Frere et Soeur (Brother and Sister) – Tensiuni explorate enigmatic si rafinat

Ştii că poţi miza (și) pe cinematografia franceză atunci când aștepţi un nou film care să te emoţioneze prin sensibilitate, prin amestecul dintre melancolie și tandreţe si mai ales prin acele dialoguri ce permit devierea emoţiilor și conflictelor pătimașe către o zonă a subtilităţii ce invită mai degrabă la răgazul reflecţiei decât la declanșarea unei furtuni. Frere et Soeur este un astfel de film. Prezentat la Cannes în 2022, impresionează mai ales datorită încă unui rol în care Marion Cotillard a strălucit în ipostaza femeii cu un preaplin de sentimente ce nasc reacţii și emoţii contradictorii în celelalte personaje, de la graţie la furie și revoltă cu motive ascunse precum adâncurile unui aisberg, provocând aceleași emoţii și atitudini contradictorii și în relaţia spectatorului cu personajul interpretat.

Conflictele ard la foc mic

În noul film al lui Arnaud Desplechin marile conflicte din interiorul unei familii ard la foc mic. Gesturile intempestive provocate de sentimentele ce pot naște vijelii rămân suspendate. Sunt oprite printr-o privire pătrunzătoare aruncată la momentul potrivit, în timp ce o boare delicată de mister se strecoară exact în momentul în care de obicei devin inflamabile toate acele replici și reprosuri transformate în sentinţele dure aruncate între fraţii aflaţi într-un conflict având rădăcini în copilărie. Tocmai această boare de mister folosită cu tact de regizor îţi demonstrează că poţi menţine atenţia spectatorului fără să amplifici ritmul acţiunii și fără să lași durerile sufletești ale personajelor să se transforme în trepidaţii reprezentate strident.

Legăturile din familia prezentată în Frere et Soeur au toate ingredientele ce ar fi putut fi folosite într-un film cu scene alerte și acte imprevizibile care să apropie acalmia de tragedia ce vine asemenea un seism imposibil de anticipat. Un seinsm ce ar fi putut fi declanșat încă din primele minute de gestul necugetat al unuia dintre fraţi, ce dădea semne că își pierduse echilibrul emoţional. Totuși, regizorul preferă o derulare plină de enigme a legăturii dintre Alice și Louis.

Familia, un câmp de bătălie

Alice (Marion Cotillard) și Louis (Melvil Poupaud) sunt fraţii ce au transformat familia într-un câmp de bătălie. Chiar și filmul se deschide cu scena reîntâlnirii lor. O reîntâlnire tensionată, în urma unui eveniment tragic. Este unul dintr-o serie de tragedii ce îi forţează pe fraţii aflaţi în conflict să se privească iarași în ochi după douazeci de ani de evitare ostentativă. Aceasta evitare devenise cea mai distructivă armă din războiul lor psihologic.

Scena de la începutul filmului, când Louis îi interzice lui Alice să intre în casa lui pentru a-și prezenta condoleanţele după moartea nepotului ei (fiul lui Louis), este singura în care personajele își dau voie să lase trăirile să-și iasă cu adevărat din matcă. Este genul de o scenă ce amintește de marii clasici ai dramaturgiei moderne care abordează relaţiile incordate și extrem de dureroase dintr-o familie. Tot ca-ntr-o piesă, ai impresia că emoţiile vor da în clocot în momente de mare încercare, atunci când ies la iveală și prelungirile transgeneraţionale ce pot oferi cheia unui conflict pornit din nimic, dar extins de-a lungul a zeci de ani. Totuși, cheia problemelor din relaţia fraţilor Alice și Louis nu este chiar așa de ușor de găsit.

Personaje evazive

Prin graţia ei de tragediană mai degrabă suavă, Marion Cotillard rămâne evazivă în rolul lui Alice. Nu îţi oferă multe detalii despre motivul ce îl face pe Louis să își respingă sora cu atâta brutalitate. Ce-i drept, este brutalitatea exprimată mai degrabă prin mimica îndureratului furios. Intuiești doar că supărarea lui are niște rădăcini mult mai adânci. Dar la rândul său Louis, un celebru scriitor, evită să îţi dea mai multe detalii. Tot ce vei afla este că Louis a fost indiscret, mânjind reputaţia lui Alice. Devenit un scriitor celebru, Louis a publicat și niște cărţi autobiografice. În acestea, Alice, o actriţă celebră, apare într-o lumină care o face să îi intenteze procese după procese. 

De la ce a pornit totul? Ce își dispută de fapt cei doi fraţi? De ce părinţii au asistat ca niște spectatori la acest conflict? Regizorul îţi dă niște indicii, mizând pe cunoștinţele tale de psihologie sau pe intuiţie. Ar putea fi celebritatea la care ajunge Louis, fratele aflat până atunci în umbra surorii. Deodată, fratele devenit un scriitor celebru are parte de aceeași notorietate cu a surorii pline de magnetism. Are și el parte de gloria pe care pusese cândva monopol Alice, ravisanta soră iubită de toţi. Cel puţin așa s-ar explica furia ei din timpul evenimentelor în care Louis vorbește despre cărţile sale.

Alte scene duc explicaţia spre zona psihanalitică. Inclusiv replica dată de soţia lui Louis cu privire la posibila obsesie a lui pentru Alice. Asistând la acest conflict în care armele sunt evitările și privirile incriminatorii (dar la fel de enigmatice), oscilezi între certitudini și piste false. Când ai impresia că totul e clar, vine următoarea scenă și îţi demontează explicaţiile.

Rolul personajelor secundare

În anumite scene ai impresia că vezi clar motivul conflictului. Pare o copilărie, o defensă infantilă prelungită astfel încât să paraziteze luciditatea adultului. Să îi blocheze maturizarea. Apoi în altele vezi o mare durere imposibil de rostit, dar exprimată atât de bine de ochii lui Marion Cotillard. În acea privire la care te aștepţi de la toate personajele ei, ce se zbat în propria dramă, deși îţi dau de înţeles că este menirea lor să se scufunde până la urmă.

Totuși, Louis și Alice nu rămân captivi în propria incapacitate de a se exprima până la capăt. Nu sunt două stânci între care există o prăpastie de netrecut. Regizorul construiește niște punţi. Şi aici intră în scenă personajele secundare. Două dintre ele au rolul de a lumina exact ceea ce protagoniștii refuză să își dezvăluie unul altuia: fragilitatea și nevoia disperată de prezenţa celui pe care l-au alungat atâţia ani.

Atât Louis, cât și Alice sunt flancaţi de câte un personaj secundar venit să le ţină de urât. Să le amorţească durerea. Personajul de lângă Alice îi scoate la suprafaţă compasiunea. Exact când te pregăteai să o declari egoistă, acea soră histrionică, dornică de a lua toate resursele fratelui. De a-l face invizibil în faţa tuturor.

Intrepretată de Cosmina Stratan, admiratoarea Lucia o așteaptă pe Alice la ieșirea teatrului. Lucia este o imigrantă vulnerabilă, ce stă mai mult pe străzi. Când îi spune că doar văzând-o pe scenă a reușit să supravieţuiască psihic, Alice o ia sub aripa ei. O invită la cafenele pentru a i se destăinui. Inclusiv pentru a-și exprima durerea în faţa unei străine, durere legată de relaţia cu Louis.

Dacă Lucia, personajul de care se apropie Alice, este ancorat în realitatea socială dură, personajele secundare devenite protectorii fratelui ei duc drama spre zona simbolurilor. Întâi apare cea devenită marea lui iubire. Interpretată de una dintre cele mai apreciate și expresive actriţe în roluri ce îmbină feminitatea empatică și senzualitatea rafinată (Golshifteh Farahani), Faunia trece dincolo de ecran. Privirea ei cuprinde toată tristeţea și compasiunea nesecată a omenirii aflate de partea salvatorilor.

Faunia revarsă blând peste Louis un izvor de bunătate aproape nelumească pentru zilele noastre. Îl ia dintr-o scenă traumatizantă, în care ajunsese la capătul durerii epuizante după o tentativă eșuată de a se reapropia de Alice. Îl duce apoi într-o scenă în care picturile rupestre la a căror conservare Faunia contribuie devin o intervenţie metaforică. Aceeași intervenţie a artei vecine cu nostalgia paradisului pierdut. Acea nostalgie regăsită în cele mai iubire filme ale regizorului. Mai ales în filmele în care un povestea este învăluită în mitul sufletului-pereche și în stranietatea condensată în frumuseţe.

Simbolul ce poate schimba cursul relaţiei dintre frate și soră

Personajului Faunia i se alătură cel mai bun prieten al lui Louis, pe nume Zwy. Acesta este un psihiatru nonconformist și bonom, intepretat de carismaticul Patrick Timsit. Zwy nu numai că îl ascultă pe Louis, apărând ori de câte ori durerea escaladează insuportabil. Intervenţia lui are un rol alegoric, oferind una dintre cele mai profunde intervenţii din film.

Când îl însoţește pe Zwy la slujba de la sinagogă, Louis găseste un răspuns metaforic. Un pasaj sacru cu trimitere la relaţia frate-soră, ce îţi dă impresia că ai găsit o cheie metafizică a poveștii. A durerii sufletești ce poartă în ea toate legăturile omenirii, de la începutul timpurilor. Poate și datorită acestei chei oferite prin intervenţia lui Zwy și prin talentul regizorului de a infiltra credibil metafora în filmele sale mulţi spectatori vor suporta mult mai ușor ambiguitatea, sensurile volatile și mai ales refuzul lui Desplechin de a le oferi acea naraţiune în care toate sensurile din spatele acţiunilor să se focalizeze într-o explicaţie clară.

Legături cu explicaţii abisale

În ciuda ambiguităţii ce împiedică tentaţia alunecării în zona filmelor psiholgice în care sentimentelor li se dă voie să izbucnească la intensitate maximă pe măsură ce se apropie ultima scenă, în care se așteaptă lovitura de graţie, filmul nu plictisește. Trebuie doar să faci parte din rândul celor ce preferă textura molatică a unor trăiri dureroase. A sentimentelor ce scot ce este mai apăsător dintr-o fiinţă umană. Acele sentimente ce deviază în zona obsesiilor prin care un frate îl ţine captiv pe calălalt, pentru a-l elibera când va crede el de cuviinţă sau când și-a cicatrizat propriile răni. Iar modul în care Alice își respinge fratele, ţinându-l totodată captiv, arată cât de sofisticate și abisale pot fi conflictele dintre fraţi.

Regizorul exploreaza mai ales conflictele reduse de cei din afară la câteva scheme clasice implicând rivalitatea, lupta pentru afirmare și admiraţie în relaţia cu părinţii, teama de eșec născătoare de invidii, mai ales când unul dintre fraţi este un histrionic ahitiat după exclusivitate în relaţiile sociale bazate pe admiraţie.

Îţi va fi imposibil să stabilești o cauză anume a relaţiilor tensionate dintre Alice și Louis. De fapt, personajele din film sunt precum niște aisberguri. Ţin totul ascuns în adâncime. Când nu își aruncă sumarele replici în care fac referiri la invidii, abandon și evitarea ce anulează existenţa celuilalt, par să rămână fiecare în apele adânci ale propriei tristeţi. Totuși, în ciuda structurii de aisberg a portretului psihologic al personajelor, filmul degajă multă căldură.

Atât Arnaud Desplechin cât și actorii, prin versatilitatea lor, reușesc o raritate. Să facă extrem de credibilă și naturală trecerea, în aceeași scenă minimalistă petrecută într-o cafenea, de la suprema ostilitate la seninătatea celor ce au impresia că s-au trezit brusc dintr-o vrajă ce le-a luat minţile, făcându-i să se urască timp de zeci de ani.

Salvarea unui anumit gen de film

În Frere et Soeur, unul dintre cei mai sensibili cineaști francezi se încăpăţânează să aducă firescul acolo unde altora le-ar fi ieșit niște scene mult mai putin verosimile. Personajele sale au o plasticitate emoţională ieșită din comun, uneori greu gestionabilă. Totuși, ele jonglează fără a ieși din sfera autenticităţii cu trecerea bruscă de la o intensitate la alta. De la o trăire la alta, din sfere opuse. De asemenea, permit instalarea sensibilităţii acolo unde riscă să devieze spre exacerbarea din zona patetismului, a clișeului.

De fapt, prin acest curaj de a-i permite sensibilităţii să se desfășoare netulburată de teama de a face un film sentimental, desuet, Arnaud Desplechin salvează acea tradiţie a filmului francez făcut în primul rând pentru a emoţiona rafinat. Iar prin Frere et Soeur întărește opinia multora care declară că doar un regizor francez poate face un film sentimental fără a cădea în melodrama enervantă și tot el îi poate da sentimentalismului o eleganţă pe care mulţi o regăsesc doar în capsula unde au păstrat acordurile deopotrivă candide și răvășitoare ale melodiilor celor din generaţia lui Joe Dassin.

Poţi vedea trailerul aici.

Te invit să descoperi și filmul Arondismentul 13.