acela ce pare vinovat de împingerea unei vieţi pe traiectoria tragediei.
Trailerul poate fi văzut aici.
Te invit să descoperi un alt film despre adolescenţă, Stop-Zemlia.
Sunt Adriana Gionea si va invit sa imi descoperiti lumea populata de carti, filme, expozitii de arta, calatorii si festivaluri. Despre acestea scriu pe site-ul meu, Carti, filme si alte pasiuni. Va invit sa-mi descoperiti biblioteca, explorarile cinefile si artistii preferati. Sper sa va inspire, sa invite la dialoguri sau la discutii relaxate alaturi de prietenii vostri adunati la cafeneaua boema sau la ceainaria inconjurata de gradina visata. De asemenea, mi-ar placea sa imi spuneti, prin comentariile privind articolele mele, care sunt artistii, cartile si filmele recomandate de voi.
Nordic Festival 2025
9 februarie 2025Il Cinema Ritrovato on Tour – Bucuresti 2025
5 februarie 2025
Leave a reply Anulează răspunsul
Recomandari
-
Megalopolis – Decadenta care avertizeaza
17 noiembrie 2024 -
Zilele Caleido 2022
23 august 2022
Cautare in site
Informatii Contact
Puteti lasa un mesaj privat pe aceasta pagina de facebook dedicata
Cele mai vizualizate
Recenzii Aleatorii
-
Festivalul International de Muzica Interbelica 2024
4 iulie 2024